De mai multă vreme tensiunea dintre Traian Băsescu și Rege face deliciul galeriei mediatice. Am scris despre asta în clipa în care Președintele României a făcut niște afirmații care îi aparțineau, de fapt, cetățeanului Băsescu. M-au iritat fiindcă, în ipostaza mea de român și de creștin ortodox, Regele și dimensiunea spirituală a românilor se află într-un raport pe care îl definește un cuvânt amețitor de adânc: Taina mirungerii Sale ca Domn. In fine, nu despre o asemenea asumare a trupului spiritual pe care a împlinit-o Biserica în clipa în care l-a uns ca Rege pe Mihai vreau să scriu acum. Acum vreau să pun cap la cap niște date pe care le cunoaștem cu toții. Mai întâi, faptul că Principele Duda, după căsătoria cu Principesa Margareta, a urcat în ierarhia militară, fiind, de mai mai mulți ani, colonel al Armatei Române, o calitate în care a adus servicii notabile țării pe plan extern. Ceea ce nedumerește de îndată este modestia gradului de colonel într-o țară în care numărul accentuat al generalilor exprimă, încă o dată, revanșa românească asupra proverbului cu plăcintele și războiul. Cu alte cuvinte, bănui că cineva nu l-a dorit general pe Principe. Or, cine altul putea fi persoana decât Prezidentul. Presa a speculat asupra unor proiecte de promovare a Principelui Radu venite din partea unor foșți lideri ai serviciilor secrete românești. Nu e exclus ca o asemenea ipoteză să i se fi descris și Președintelui, drept pentru care acesta să fi amânat generalizarea Prințului consort. Ceea ce nu rămas fără reacție: Președintele Băsescu nu a fost invitat la nunta de diamant a Regelui, astfel că la masa festivă, alături de Domnul Constantinescu a băut Feteasca prezidențială chiar Domnul Ion Iliescu. În clipa în care Regele a întrebat unde este președintele în exercițiu, Principesa Margareta și Principele Radu au evitat un răspuns. Se întâmpla în iunie 2008 și, doi ani mai târziu, Băsescu își lua prima revanșă ca naș al unui Fake Prince, fiul lui Paul și al Liei. În 2009, Radu Duda și-a anunțat candidatura la prezidențiale, după care a renunțat. Și azi sunt semne de întrebare cu privire la persoanele care i-au sprijinit candidatura. De la Motanul Felix Voiculescu, până la Dinu Patriciu. Apoi au urmat reacțiile pe care le știm din imediatul apropiat. Lumea i-a reproșat deja lui Băsescu ceea ce era de reproșat. Dar să nu îl inviți pe Președintele României după ce, în plenul Parlamentului i-a adus un omagiu în 2006, cu ocazia Raportului Tismăneanu, mi se pare că aduce a ghiolbănie. Poate că mă înșel, dar povestea asta a trecut clar din epoleții Principelui Radu în bila prezidențială.

Gnoseologia mondenă a fotbalului aborigen și canin pune în prim-planul fenomenologic ritualul marital dintre Corneluș Dinu și Alexandra Gudu. Sau, tradus dintr-o posibilă abordare corneldinuană, azi, Corneluș Dinu se însoară cu Alexandra, ceea ce, pentru fotbalul românesc și dinamovist, e chiar un eveniment. După nunta anului performată de Borcea, putem crede că nostalgia chipiului e încă mare la echipa foștilor milițieni, așa că, în loc de caschetă, folosesc, tot mai des, pirostriile. Dar asta e altă treabă și nu doresc să intru în amănunte acum. Ceea ce mă nedumerește azi e resortul intim din creierul lui Cornel Dinu, de acum două decenii, când și-a botezat fiul Corneluș. Sau poate că nu i-a spus așa, ci, pur și simplu Cornel, iar presa nu știe. Nu exclud însă astfel de fenomene, fiindcă, de pildă, în acte, Domnul Mugur Isărescu, de pildă, e Mugurel Isărescu. In cazul de față, imaginați-vă cum ar fi fost să îmi botez băiatul Marceluș Tolcea. Și duc până capăt umorul involuntar al consecințelor, imaginându-mi cum nepotul lui Cornel Dinu s-ar putea numi nu Corneluț Dinu, ci chiar NanoCornel. În rest, cele cuvenite mirilor și inimă bună lui Cornel Dinu!

