”Tu ești Petru și pe tine voi zidi biserica mea.”
O frază care îl irita pe Diderot fiindcă el nu putea accepta ca o religie să se sprijine pe un joc de cuvinte.
Dar și o frază care îi suscita admirația lui Joyce din aceleași ludice pricini.
Departe, chiar foarte departe de frivolitatea contemporană, jocul de cuvinte era, în vechime, un semn, o rună, o presimțire a prezenței divinului în manifestare.
Petru, Kephas, în aramaică, pare avea o origine ce așază laolaltă două cuvinte cheie ale Noului Testament: Tată și Fiu.
În ebraică, ”tată” se spune Ab (alef și bet), iar ”fiu” se spune Ben (Ben și Nun).
Alef, bet și nun dau cuvântul Eben, ceea ce, în ebraică, înseamnă chiar ”piatră”.
Gerard Haddad opinează că numele Petru conține, în latență, dogma Trinității. (Les Biblioclastes, Grasset, 1990, p. 25)
La mulți ani!

Tot citind zilele astea la tezele de licență, unul dintre studenți și-a plasat în Argumentul lucrării dedicate presei sportive următorul citat care mi se potrivește și mie:
”Nu sunt decât un cerşetor de fotbal de calitate. Străbat lumea cu pălăria în mână, iar pe stadioane implor: un joc frumos, fie-vă milă! Iar atunci când se întâmplă să mi se ofere fotbal de calitate, mulţumesc pentru minune, fără să-mi pese care este clubul sau ţara care mi l-au dăruit.” (Eduardo Galeano, Fotbalul, lumini şi umbre)
Cam asta ar fi, cred eu, de spus despre fotbalul acestor ultime zile de Mondial.

