Acum câteva ore, HotNews anunța: ”Omul de afaceri Dan Grigore Adamescu a cumparat restul de 49% din actiunile companiei Medien Holding, care editeaza ziarul Romania libera, devenind astfel unicul proprietar al publicatiei”.
Ca alte cuvinte, ”mogulismul mediatic românesc” a câștigat un nou membru autohton.
O fi bine, o fi doar firesc, asta e greu de știut deocamdată.
Cert e că D. Adamescu e un miliardar căruia nu îi plac vuvuzelele mediatice.
Revista ”Forbes” îi dedica, nu cu mult timp în urmă, un portret în care ambiguitățile cu iz de romantism securistic erau asezonate cu politețuri sobre, așa cum îi șade bine unei reviste ce cultivă oamenii cu Maybachuri afumate în rotocol de trabuc.
Numele Dlui Adamescu este sudat de Baumeister şi Mega Construct, de Unirea Shopping Center, City Business Center, Modern Business Center, de Astra Asigurări, de Rex, InterContinental şi Pullman, de România Liberă (media), de MegaVision şi Flamingo.
Povestea sa e prezentată chiar de omul nostru și o puteți citi la adresa:
http://www.adevarul.ro/forbes/Miliardarul_misterios_0_286171906.html
Am citit-o și eu, numai că aveam senzația că am mai întâlnit personajul și în altă parte.
Așa și era. Domnul Adamescu apare în Confesiunile unui cafegiu, a lui Gheorghe Florescu.
La un moment dat, Gh. Florescu scrie așa:
”Era posibil să fie agent acoperit al Securității Externe a României din acea vreme, trimis cu misiuni speciale”. (p.256)
Cofee sau că nu o fi așa, asta e problema cafegiului.

Oare îl voi merita eu pe Dan Diaconescu, președinte?
Pe el, rollsroyce-ianul, maybach-osul și elicopter-icul?
Pe telefonoratorul de Boci, căutătorețul de (m)Elodii în Direct și în Humus?
Încă nu mă simt apt.
L-aș vrea, puțin, înainte de acest gest, Cavaler Electrostatic al Treningul de C.T. Popescu.
Uns cu Der, Die, Das-ul de Munchen al însuși Emil Hurezeanului pre-Adrianic Năstasian.
Străluminat de surâsul roz-sidefiu al lui Adrian Ursu oglindit în deontologia de amalgam dentar a lui Bogdan Chireac.
Ieșit din Cenaclul Flacăra pe scara de incendiu și înotând vitejește prin flegmele postate intim-stradal deasupra lui A. Păunescu, în 1989.
Da, după mine, e nevoie de toate astea pentru un adevărat achitat președinte DD!

Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir a primit cel mai înalt calificativ universitar: Grad de Încredere Ridicat.
Astă seară, am văzut-o pe Dna Andronescu într-un clip publicitar în care lăuda Cantemirul.
Pe drept cuvânt!
Pe când era Ministru al Educației, Domnia Sa a făcut tot ce i-a stat în putință să dea de toți pereții cu Spiru Haret.
Nu fiindcă ar fi fost brusc mușcată de principii, ci fiindcă Haret-ul era cel mai serios concurent al Cantemirului.
Întâmplător, consilierul Dnei Ministru PSD a fost Dna Corina Dumitrescu, rector al Universității Cantemir și soție a deputatului PSD Cristian Dumitrescu.
Care, tot întâmplător, e președintele Comisiei pentru Învățământ a Camerei Deputaților.
Cu Grad de Încredere Ridicat creștinii de la Cantemir pot face câte mastere vrea contul lor și nu mai e nevoie să inventeze penibila chestie a haretiștilot numită ”învățământ la distanță”.
Apropo, Dl Adrian Năstase are și Domnia sa ore la Cantemir!