De vreo două zile, Realitatea Tv face exerciții de reîncarnare: în loc să bată în obrazul lui Vântu fiindcă i-a băgat în groapă, bat în masa de spiritism la ușa din astral a lui Nicu Ceaușescu. Ați ghicit, este vorba despre interviul filmat hoțește de Lidia Mitchievici în 1991 în penitenciarul unde se afla Prințișorul. În lumea civilizată, o asemenea ispravă e ceva mai puțin dezgustătoare decât ”curajul” de a publica anonime. Evident că o asemenea deontologie de pisoar nu e neapărat subiectul unei dezamăgiri. Grav e că reciclarea Doamnei Mitchievici în mercenară catodică – jurnalista a plecat de la ”Puterea” spre un proiect Tv! – se face printr-o manevră dezgustătoare: nu Epoca Ceaușescu a fost punctul de jos al infernului românesc, ci epoca de acum. Guvernarea Băsescu-Boc! Și că odraslele politicienilor de azi sunt niște tembeli față de Prințișorul Nicu. Așa cum se întâmplă de obicei, contribuie la o asemenea abilă alunecare emoțională personaje definitiv discreditate, cum ar fi Doamna Paula Iacob, hibrizi/androgini, cum ar fi Doamna Monica Tatoiu, și inși respectbili, cum este Domnul Adrian Cioroianu.Ca să nu mă pierd în amănunte și nuanțe, cred că Doamna Paula Iacob este o hahaleră, cred că ziarul ”Puterea” e un cuib de securiști și că Domnul Cioroianu a luat un ofsaid în plină figură în chestiunea de față. Mai cred că Realitatea Tv se înșală profund atunci când speră ca românii să îi compare pe copiii oamenilor politici de azi – din orice partid! – cu Nicu Ceaușescu. Ca să înțelegem cum au stat lucrurile atunci, oare de ce au făcut pușcărie adolescenți ”vinovați” că au cerut, la Radio Europa Liberă o melodie? Pe unde pilea, viola și voma minunatul dv. Nicu Ceaușescu atunci, stimată, dragă Realitatea TV?

Am tot scris aici despre hemiplegia școlii românești. Nu sunt deloc sigur că doar profii nu își fac datoria. Știu și că elevii sunt obraznici, agresivi, iar părinții sunt, prea adesea, adesea niște bodyguarzi ai odraslelor. Bani puțini, calitate slabă. Meditații la clasă, pile, intervenții, Fiindcă sunt profesor, am trecut și eu prin asta. Am dat meditații, am fost o verigă din lanțul slăbiciunilor. Cine spune că nu a făcut niciun compromis minte. Nu trăim într-o Elveție a caracterelor. Din păcate! Din păcate însă, unii au făcut o industrie din această delocalizare morală. Și un pretext ce cauționează excesul. Marea industrie universitară a studenților cu plată s-a cangrenat până la a descrie o economie subterană a competențelor. Care, culmea – și aici o să enervez – nu a produs numai rebuturi. În domeniul jurnalistic, de pildă, cunosc zeci de inși care sunt foarte buni în domeniu și au dobândit diploma pe ușa din dos. După cum există studenți cu nota 10 în foaia matricolă fără loc, cum se spune. Hotărât lucru, societetea românească se retrage demn din fața previzibilului. Ceea ce mă îndeamnă, la acest minunat ceas cu sunet de clopoțel, să îi atrag atenția Domnului ministru Funeriu că sistemul geme de idioți și printre cei ce propun subiecte de evaluare. Mă refer, azi, la acest subiect propus la o teză unică la Limba română, clasa a opta: “Te-ai oprit într-un cais./Pasăre, cin’ te-a trimis?// Te-ai mutat din dud în dud /Cântă, hai, să te aud.// Păsările fermecate /Nu au har să cânte toate?// Cioc vioi şi ochi zglobii,/Spune-mi tu, de unde vii?// Aşa pasăre bălţată/ N-am văzut-o niciodată.// Şi atâta catifea,/ Scrisă numai pentru ea.// Între pomii din grădină/ Eşti acasă, dar streină/ Şi să te ghicesc nu poci./ Mă apropii, tu te joci.// Nu ştii, pasăre frumoasă, /Cum te cheamă? Nici nu-ţi pasă.” (Tudor Arghezi, Nici nu-i pasă) Alcătuiţi o compunere de 15-20 de rânduri despre semnificaţiile sau despre mesajul poeziei.” Ăștia cum au luat Bacul la normalitate?