Dragă Lia,
Publicarea unui text prezentat ca ”anonim” în publicația online de parbriz pe care o conduci arată, dacă mai era nevoie, ”calitatea” jurnalismului pe care îl reprezinți. (http://www.ziuadevest.ro/eveniment/10859-inc-un-lup-moralist-marcel-tolcea.html)
Dacă ai fi fost, prin hazard, rătăcită prin lumea bună a jurnalismului, după o asemenea vitejie nu ți-ar mai fi dat nimeni nici măcar Ziua bună.
Așa, nu îți mai rămâne decât să te remarci ca o pieptoasă cascadoare a antipresei de curajoasă turnătorie anonimă.
Ce ți-a venit să pornești o luptă a proasta, nu știu!
Tocmai ție, care te mai lupți cu atâtea:
1. cu limba română; 2. cu datoriile reeșalonate ale firmei; 3. cu fondurile europene. 4. cu diverse.
Poate că nu ai înțeles chestiunea conferințelor Principelui Duda!
Ți-o explic ultima oară!
Rahatul conferinței din care tu ai luat bani prin contract pentru un onorabil membru al Casei Regale nu se rezolvă prin publicarea unei anonime din care rezultă că Marineasa, Vighi și cu mine am fi niște nulități academice sau morale.
Chiar acceptând că noi nu avem căderea să întrebăm public câți bani a dat UVT Principelui Duda, tot nu poți evita niște răspunsuri clare. În loc să te ocupi de noi, niște ”biete nulități academice”, s-ar cuveni să ne spui clar câți bani ai luat pentru asta și de ce ai luat tocmai tu banii?
Știi tu vreun protocol secret despre cum că Principelui Radu nu suportă plățile directe, în mână? dacă da, e în regulă! Dacă nu, ai o problemă!
Sau ai șoptit și tu, în play back, vreun tril ingineresc de construcții, specialitatea în care, azi, practici un bine furajat jurnalism de intimidare?
Să știi că, paradoxal, mi-a plăcut mult textul din aceeași ediție a Parbrizului tău cu privire la Principe. Dacă l-ai scris cu mânuța ta cap-coadă, fără nicio corectură ulterioară, ești tare. (Dacă vrei, ne întâlnim într-o emisiune în direct și poți dovedi acolo că știi să scrii la nivelul clasei a VIII-a B!)
Cu regret însă, te atenționez că, în Comunicatul Casei Regale, Lia Lucia Epure nu există! Pur și simplu!
Fiindcă, în documentul cu pricina, se spune, negru pe alb, că Principele nu a luat niciun ban. Iar dacă nu a luat niciun ban, atunci unde sunt banii?
Tu susții că Principele a fost nevoit să renunțe la sumă din cauza mea.
Cu alte cuvinte, vrei să insinuezi că, de fapt, Casa Regală minte?
Excepțională susținere a Monarhiei! Te felicit!
Dacă, din întâmplare, banii mai sunt la tine, am să te rog, cu toată deferența necesară, să îi dai repede înapoi!
Sincer să fiu, eu cred că, fără să vrei, dragă Lia, ai devenit cam indigestă pentru Casa Regală, ceea ce, de fapt, și explică de ce acolo nu ți se mai răspunde la telefon.
Și, după cum presimt, manevrele tale cam prea ”republicane” din ultima vreme vor conduce și la o poziție oficială în acest sens…
Fiindcă, te rog să mă crezi, din vizitele indirect monarhice nu se fac bani de-o ciorbiță! Dacă stau și mă gândesc bine, am impresia că ai reușit să discreditezi Casa Regală mai eficient decât a visat ”regele” pesediștilor tăi, Ion Iliescu, și Securitatea.
Și, dacă tot veni vorba, ai reușit să discreditezi și Universitatea de Vest!
Fiindcă le-ai adus doar necazuri, nici Regele, nici Rectorul nu mai au nevoie de tine!
În Relațiile Publice – o disciplină pe care tu o predai după urechea stângă la o universitate privată – asta se numește ”șosetă mirositoare”.
Calculul tău cum că lor le-ai putea aduce beneficii de imagine, iar ție bani, s-a dovedit nefericit.
Cât privește măgăriile publicate de tine din textul anonim, vreau să îți semnalez câteva aspecte asupra cărora cititorul neprevenit poate medita cu folos:
1. Povestea cu specializarea mea nu prea îți servește: știi foarte bine că, înainte de 89, jurnalism făceau doar persoanele de încredere. Printre care și tu. La ”Forum studențesc”, de pildă, sub numele de Lia Petric, scriai și tu acolo niște texte de care, acum, ți-ar fi rușine. Spre deosebire de mine, care nu am scris absolut niciun text penibil, din simplul motiv că am scris, atunci, doar despre sport!
1. Nu îl mai invoca pe rectorul Ioan Talpoș într-un context mustind de anticomunism, fiindcă Domnia sa ar putea fi jignit: Domnul Profesor Talpoș a fost uasecerist de frunte și, la data alergării Regelui de către Ion Iliescu, același Ioan Talpoș era membru pedeserist de frunte la nivel județean!
2. În locul tău, eu aș fi respins din start un asemenea text, fiindcă o nulitate ca mine a avut ani de-a rândul rubrică în ”Ziua”, între 1996-1999, iar în volumul publicat de tine, Relații Publice: coduri, practici, interferențe, din 2004, am fost invitat să public!
3. Dacă sunt un gunoi, un zero, un vierme, de ce m-ai invitat să îți lansez cărțile?
4. În ceea ce mă privește, cititorii blogului meu ar trebui, mai întâi, să știe că nu am urmat nici 15 secunde de ”Ștefan Gheorghiu”, spre deosebire de unul dintre colegii mei universitari care este și doctorand acolo, și falsificator de cărți! Dar de el o să ne ocupăm printr-o inițiativă legislativă, așa că nu vreau să te mai încurc acum.
5. Textul cu pricina cuprinde nu doar alegații inepte, ci și hazlii: cum îți închipui, dragă Lia, că un episod amoros asemenea celui invocat de tine ar fi putut scăpa milionarului rector Ioan Mihai? Cred că îl desconsideri!
6. Curajoșii anonimi scriu cum că nimeni nu intra la Jurna fără să fi fost meditat de mine. Destinul, acest perfect umorist al lumii, face ca dl Ovidiu Mărăscu să lucreze la tine, iar dl Ciprian Bujor să lucreze la mine, la Muzeu. Ovidiu a intrat la Jurna, fără să îl fi meditat eu, iar Cipri, ghinion, a ratat, deși l-am meditat serios!
Pe această cale, rog o parte din familia Mărăscu să nu mă mai sune! Știe ea, partea, de ce!
7. Consimți că e o rușine că sunt directorul Muzeului de Artă și că nu am studii de specialitate. Așa incompetent cum sunt, am atras sponsorizări de peste 50 000 de euro, în vreme ce salariul meu lunar nu se ridică la înălțimea unei conferințe de 2 ore a lui Radu Duda! Dacă nu crezi, întreabă-l pe Emil Cristescu, unul dintre constanții susținători ai penibilului meu manageriat!
8. Nu în ultimul rând mă simt măgulit că PD-L ar fi înființat Muzeul e Artă pentru mine. Te anunț că nu sunt membru PD-L și că Președintele Ostaficiuc nici măcar nu mi-a sugerat vreoodată un asemenea lucru.
9. Cât privește relația mea personală cu unii dintre membrii marcanți ai PD-L, o să ți-o descifrez în sălile tribunalului.
Fiindcă, scumpissimă Liuță, o să mă ocup de matale, de aici înainte, la Tribunal, la Curtea de Conturi și la Procuratură.