Deocamdată, PDL-ul e Partidul Nasol.
E ăla care a retezat salariile, a trimis oameni acasă și a anunțat numai și numai chestii de rău.
Deocamdată, PDL-ul are un surplus de mâini cu scoate din foc castanele altora.
Deocamdată PDL-ul e atât de naiv încât crede că românii înțeleg de unde vine toată povestea cu banii.
Deocamdată PDL-ul crede că răbdarea românilor e mult mai mare decât stomacul lor.
Gravă eroare.
În adâncul ei, România nu e formată din membri de partid, ci de mame, tați, frați, surori, bunici care depind de salariu.
Fix așa cum depinde PDL-ul de Băsescu.
România nu este o comunitate activă de pedeliști, pesediști, peneliști sau de udemeriști autonomi.
România e o țară, tot mai disperată, de supraviețuitori.
Care își sugrumă apa caldă înainte de a cânta pe țeava chiuvetei.
Care îi fac pâinii respirație gură la gură pentru a-i prelungi eternitatea cu încă o zi.
Care îi taie venele caloriferului cu sânge tot mai rece, de pensionar înfofolit în fericite amintiri ceaușiste.
Deocamdată, toate aceste gesturi de grotă africană nici nu se aud, nici nu se ghicesc, nici nu se întrezăresc în necesara îngrijorare.
Nu sunt un specialist, dar am o propunere:
Ar trebui înființat, de urgență, un Minister al Sărăciei, ca să îl auziți pe Un Bugetar de la Bloc cum își linge moneda de 50 de bani ca pe o înghețată de lux.
În rest, cred că Băse e, deocamdată, singurul purtător de cuvânt al partidului.

Comunitatea filologică a Timișoarei a comemorat azi doi ani de la plecarea Magistrului Tohăneanu.
Chiar dacă la slujba de pomenire de la Biserica Studenților au venit doar vreo 10-12 colegi și discipoli, sunt sigur că Magistrul a fost evocat de mulți dintre cei care i-au fost aproape, azi, la rândul lor, nume ale Filologiei naționale.
Dispariția Profesorul Tohăneanu a închis un ciclu.
Al petrecerii la cele veșnice, alături de Eugen Todoran și Deliu Petroiu.
Un trio al prieteniei care a știut să adauge cărții aroma colocvialității și buchetul vinului. Cu îndelungi și de zăbavă petreceri ale spiritului.
De la Profesorul Tohăneanu am aflat că limba română are o sumedenie de sinonime pentru petrecere: ospăț, banchet, agapă, festin, praznic, chef, chiolhan, zaiafet, paranghelie, guleai.
Îmi aduc aminte că, în anul I, la un curs, Magistrul ne-a vorbit despre Banchetul lui Platon. Atunci ne-a spus că în elină, titlul dialogului este Symposion: sym, împreună, și pino, a bea.
În amfiteatru, cuvintele Maestrului erau sorbite.
Festin are o bogată familie de cuvinte. În minunata sa carte, Dicționar de imagini pierdute, Gh.I. Tohaneanu arată ca ”festin” vine de la ”fest”, ”sărbătoare” și stă alături de ”festival”, dar și de ”festă”, ”păcăleală”. În același loc suntem preveniți că banchet vine din italiană, unde însemna ”băncuță”, dar că, atenție, limba română a împrumutat verbul ”a benchetui” din ucraineană. Bènchet, cu accentul pe prima silabă. Astfel de surprize se întâmplă chiar și în istoria limbilor: unele cuvinte vin neinvitate la banchetul înțelesurilor!
Un banchet la care turcii ne-au adus cuvintele ”chef”, ”chiolhan” și ”zaiafet”, grecii au sosit împreună cu ”paranghelie”, iar rușii ni l-au parașutat pe ”guleai”. Cu praznic, situația e mai complicată. Slavii ne-au lăsat în limbajul religios cuvântul ”praznic” ce are sensul de ”pomană”, ”parastas”, dar și de ”petrecere mare”, ”chef”.
Se vede că, pentre cei vechi, moartea nu era neapărat un moment de tristețe.
Dar cum să nu fii trist atunci când, din lumina marilor profesori ai noștri, a mai rămas răsuflarea abia ghicită a cărților.

Poate și o profeție cuprinsă într-o poezie a lui Grigore Alexandrescu cu titlul: Adio. La Târgoviște.
În rest, alături de cadavrele ”soților Ceaușescu”(doi bătrânei-maidanezi), fetușii unei Românii avortate în sfânta zi a Crăciunului.
Și cu 3-4 Magi de la Tresărit.

