De două zile Realitatea TV s-a așezat peste accidentul produs de Șerban Huidu ca o hienă băloasă și obeză peste cadavrul unui iepure mort. După un asemenea accident, ce ar mai putea fi aflat? La ce bun? În beneficiul cărei curiozități? Și, mai ales, cu ce sentiment al solidarității umane? Ca să nu pomenesc de solidaritatea de breaslă, fiindcă ea nu există. Mă aștept oricând ca jurnaliștii să transmită, în direct chiar și agonia copiilor sau a părinților lor. Nimeni nu a spus, de două zile încoace, că nenorocirile oamenilor celebri sunt un adevărat pansament pentru gloată. Care citește în asemenea teribile accidente semne ale unui destin ce îi pedepsește pe cei ghiftuiți. Și care, îmbuibați cu imaginile astea la kilogram, se bucură în fapt. Sincer să fiu, și eu am surâs amar cu gândul tot la o soartă ironică,atunci când am văzut că placa de înmatriculare a Mercedesului are un cuvânt ce evocă, Net, un Destin rânjitor: LOL. Laughing out loud. Râzând din inimă, tare.

Dar și județul Alba-Neagra, vecin cu județul Bihoarde, cel de lângă județul Sluj. Ies repede, să nu vină după mine cei din județul Gealați.

Un baschetbalist american e caftit într-un club de noapte din Giurgiu. Cade, se lovește la cap și moare. Nimeni nu intervine timp de 15 minute. Așadar, niște boschet-boliști. Agresorul, peste o vreme, se predă. Nimeni dintre petrecăreții din club nu spune nimic. Nici nu se predă. Le e frică de ceva. De Butoane, poate, interlopul ce antrenează zona. România e o țară de butoane. Apoi americanul e dus la spital. De fapt, o clădire ce ce seamănă cu o mașină fără motor. Un medic crede că omul e mort de beat. Timp de 4 ore. E o profeție ce se va împlini pe jumătate. Poliția nu știe nimic nici acum. Cineva ar trebui să arunce cu Poliția din Giurgiu la coș. Cred că Giurgiu merită o echipă de tomografe în cluburi. În cluburile de noapte.

Dragostea tot mai sufocantă pentru Rege a pesediștilor și a Preafericitului Voiculescu (Too Felix, în engleză-latina) mă face să mă gândesc cu nostalgie la primii ani de iliescunism. Îmi spun mereu că dacă Radu Duda ar fi fost atunci next-principele ex-regelui, alta ar fi fost soarta României. Scriu rândurile acestea privind la TV cum hăitașii de atunci râgăie despre normalitate. E o nouă duminică republicană! Sau o veche Republică Dominicană?

Dacă aș fi mai tânăr, mi-aș cumpăra umbrelă cu spătar sau bară de sprijin. Dacă aș fi mai tânără, m-aș îndrăgosti de un băiat cu ochelari și viitor inginer. Cu acest viitor ing. aș ieși pe străzi cântând ”Singing in the raining”. Deși presimt că va ploua în leasing.

Moartea lui Steve Jobs s-ar fi cuvenit marcată pe concurentul Google cu imaginea unui măr mușcat mai adânc. Odată cu plecarea lui spre Gan Eden, lumea a pierdut a pierdut un mare compozitor, dirijor și instrumentist. A compus o simfonie ascultată pe iPod și a dirijat cu iPadul în mâini. De regulă, atunci când cineva moare înainte de vreme, exclamăm ”Păcat!”. Ca și cum am verbaliza logoul celebrissim al companiei Apple: mărul mușcat. Da, mărul mușcat de Adam din pomul Cunoștinței Binelui și a Răului. Mărul și Răul, în limba latină, înfloresc același cuvânt, malum. Dacă aș putea să îi dedic o melodie lui Jobs, atunci ea ar fi cântată de Beatles și s-ar chema Yesterday. Poate și fiindcă mărul verde, întreg, e logoul casei de discuri unde cei patru și-au imprimat muzica.