Al tău,
Formator de jurnaliști adevărați, fără de șpagă și căcănării,
Prof. univ. dr. Marcel Tolcea,
Director al Muzeului de Artă Timișoara

P.S. Mută,rogu-te, fotografia mea de lângă cea a lui Sorin Roșca Stănescu, fiindcă cine deschide pagina ar putea face o alăturare absolut nefericită când mă vede alături de tine și Nașul.
P.P.S. De ce ți-e frică, nu scapi!

Arestarea lui Dan Diaconescu aduce la suprafață câteva adevăruri încă nespuse ale societății românești.
Mai întâi, avem de-a face cu un paradox economic.
Se pare că e ceva de câștigat în domeniul media dacă un post de mărimea OTV-ul îi provoacă patronului o avere estimată la 33 de milioane de euro.
În al doilea rând, arestarea lui DD face să se vorbească – din nou și foarte nervos! – despre un secret știut de toată lumea, dar încă nespus cu fermitate în public: unii ziariști câștigă mult mai mult din materialele nepublicate decât din cele publicate.
Altfel spus, șantajul de presă e o afacere.
Lumea presei naționale și timișorene știe foarte bine la cine mă refer.
Întrebarea exagerat de naivă și de proastă e dacă șantajul de presă e un sport solitar sau unul în echipă.
Adică dacă nu cumva în spatele șantajului de presă pot sta anumiți oameni din instituții grele.
Ipoteza mea e că Dan Diaconescu a fost arestat fiindcă unul dintre ”protectorii” săi urmează să fie dat jos.

1. Că nu știu să suflu în vuvuzea.
2. Că Bafana-Bafana nu are și albi între bafanii-bafanii ei-ei.
3. Că Franța nu e, totuși, o echipă din Africa.
4. Că acolo e frig, iar la noi e cald și plouă.
5. Că a plecat Camerunul.
6. Că m-as uita, în reluare, la filmul Out of Africa fără niciun arbitru.
7. Că nimeni nu își mai aduce aminte de titlul unui volum de poezii scris, în careul de șase metri, de Geo Dumitrescu, în 1978, Africa de sub frunte.

După multă vreme, l-am revăzut azi pe Ion Ion Țiriac la televizor.
În ciuda tuturor lucrurilor care s-au scris despre o presupusă relație a lui cu drogurile, eu continuu să cred că Moșu Ion Țiriac nu merita așa ceva.
Dacă mi se va da sau se va ivi ocazia, poate voi scrie, cândva, un Atlas botanic al personalităților naționale și locale ale căror odrasle au pus plămânul, nasul și vena în acest teritoriu.
Fiindcă îmi displace cuvântul ”drogat”, am inventat unul mai mirăcios, prin derivare de la stupefiante: stupefiat.