O vreme, am crezut că, în România, vedetele showbiz-ului se nasc pentru ca, atunci când mor, televiziunile să igrasieze ecranul cu lacrimi din teatrul de cămin cultural.
M-am înșelat!
Presa, televiziunile mai ales, nu au nevoie de lacrimi play-back, ci de hrană vitală.
Consumul simbolic, în direct, al cadavrului încă neîngropat al Vedetei e unul dintre cele mai sălbatice și hrănitoare ritualuri ale lui homo videns.
Iar acest neocanibalism necrofag nu e altceva decât numele fiziologic al audienței, al tirajului.
Sub diverse înfățișări, Ecranul se transformă într-o nesfârșită ”liturghie” manelizată în care viermuiesc aproape toate poncifele și subspeciile de bocitoare.
Așa că nu e de mirare că, de două zile încoace, televiziunile se întrec în a ”scrie”, cu lichidul râmei de cimitir, noi Comentarii la legenda Mădălinei Manole.
La Happy Hour (inspirat nume!) se înfige cazmaua de videocioclu în cutia cu Sibutramină, Realitatea TV dezbate, orelistic, refuzul Bisericii de a face slujbe obișnuite pentru sinucigași, Antenele descriu pesticidul ca pe o experiență mondenă.
Ca și cum nu ar fi de ajuns, Corina Chiriac lansează bomba: Mădălina a avut o iubire secretă.
Totul, absolut totul e devorat în urletul subacustic al unei lăcomii de târg sărac și famelic. Inclusiv umbra.
E Chupacabra catotidică ce stoarce tot sângele și smulge mațele toate.
Amin!

Ziua naţională a Franţei este într-o mare măsură şi ziua României moderne. Mai ales de la 1848 încoace, de când tinerii bonjurişti s-au întors de la Paris cu un nou model de Românie pe care o vedeau după chipul şi asemănarea ţării în care au studiat.
“Spiritul francez” a inspirat legislaţia noastră, viaţa universitară, administraţia dar mai ales cultura română.
Şi, la aniversarea Revoluţiei Franceze, e cel puţin stupefiant să citeşti cum pe străzile Bucureştilor de la 1789, la numai o zi după căderea Bastiliei, se auzea „Allons, enfants de la patrie” sau „Vive le son, vive le son du canon”. Cel puţin aşa scria Ion Ghica în scrisorile sale şi, e drept, adăuga un detaliu important : accentul era grecesc. Grecesc, fiindcă grecii priveau deviza Libertate, Egalitate, Fraternitate din perspectiva eliberării de sub otomani.
Sub aceleaşi idealuri va lua fiinţă, în Muntenia, imediat după triumful Revoluţiei Franceze, societatea secretă Eteria ce avea ca proiect nu numai eliberarea Greciei, ci şi transformarea Balcanilor într-un soi de nou Eden al naţiunilor. Aşa se explică de ce în Eterie s-au înrolat şi mari boieri români cum ar fi Ghica, Dudescu, Cîmpineanu sau Sturdza.
Iar dacă spui societăţi secrete, nu poţi evita o temă despre care am mai scris pe blogul meu : Revoluţia Franceză şi complotul sau răzbunarea lojelor masonice. Primul lucru care trebuie spus în legătură cu Revoluţia de la 1789 este că majoritatea istoricilor serioşi nu iau în considerare teoria implicării decisive a Masoneriei în pregătirea şi declanşarea lui 14 iulie. E adevărat, în ajunul Revoluţiei, Marele Orient număra peste 50 000 de membri, ceea ce arată că, practic, toate persoanele importante ale epocii, la Paris sau în provincie, aveau legături cu Masoneria. Sigur însă din toate aceste speculaţii este faptul că Ordinul a fost unul dintre canalele de propagare a ideilor revoluţionare, dar că el nu a dirijat şi nici nu a declanşat scânteia Revoluţiei nu se poate spune. În primul rând fiindcă Masoneria nu au avut o poziţie comună faţă de rege. Mai întâi, în 14 iulie 1789, când regele se deplasează la Primărie, fraţii prezenţi acolo îi acordă cea mai mare cinste şi formează, cu săbiile de ceremonie, ceea ce se numeşte “bolta de oţel”. Din 1791 lojele “intră în adormire”, adică îşi încetează activitatea, au datorii mari, lucru greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla dacă ele ar fi condus represaliile.
Nici vorbă de o concertare masonică de vreme ce fraţii se împart în două tabere: loialiştii sau legitimiştii, care vor intra în rândurile antirevoluţionarilor, şi revoluţionarii, la rândul lor divizaţi în diverse partide duşmane de moarte. Singurele momente care ar putea să semene cu o concertare sunt ale anului 1790, când nobili masoni de cel mai mare rang în aristocraţia vremii propun desfiinţarea titlurilor de nobleţe iar un altul, celebrul scriitor Bernardin de Saint-Pierre, a supus la vot desfiinţarea sclaviei.
Ca o ironie a sorţii, Teroarea dezlănţuită între 1794 şi 1794 va acţiona în principal cu ajutorul ghilotinei, un instrument de execuţie conceput de Guillotin, un mason care va cădea victimă propriei sale invenţii.
Abia în 1795 lojele vor ieşi din adormire şi, sub Napoleon, vor cunoaşte din nou o perioadă de glorie după ani de restriște.