Halul în care s-a comportat gazonul de pe Arena Națională la meciul cu Franța arată clar că toată România are probleme cu iarba și nu doar Mutu, așa cum credeam. Dar mai arată și un fenomen straniu de imitație: gazonul s-a comportat exact după felul în care se armonizează dantura primarului Oprescu. Independent de partid și partidă. În rest, un rezultat excepțional într-o arenă capabilă să dăpostească 55 000 de sportleși. Un sportless e un fel de homeless, cu diferența că are o Casă a Fotbalului, dar nu are Fotbal.

Fără ipocrizie, nici mie nu mi-a plăcut școala. Sau mai bine spus, hălci bune din ea. Primul motiv pentru care am urât-o vreme de vreo 5-6 ani era din cauza faptului că începea dis-de-dimineață. Apoi, mi s-a părut că învăț un miliard de lucruri inutile. (Mi-a trebuit mult timp să pricep cu așa-zisele lucruri inutile se comportă asemenea unor lentile miraculoase care te ajută să pricepi lumea în adâncime, dincolo de aparențe. Ceea ce s-ar numi cultura generală!) Am fost repede dezamăgit de școală fiindcă era locul unde ipocrizia era la ea acasă: primeam note mai mari fiindcă tatăl meu era ștab, colegii mei copiau, profesorii primeau cadouri sau îi meditau pe unii din clasă. Am urât orele de sport fiindcă eram slăbănog și cu două hepatite la activ. Grație aceleiași configurații anatomice resimțeam pur și simplu groază față de uniforma școlară: cenușie, diformă, penitenciară. Nu înțelegeam de ce media de la muzică și sport conta ca și cea de la mate sau română. Uram temele de la geografie unde desenam, pe fereastră, hărți care nu mai aveau nicio valoare peste 3 ani. La română, nu am înțeles întrebarea ”Ce vrea să spună poetul?” și de ce, dacă a vrut să spună altceva decât a spus, nu a făcut asta din start. Am urât din tot sufletul comentariile de la Bac, Până în clasa a VIII-a, gramatica mi s-a părut că e un fel de botanică lipsită de logică despre o limbă-animal-mort. Singura luminiță în tot acest labirint a fost descoperirea lecturii. Doar că aproape nicio carte pe care eu citeam cu nesaț nu avea legătură cu școala. Dar poate că această luminiță nu s-ar fi aprins dacă nu aș fi avut o învățătoare minunată, pe Doamna Iefta, și profesori de română sau franceză pe care îi visez și acum. Printre ei, Margareta Bartha, care, în liceu, m-a împins decisiv înspre marea literatură universală. Visez că sunt nepregătit și asta transformă visul în coșmar. Atunci când îți iubești și îți respecți profesorii, paradoxal, înveți doar pentru tine!

Revenirea temporară a Bacului în atenţia opiniei publice nu a coincis şi cu revenirea candidaţilor. Mulţi absenţi, multe încercări de fraudă, prea mulţi netezi la cunoştinte. Dacă aş fi ministrul Educaţiei, aş obliga puzderia de licee care au doar câte un ghiocel, doi cu Bacul luat să îi reprimească, timp de un an, la pregătire. Pe gratis. Sau aş înfiinţa Oficiul pentru Protecţia Elevului. Fiindcă, dacă un buticar vinde o ciocolată stricată, e pedepsit. Pentru nenorocirea elevilor de acum cine plăteşte? Cine e vionovat? Nimeni, din nou?

Primesc destule invitaţii “la prietenie” pe Facebook. Resping cele ce vin din partea unor umbre fără identitate. Ca şi în lumea reală, Netul are strigoii lui. E stupid să crezi că vacuitatea poate naşte un miligram de comunicare. Nu (mai) dau curs nici cererilor ce vin din partea unor firme, fiindcă nu îmi propun să câştig altceva decât o formă gratuită de taifas. Ca să nu mai spun că nu pot fi prieten cu o firmă de avocaţi, cu un cabinet medical sau cu o firmă de lichidatori judiciari. Istoria ne arată că prieteniile cu asemenea entităţi au sfârşit prost. În schimb, sunt deja prieten cu Munţii Carpaţi. Pentru mine, ca român, asta e cea mai înaltă formă de relief prietenos. Nu iau parte la jocurile de pe Facebook, nu îmi plac întrebările stupide, nu urez tuturor o zi buna sau la mulţi ani, nu fac complimente, Cât priveşte comentariile, mă calcă pe nervi argumentele ad hominem (la persoană, pentru cei care nu au făcut latină). Când e vorba de idei, îmi place ironia altora şi mă bucur dacă cineva nu e de acord cu mine în mod elegant. Când simt că poalele ideatice ale comentariilor dau la iveală crâmpeie din intimitatea urologică, dau delete. Cam asta vroiam să ştiţi.