Universitatea de Vest din Timișoara a găzduit, în marțea care a trecut, o superbă conferință a profesorului israelian de origine română Moshe Idel.
Oaspetele a vorbit, cu o zi înainte, în fața unui public restrâns, despre kabbala.
O expunere ce a reliefat cel puțin trei virtuți pe care le-aș aronda unor anglo-saxone reflexe… jurnalistice:
1. propoziții și fraze scurte, lipsite de ambiguitate,
2. invocarea neobosită a textului, a surselor,
3. absența cvasitotală a speculațiilor și opiniilor.
Ceea ce, pentru mine, a debutat cu o abia reținută dezamăgire: nimic despre gematria, notarikon sau temura, principalele procedee ale hermeuticii kabbalistice.
La 19-20 de ani, când am citit prima carte despre kabbala, mi-am notat o frază a unui protokabbalist, Simeon Bar Yochai, care așază în umbră nu doar semiotica, ci și toată analiza modernă a totalitarismelor:
”Blestemat fie cel pentru care nu există decât un înțeles literal!”
Eram chiar dezamăgit fiindcă aproape nimic din ceea ce știam eu din lecturile mele nu se regăsea în conferință. Mă refer aici la faptul că, mai întâi în gnosticism iar apoi în kabbală, numărul era pus în relaţie secretă cu cuvântul; în limbile sacre, fiecare literă are o valoare numerică. De pildă, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai gnosticismului, Leisegang, citează cazul gnosticului Marcos care decripta legătura tainică dintre Hristos şi porumbiţă prin valoarea echivalentă a sumelor literelor alfa şi omega : alfa, 1 + omega, 800 = 801, ca peristera, porumbiţă (pi=80, epsilon=5, ro=100, iota=10, sigma=200, tau=300, epsilon=5, ro=100, alfa=1).
În kabbală, procedeul se numeşte gematria şi — alături, de notarikon (un cuvânt poate fi un acrostih) sau temura (permutări ale literelor) — va fi uzitat până la abuz şi incontrolabilă fantezie în kabbala magică.
Ca şi alte procedee operative, cunoaşterea originii lucrurilor, a tuturor fenomenelor conferă putere magică celui aflat în posesia ei. În cazul demersului kabbalistic, era vorba, în acelaşi timp, despre o asumare hic et nunc a limbii ca instrument divin (magic), dar şi de o încercare de reconstituire, de reenergizare a ei, de o regăsire a limbii originare adamice. Limbajul în forma sa cea mai pură — ceea ce înseamnă, pentru kabbalişti, ebraica — reflectă natura spiritual fundamentală a lumii şi posedă o valoare mistică.
Conform unei faimoase fraze a lui Gershom G. Scholem limbajul îl atinge pe Dumnezeu pentru că vine chiar de la Dumnezeu.
În vreme ce kabbala e, după cum se vede, funciarmente un teritoriu al speculației și interpretării, Profesorul Idel descria precaut și fără note de subsol, cu un murmur lipsit de patos epistemologic, fenomene și relații cărora nu le adăuga nici măcar umbra unui numitor comun.
Și pe care nu dorea, în niciun moment, să le valorizeze într-un fel anume.
Ba chiar atrăgea atenția că faptele se pot interpreta și așa, și așa.
Era ca și cum demersul său exegetic despre kabbala atenționa mereu cum că sistematizarea sau coagularea unor sensuri nu face altceva decât să falsifice, deopotrivă, Textul și Lumea.
O asemenea abordare se dovedea și de o înaltă ținută epistemologică, și de una moral-sapiențială.
Trăim prea accentuat într-o lume a interpretărilor pentru a mai fi atenți la ceea ce se scrie/spune.
E de reflectat serios la ce auzim noi, mai bine, Azi: Lumea sau Trăitorii?

P.S. Mulțumiri lui Victor Neumann, organizatorul conferințelor, și lui Sorin Antohi!

Miercuri seara am fost la Belgrad să îl văd pe Eric Clapton alături de Steve Winwood.
Anul asta Clapton bate 65 de ani, aşa că am vrut să îl aud şi eu înainte de a se pensiona, cum se spune.
Eram foarte emoţionat, fiindcă Domnul Slowhand face parte din Legendele Olimpului meu muzical, imediat lângă mentorul lui, John Mayall.
Iar pe Steve Winwood îl ştiam şi din Blind Faith, şi din Traffic.
Așadar, la Beogradska Arena, cu Delia, Ani, Camelia, Alina, Simona, Gabi, Andy, Radu M., Radu B. și Sorin, plus pruncii Alinei.
Cam o jumătate de oră, mi s-a părut că nu se aude bine.
Apoi, Domnul Eric pune mâna pe o ghitară destul de rece și, cu Domnul Steve, ne arată cum se umblă cu așa ceva.
Tot concertul e o reverență făcută lui Steve, mi se pare mie.
Și maeștrilor lor: de la Hendrix, la JJ Cale.
Superbissimă Vodoo Chile, o cântare pe care Steve a făcut-o cu Hendrix, în 68.
Acum a fost ceva între catifea și doc.
După concert, a urmat un superb recital al Corului Miliției Sârbești de Șosea care ne-a dat și rest în euro la șpagă!

Pot să postez câteva răbufniri la adresa orașului meu?
Dacă citiți ceea ce urmează aici, înseamnă că da.
Așadar, mă enervează teribil povestea cu ”Mica Vienă”!
Asemenea oricărui mare oraș, Viena e un oraș alcătuit nu doar din clădiri, ci, mai ales, din locuitori: vienezi.
În vreme ce Viena e un oraș ce pare pustiu și, ergo, silențios până și în crucea zilei, Timișoara mi se pare o insuportabilă sufragerie italiană.
În care locuitorii ei de pe strada-sufragerie strigă, înjură, scuipă, amenință, bat, claxonează.
Iar toate aceste ”minunate” monumente ale bojocilor, flegmei sau ale dejecțiilor mi se par a fi, deocamdată, celelalte Palate, nețigănești, nu ale Micii Viene, ci ale Micii Hiene.

O familie de tomate se plimbă prin orașul lor modern, betonat.
Tomata mică se împiedică și cade, julindu-se crunt.
Ketch up, șuieră unul dintre părinți.