Lui Nelu Crăciun

Uneori mi se pare că prietenii mei îngropați în cimitirele din apropierea căii ferate au un destin mai norocos decât poeții francezi
cazați, livresc, prin cimitire marine.
De câte ori șuieratul locomotivei trece țanțoș, ca un cocoș,
printre greieri și cruci,
printre domnișorul mușețel și văduva tătăneasă,
eu îmi imaginez că ei saltă privirea peste gardul de fier
ca și cum viața le-ar trece pe dinainte ca ferestrele unui tren de seară cu navetiști.

Desigur că toate astea sunt în închipuirea mea doar.
Iarba grea, lapovița regretelor, coropișnițele și roua
îi fac umili, tăcuți, obosiți.
Iată de ce, atunci când trece trenul prin zonă,
ei, în loc să fluture batiste de pe acest adevărat peron al eternității,
doar tresar și se întorc de pe o parte pe alta,
ca și lumina pe apă când trece o libelulă.

Fiica mea a fost marcată de imaginile cu bătrânul câine al lui Vântu: bătrân, orb și rănit de o justiție matinală antivântoasă.
Și-a amintit, probabil, povestea cu senilul Grivei din volumul lui Emil Gîrleanu, duios intitulat Din lumea celor care nu cuvântă.
Cu mulți ani în urmă, un alt membru membru al familiei a fost emoționat din cauza aceluiași Vîntu. Tocmai ”decedase” copilul domnului Sorin, FNI, pe care popa l-a dus la groapă așa cum se cuvine. Care popă? Popa Nicolae, evident.
Personal, eu nu am prea lăcrămat nici măcar la imaginile cu certificatul medical dedicat unei labe rănite.
Domnul Vîntu a știut să colecționeze, de-a lungul anilor, javre, potăi, dulăi și exemplare de rasă.
Care, de când a fost reținut Baciul, își exersează vezica pe arborele justiției fără a ridica măcar un picior.
Cum?
Cam cum se micționează salvamarii: beau berea pe plajă și o eliberează off shore.

Băsescu bate Vântu.
Băsescu! Bate vântu’!
Băsescu bate! Vântu… ?
Băsescu? Bate Vântu!

Acolo unde parastasele sunt un fel de limuzine în care vrei să te vadă vecinii, precis e Oltenia.
Povestea unei familii.
De fapt, povestea unei femei grav bolnave de inimă.
Căreia doctorii îi dau cel mult câteva luni dacă nu va face o operație.
Familia însă decide că nu are 50 de milioane vechi. (Și nici nu prea crede în diagnostic!)
După nici 2 luni, femeia moare.
Fiindcă a iubit-o, familia îi face o înmormântare și un parastas pe cinste, de vreo 80 de milioane.

Recentele descoperiri arheologice din vocabularul ilienăstasian de la Timișoara (vezi http://mafiadintimisoara.wordpress.com/) au readus în centrul atenției o tehnică a sudălmii care nu se învață, deocamdată, la Școala Bollettieri: evocarea repetitivă a morților pe linie maternă.
Personal, opinez că un asemenea ritual de exorcizare a jurnaliștilor pe domeniul public e unul arhaic, datând din perioada matriarhatului
De asemenea, nu ar fi exclus ca excluderea tatălui din text să fie și urmarea unei traume cauzate de, totuși, frecventele divorțuri ale actantului.
Așadar, pledez pentru circumstanțe atenuante câtă vreme și sportul din care provine acesta e numit ”tenis de câmp”. De pășune, târlă, în funcție de zonă.
Într-un singur loc mai e de făcut un efort de înțelegere: la mecanica gestuală.
La repetatele întrebări ale jurnalistei, citez, ”care-i scopul Dv. la Timișoara”, celebrul nostru tenismen Davis și nu numai a fost la un pas de a aplica un smash-vole în figura mamarazzei. (Mamarazzo e femininul adhoc de la paparazzo!)
Sigur că întrebarea l-a enervat pe domnul înjurător, din moment ce scopul pășea în fața sa, la vreo trei pași, fiind nimeni altcineva decât ”celebra” Brigitte Sfăt.
După cum știm, în cazul ei, scopului nu i s-au scuzat mijloacele.