După cum ştiţi, divorţurile destabilizează amarnic opinia publică sensibilicioasă. Luaţi repede cu câte un Irinel sau cu câte o Truică, ne afundăm în depresii, ne consumăm, suspinăm. Ce e de făcut, veţi întreba cu legitimă curiozitate. Ei bine, cred că am găsit cel puţin două soluţii adresate, desigur, oamenilor cu bani. Prima ar fi achiziţionarea unei bijuterii specializate în verighete. A doua, e ceva mai complexă, dar merită. Căsătoria cu medici de familie. Imaginaţi-vă următoare anunţuri: “Magazinul de verighete s-a închis în urma divorţului proprietarilor”. Sau “Medicul de familie X sau Y a divorţat”. E pur şi simplu imposibil de imaginat, nu-i aşa?

De pildă a dispărut în neantul alb, poate de iaurt nămolos, sunetul sticlelor de lapte în naveta lor, mereu matinală. Țăcănitul mașinii de scris și icnetul metalic al tamburului ce se întorcea când ajungeai la capăt de rând. Glasul de pionier în care stătea încolăcit ca un șarpe puber viitorul activist Balaure Orișicum. ”Geamuri, sticlă de geamuri”, din plămânii transparenți ai unei broaște țestoare cu carapacea dreptunghiulară. Cântarea bolborosită unui duet: Apa caldă şi Agent termic atunci când, în zori ori noaptea târziu, reveneau în ţevile de la bloc ca o maree timidă. Tusea bolborosită a motorului de Dacie, dimineaţa, când icnea de 2-3 ori până când bujiile învingeau şi benzina, şi toluenul. Ecoul molcom al liniştii, al dichisului nu mai e!

Limba română nu se simte prea bine în publicațiile sau canalele mediatice unde e folosită fără permis de conducere. Ba anemie lingvistică, ba vocabular rahitic, ba reumatism la acord. În general, limba română dezacordată e o maladie care vine din carența de Vitamina C. Vitamina Cetit, cum se scria încă în interbelic. Despre aventurile lui Minim și Maxim, cu rudele lor plecate peste graniță, Minimum și Maximum, am mai scris aici. Revin cu o enervare ce mă surprinde chiar în ”Evenimentul zilei”, un ziar atent scris și corectat. În 26 septembrie, de pildă, sus, pe manșetă citim așa : ”Mama fetiței moartă de foame: Concubinul nu m-a lăsat s-o văd.” Tanti Gramatica vrea ca substantivele să se acorde în gen, număr și caz, drept pentru care, corect ar fi fost corect așa să citim: ”Mama fetiței moarte de foame…” Din pricina încălcării acordului cu Genitivul se poate înțelege că mama fetiței este moartă de foame. Desigur dacă am fi avut o virgulă după ”fetiței”. Dar și aici, la virgulele din presă, avem prea multe taine și, dacă fenomenul ar fi premeditat, am putea vorbi despre o evaziune gramaticală. Dar, fiindcă vine dintr-o sfântă ignoranță, eu zic să fie iertată!

Astăzi am văzut ceva minunat pe o stradă din Timişoara: o Doamnă cu coc într-o Dacie 1310 tunată. Doamna avea în jur de 60 de ani, se vedea că fusese frumoasă. De fapt era. Conducea ca şi cum ar fi fost la timona unui galion spaniol, cu privirea înfiptă în orizontul nu prea îndepărtat. Părea absentă, ca o aristocrată ce îi face perimetrului din jur favoarea de a se găsi chiar acolo. Maşina, la rându-i, strălucea de curăţenie, de parcă tocmai ar fi sosit de la Colibaşiul anilor 70. Fisticării la ştergătoarele de parbriz, jenţi ca de platină, un duios căţeluş sub lunetă care mişca din cap asemenea unei şcolăriţe americane în faţa unui antrenor de slăbit. Am vrut să le salut, şi pe Doamna cu Coc, şi pe Dacia cu îmbunătăţiri funciare (sic!), dar au dispărut în niciunde, ca şi cum, fix după semafoarele ruginii de la Conti, ar fi venit deja Toamna.