PrimaPresa de pretutindeni este, în general, pripită. În general, intră în intimitatea prezumtivilor vinovați ex abrupto, fără niciun fel de preludiu. Mai ales în cazul poceselor de viol. În acest sens, cea mai mediatizată erecție de hotel a mileniului, cea a lui Strauss Kahn, mi-a adus aminte de o faimoasă pledoarie a scriitorului Ionel Teodoreanu în perioada interbelică. Pleda în cazul unui tânăr şi de viitor ofiţer ce fusese învinuit de viol. Presupusa agresată, o graţioasă domnişoară, provenea dintr-o familie scăpătată şi toate evidenţele (declaraţiilor unor martori auditivi!) lăsau să se întrezărească nu numai degradarea, dar, mai ales, severa pedepsire a bestiei în haine militare. Două “amănunte” însă l-au determinat pe maestrul Teodoreanu să accepte o asemenea postură ingrată de apărător al unei cauze pierdute : juna era, ca să zicem aşa, la limita maximă a măritişului şi insistente zvonuri spuneau că desăvârşita inocenţă a chipului nu i se putea întocmai regăsi în comportamentul… nocturn. Aşadar, a venit şi ziua procesului. Mama fetei, îmbrăcată sărăcăcios, înlăcrimată şi înarmată cu o duzină de batiste, o flanca pe, la rându-i, înlăcrimata victimă. Sala compătimea încă înainte de primele tirade ale avocaţilor. Atunci când avocatul acuzării şi-a rostit diatriba, nimeni nu mai avea nici cea mai mică urmă de îndoială că soarta junelui ofiţer era pecetluită. Toţi martorii — care erau doar cei ai acuzării — au spus cum au auzit, la un moment dar, cum victima se împotriveşte verbal. Ionel Teodoreanu a venit la bară, a cerut să se consemneze că nu există urme de violenţă pe corpul domnişoarei şi, apoi, i-a cerut tânărului militar sabia. A luat-o, cu un gest teatral a scos-o din teacă şi s-a apropiat de judecător. La fel de teatral, i-a întins-o, cu mânerul spre el. Contrariat, judecătorul l-a întrebat ce se întâmplă. Calm, acesta i-a cerut să o repună în teacă. Şi, cum Ionel Teodoreanu, mişca teaca aproape imperceptibil, judecătorul, după câteva eşecuri, l-a admonestat: – Ce faceţi, domnule avocat?! Vă bateţi joc de mine? – Nu intră sabia, domnule judecător, dacă nu vrea şi teaca! i-a răspuns I.T. în aplauzele asistenţei. A doua teorie sau, cum ar veni, un bisAl doilea război mondial, undeva în Europa de Vest. Un mesaj de maximă importanţă pentru soarta frontului Aliaţilor din Mediterana trebuia să ajungă la Istanbul, iar apoi la Ankara. Calea obişnuită a telegramelor codate era foarte riscantă, drept pentru care a fost aleasă soluţia trimiterii unui spion cu instrucţiunile memorate. Agentul special ar fi urmat să ajungă la destinaţie pe o cale banală, cu Orient Expresul, fiindcă cei în măsură au hotărât că era modalitatea cea mai puţin bătătoare la ochi. După cum a şi pornit la drum! Numai că, între timp, germanii au aflat de planurile Aliaţilor, au aflat identitatea persoanei şi i-au întins o cursă. Nu, nu s-au pripit să îl lichideze pe emisar — cum poate ar fi fost mult mai simplu —, ci au urzit o arestare a acestuia pentru motive mult mai… excitante. În compartimentul luxos în care călătorea de unul singur respectivul spion a intrat o superbă femeie şi, la doar câteva clipe, l-a somat imperativ să îi destăinuiască totul. “Altfel, a zâmbit ea mieros, îmi voi smulge hainele de pe mine, îmi voi zgâria faţa şi le voi spune Poliţiei de tren că aţi încercat să mă violaţi!” Exact în clipa în care a aflat că fusese deconspirat, agentul nostru şi-a scos calm un trabuc, l-a aprins şi, fără să scoată o vorbă, a privit tacticos — după o pauză de aşteptare — cum femeia şi-a pus planul în aplicare. Atunci când Poliţia de tren a sosit la faţa locului, alertată de ţipetele femeii, el a spus doar atât: “Domnilor, priviţi, vă rog, scrumul lung al trabucului meu! El arată că, de cel puţin 5 minute, stau nemişcat, darămite să încerc a o viola pe fermecătoarea domnişoară!”