Apropo, cred că ziarista ar trebui să îl dea frumos în judecată pe Domnul Ilie Năstase.
Sau să îl înjure și ea, exact în același spațiu public, de ”zgura” cui o vrea.

23 august este ziua de naștere a Domnului Pleșu.
Pentru mine, Domnul Andrei Pleșu e un model nu de inteligență, ci de grație a inteligenței.
Sincer să fiu, mult prea adesea oamenii foarte inteligenți mi se par un nesfârșit prilej de retrageri, dezamăgiri.
Am cunoscut destule inteligențe de Formula 1 sau în apropierea acesteia care își folosesc darul ca pe o busolă a propriei infailibilități.
Există oameni a căror inteligență ia forma desăvârșită a câinelui de vânătoare, după cum există inteligențe de tip turnesol, acestea din urmă ocupându-se, pleonastic, cu semnalizarea fosforescentă a prostiei sau a mediocrității.
În mintea mea, inteligența e o formă organizată, netulburată și limpede a bunătății. A surâsului și a bucuriei.
Vreau să spun că, pentru mine, orice întâlnire cu scrisul și persoana Domnului Pleșu trece dincolo de gustul tare al bucatelor intelectuale și intră într-un ospăț în care se topesc toate cele de mai sus.
Cărora li se adaugă, indicibil, umorul, răsfățul, o nesățioasă digestie ideatică, interbelice arome semantice, firescuri, alintătoare interpelări.
Dar și, adesea, o subțire frivolitate boierească autoasumată ale cărei ecouri mi se par a fi asemănătoare cu cea din redingota stilistică a Conului Alexandru Paleologu.
La mulți ani, domnule Pleșu!
De fapt, la mulți ani, dragă Domnule Pleșu!

Atunci când Oscar Berger mi-a propus să găzduiesc expoziția Constatare la fața locului, recunosc, am avut o ezitare.
Mineriada din 90 pare a avea prea puține legături cu un Muzeu.
Și totuși!
Mama tuturor muzelor – cărora museionul le e dedicat – e chiar Mnemosyne, zeița Memoriei.
Fără memorie, pare să ne îndemne să observăm mitologia greacă, ființa umană e sortită animalității sălbatice.
Așadar, aș vrea să văd în prezența acestor imagini și mărturii ale celui mai urât coșmar al românilor un vaccin împotriva uitării.
Dar și o grea întrebare: oare cât va mai aștepta adevărul dincolo de morți, schilodiți și chipurile desfigurate de ură?

(Expoziţia este o iniţiativă a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, împreună cu Fundaţia Konrad Adenauer.)

Chestia asta numită ”concediu” nu a apărut mai devreme de secolul al XIX-lea, fiind legat de clasa funcționarilor și a muncitorilor.
După cum probabil ca ați dedus deja, nici sclavii, nici țăranii Evului mediu nu au prea avut concedii sau vacanțe. Singurul lor concediu erau zilele de duminică și sărbătorile.
In lumea aristocrației, atunci când cineva superior ca rang vroia să termine întrevederea te concedia, adica îți dădea voie să te retragi, să pleci.
A concedia s-a pastrat și in lumea de azi, dar are un cu totul alt tâlc atunci când ești concediat de la o firmă sau de la o instituție.
In limba română a veacului al XIX-lea, concediu desemna actul prin care un chiriaș sau un proprietar declara încetarea șederii într-o locuință.