Merita Dan Diaconescu să fie arestat?
Dacă răspunzi la această întrebare, poți câștiga un blender Moulinex.
Nu crezi? Accesează aici:
http://www.cinemarx.ro/ursus/

Oferta are cel puțin două curiozități.
Mai întâi, dintr-o asemenea formulare deducem că arestarea e ceva pozitiv, lăudabil, de vreme ce ea apare sub semnul ”meritului”.
În al doilea rând, e de bănuit că vor vota mai ales femeile, fiindcă un astfel de premiu nu ar persuada cititorii bărbați.
E ca și cum, la arestarea, tot pe merit, a unei jurnaliste, am fi ademeniți cu un arătos ciocan pneumatic.

1. Câteva controverse lingvistice
Pot să încep cu un băț introdus între spițele unei excepționale inițiative? Mie, la început, titlul Simpozionul internațional de sculptură în andezit Gărâna 2010 nu mi-a plăcut aproape deloc. Asta fiindcă, de multă vreme, toponimul Gărâna sună bine așezat doar alături de un cuvânt muzical: Festival. Ascultați cum vine acum: Festivalul internațional de sculptură în andezit Gărâna 2010. Lui Andy Herczeg i-a plăcut și lui, dar, până la urmă, Max Dumitraș a învins: rămâne Simpozion, ca să înțeleagă toată lumea cum stă treaba acolo, la munte, între 20 iunie și 18 iulie.
Mă rog, am o problemă și cu gloriosul adjectiv de după 1989, internațional, însă nu îi găsesc o soluție: alături de sculptorii autohtoni George Zărnescu, Maxim Dumitraș și Ștefan Călărășanu, la ”simpozion” cioplesc în andezit și Nicolae Fleissig (”francez de origine română”), și japonezul Yashin Ogata, și egipteanul Nagi Fareed. Ca să nu uit: evenimentul este prima inițiativă timișoreană de asemenea anvergură!
Mărturisesc că poate am fobia asta la ”simpozioane” de dinainte de 1989, când orice întâlnire căpăta, instant, titlul de ”simpozion”, de parcă simpozioanele erau un firesc la fel de comun ca și respirația. Nu mai spun că în ciuda unei coordonate etimologice mult mai complicate. În acest sens, nu ar fi de prisos să amintesc aici că faimosul dialog platonician Banchetul purta, în traducerea interbelică, titlul de Symposion, ceea ce înseamnă că aducerea laolaltă a unor persoane importante implica ideea unui ospăt. Un ospăț ritualic, mai întâi, dar și unul al împărtășirii unor valori. Din această perspectivă, trebuie să recunsoc că Max a avut pe deplin dreptate: nu există niciunde în lume vreo întâlnire între artiști autentici care să nu se desăvârșească sub semnul profund ritualic și unificativ al banchetului.
2. Să căutăm ”vinovații”
Dacă ar trebui să găsim un personaj calificat în această problemă, probabil că eu ar trebui să mă prezint primul la un imaginar post de Poliției de Artă Timișoara. Asta fiindcă, acum doi ani, am uneltit cu Lucian Perescu să facem o tabără de sculptură. Omul nostru din umbră a fost Ștefan Călărășanu, iar prima întânire s-a concretizat cu greu printre zile de apeluri de mobil. Imediat, Lucian a știut să își atragă un ”complice”: Andy. Ceea ce s-a dovedit a fi mult mai tare decât un sprijin financiar. Andy a adus cu el și o lume Vie. Cea a Viței de Vie. Enoteca, adică. Vinul. Astfel s-a născut Tabăra La Castel.
Atunci, la prima vedere, aproape fǎrǎ sǎ clipeascǎ, Ştefan a venit cu ideea sǎ fie invitaţi cinci sculptori din toatǎ ţara. Dacǎ-mi aduc bine aminte, i-a telefonat lui Max şi s-au sfǎtuit asupra numelor. Votul a fost în unanimitate: de la Bucureşti va veni Aurel Vlad, Ilarion Voinea de la Cluj, George Zărnescu de la Bacǎu şi, bineînţeles, ei doi: Timişoara şi Bistriţa. Tot Ştefan a avut ideea de a folosi spaţiul din spatele Muzeului Banatului.
Apoi Tabăra a adus, odată cu ea, ideea unei alte tabere de sculptură în piatră. La Gărâna. Poate Simpozion ?
Sub oblăduirea următoarelor sigle : Egeria, Enoteca de Savoya, Constructim, Fundația 360˚, Autoglobus. În colaborare cu Muzeul de Artă Timișoara, Profil Comunication și Carpat Air.

3. Preliminarii la Gărâna 2010. Sculptura în prietenie.
Duminică, 20 iunie a.c., la Vali Mihăescu acasă, unde începe Simpozionul. Vali e al treilea partener al proiectului. Ne vedem la el pentru un start-prânz cu somon la grătar : Delia și Andy, Ogata și soția sa, Gabi cu mine, Nicolae, Max, George și Ștefan. Egipteanul e încă incert. Încep să înțeleg ce e și cu asta, acum. Ei, sculptorii, se cunosc de mult, și se revăd acum doar într-un nou peisaj. Limba lor, universală, e cea a artei. Vali e gazdă perfectă și, pe la 3, se pleacă spre Gărâna. Personajul principal e un camion cu blocurile de andezit.
Ce se va naște oare din ele?
4. Curentul, consulul și umiditatea
Luni după-amiaza ajunge și noi (Gabi, Ana și cu mine) la Gărâna.Vali ne așteaptă în răscrucea de la Motelul Sus în Sat. Ne cazăm, cum se spune, la casa familiei Herczeg. Plouă mărunt, ca într-un film englez. Prima cină împreună e un regal: Nicoale spune bancuri din anii 70, Ogata e un obelisc de politețe, Delia și Andy par să ascundă umbra unei tristeți. E o mică problemă ce se va rezolva a doua zi: curentul trifazic. Dar și incertitidinea vizei lui Farid. Și eu, din partea Muzeului de Artă Timișoara, și Max, din partea minunatului său Muzeu de la Sângiorz, am tot trimis invitații la Consulatul României din Egipt. Deocamdată, promisiuni și amânări. Cred, alături de Nicolae, că trebuie să utilizăm les grands moyens. Andy, mai liniștit, opinează că mai bine așteptăm să ajungă și Fareed la Gărâna. Îl sun pe Nelu B. și el vorbește cu Ministrul de Externe. Înțeleg, de la el, că a fost o neînțelegere. Fareed va primi viza!
Atmosfera e minunată. Și la motel, și la, ca să mă citez, ”la noi”, la Andy! Nici nu știu să spun cât e fericit sunt că mă aflu aici, cu 6 minunați artiști. Ce mai contează ploaia, umezeala, norii joși ce ne dau impresia că suntem, vorba lui Max, ”cu capul în nori”!
25 iunie 2010
(va urma)