1.Un cartof fierbinte
Artistul Benedek Levente e un cartof fierbinte în mâinile românilor precauți.
Ce să faci cu un asemenea personaj care a expus tablouri cu harta Romaniei decorată cu labii sau a pictat secvențe deloc pioase cu personaje neotestamentare? Eu cred că un singur lucru: să nu spui nimic fără a fi în cunoștință de cauză. Și nici să faci febră fără o aspirină estetică plasată sub limbă.
Așadar, sincer să fiu, niciuna dintre abordările plastice sus-numite mie nu mi se par a fi un scandal.
Am văzut sute de tablouri scabroase, indecente și pornografice care erau așa fie fiindcă autorii lor se prostituau, fie fiindcă erau contra-artă. Istoria artei plastice românești din ultimii 60 de ani e un cimitir deloc vesel al unor asemenea capitulări ce evocă și sexul în clipa în care ni-l imaginăm pe artist îngenunchiat în fața prohabului de partid și de stat.
În al doilea rând, nu sunt neapărat admiratorul necondiționat al frondei. Adesea fronda e numele de domnișoară al mediocrității și e destul de greu să observi avergura protestului din cauza inerției contestatare.
Ca să nu mai vorbim că asemenea gesturi sunt mereu sortite unei senazații de dejà-vu. O performeră celebră din anii 70, Orlan, și-a modificat propria-i anatomie în numele a ceea ce numea ”artă carnală” și, culmea scandalului, s-a autonumit ”Sfânta Orlan”.
Astea fiind spuse, zic de îndată că, de mai bine de un veac, artiștii încearcă să spună, să urle că arta nu e o înfruntare mecanică între valorile artistului și ale comunității, ci între cele ale artistului și ale conștiinței estetice contemporane. Ceea ce înseamnă că arta nu progresează, ci se repune mereu în cauză polemizând cu propriile achiziții.
Ceea ce vrea să spună că negarea vehementă a unui curent, a unui filon, a unei stări pot avea și valoare artistică, și valoare terapeutic. Socială, cum ar veni.

2. În aceste lucrări este vorba de noi, voi și chiar de Benedek, vai!
Dacă nu mă înșală memoria, Olympia și fetele din Dejunul pe iarbă au fost primele fete de consum care au luat prim-planul scenei plastice. De atunci încoace, corpul uman, nu doar al femeii, e prilej de varii mize, joucri și sensuri. De la sensurile gnostice (închisoarea sufletului), până la obscenitatea lipsită de orice pudoare.
Henri-Pierre Jeudy observă că neo-umanismul face din obscenitate diagnosticul esențial al unei ”lumi sfâșiate” (Corpul ca obiect de artă, p. 165) De vreme ce Altul, alteritatea va fi mereu obscenă, putem deduce că o asemenea translatare e și un soi de delimitare. Sau chiar și un ”vaccin” împotriva banalizării realului. Co o singură condiție o asemenea terapie poate reuși: ca artistul să nu fie în afara jocului, ci parte a problemei.
Iată de ce eu îl plasez și pe Benedek în mijlocul acestei Filosofii de budoar ce mi se pare a descrie și ipocrizia, și obsesiile noastre mereu mic-burgheze.

Fiindcă, efectiv, acești creștini sunt răstigniți de uriașe, chiar strivitoare cheltuieli suplimentare.
Atenție: poate cu mult peste 50 la sută din cash!
Astfel, de pildă, o lume întreagă știe că, dumnealor, constant, cotizează la un partid sau chiar la un potpuriu de partide.
Au în grijă procurori, polițiști, ofițeri, gardă financiară, funcționari.
Câte vreun șantajist.
Că plătesc presa pentru a nu scrie prostii.
Au amante, foste amante, femei de unică folosință îndelungată.
Au investit în fericirea școlară copilului sume mai mari decât în privatizările MEBO și ar fi în stare să listeze Bacalaureatul la Bursă pentru a cumpăra acțiuni la proba orală.
Își hrănesc zilnic, ca pe niște pești de acvariu, avocații.
Cumpără, la canistră, saliva lăsată pe mână a diverșilor consilieri, trepăduși.
Țin, pe lângă gospodărie câte un popă cu burtă.
Își cumpără grade, medalii, onoruri, elogii, statui ecvestre, colindători de iarnă și estivali.
Au rată de bacșis fix la câte un chelnăr.
Toate astea fără nici măcar oftatul unui bon fiscal autohton.