Ce-ați zice de un Punct 8 al Proclamației Eurovision de la Oslo?
În care să se interzică, timp de 50 de ani, votarea participanților din fostele republici sovietice sau iugoslave?
Păi altfel cum?!
Fiindcă Eurovisionul a rămas singura amintire pe note a unor chestii cam de mult trecute: URSS, Iugoslavia și, cu voia Dv, România Mare.
Da, și România e aici, în obrazul gros al voturilor de teșcherea, câtă vreme nu a dat niciun punct Germaniei!
Cu toate astea, Paula Seling a fost faină de tot, cântând la pian și Ovidiu.
Dar și Nemțoicuța a fost.
Pisicită și proaspătă ca primul sărut al unui berar pistruiat pe o halbă îmbrobonată de frigider.

P.S. Ca să vă dați seama, în mare, ce vreau să spun cu titlul, ascultați aici Rod Stewart cu Sailing:
www.youtube.com/watch?v=-aDbLa5G5GE

Tradiția a două popoare situate pe parcursul superior al Nilului, nuerii și populația dinka, descrie existența unei adevărate societăți bovine, paralelă cu cea umană.
Doi etnologi de renume, Pritchard și Lienhardt, au calificat această bizară clonă a societății umane în The Nuer (Oxford Press, 1940) și, respectiv, Divinity and Experiece, the Religion of the Dinka (Oxford Press, 1961) ca pe un spațiu de rezolvare a conflictelor.
Rene Girard – cel care îi invocă pe cei doi autori în celebra sa carte Violența și Sacrul – insistă asupra unor amănunte ce pot invita la o serioasă reconsiderare a raporturilor dintre imaginar și convenție.
”În ceea ce privește bovinele, vocabularul nuer este extrem de bogat, atât în planul economiei și tehnicilor, cât și în planul ritului și chiar al poeziei. Acest vocabular permite să se stabilească raporturi deosebit de precise și de nuanțate între animale, pe de o parte, și comunitate, pe de altă parte. Culorile animalelor, forma coarnelor, vârsta, sexul, ascendența lor, distinse și rememorate uneori până la a cincea generație, permit diferențierea capetelor de animale, astfel încât să reproducă diferențierile propriu-zis culturale și să constituie un veritabil dublu al societății umane. Printre numele fiecărui individ există întotdeauna unul care desemnează și un animal al cărui loc în turmă este omolog cu cel al stăpânului său în comunitate”. (Nemira, 1995, p.9)
Iar concluzia lui Girard, în evidentă legătură cu sacrificiul, subliniază tocmai un asemenea mecanism sui generis al substituirii mai ales la nivelul conflictelor.
Orice conflict apărea între membrii comunității, e de la sine înțeles că vinovatul era identificat și, implicit, sacrificat, în paralela societate bovină.
Așadar, conflictele și neînțelegerile erau transferate, de fiecare dintre părți, în ”societatea turmei” doar în ceea ce privește vinovățiile, rezolvându-se, în acest mod simplu, și problema vinovăției morale, și pe cea a vinovăției călăului.
Mie însă îmi place să văd în acest mod de gestionare binară a culpei și o formă de anticipare a sublimării ludice a realului în convenția Marelui Joc.
De vreme ce Violența și sacrul a apărut în 1972, e de înțeles de ce autorul nu folosește o formulă atât de la modă acum, ”realitatea virtuală”.
Sau numele unui fenomen ce a devenit deja mondial: Second Life.
Pentru cei ce nu știu despre ce este vorba:
http://secondlife.com/whatis/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Second_Life

În Iugoslavia de până în 1980, 25 mai era Ziua Mareșalului.
Spre deosebire de alți lideri politici din comunism, umbra lui Tito e încă destul de caldă, chiar acolo unde te aștepți mai puțin. Așa de pildă, Piața Porumbeilor din Sarajevo oferea, acum 6-7, zeci, sute de insigne sau suveniruri cu Iosip Broz.
De câte ori simt nevoia să aud personajele veacului recent trecut în cronologie, deschid, cu folos, celebra Istorie a lumii moderne a lui Paul Johnson
Și nu mă pot decât amuza citind un mesaj pe care Tito i-l trimitea lui Stalin:
”Dacă nu ne puteți ajuta, măcar nu ne stânjeniți cu sfaturi inutile!”. (p. 438)
Îmi place și un detaliu pe care istoria recentă nu l-a reținut, subliniat cu o tuse adecvată de lord. Atunci când Churchill s-a aflat la Belgrad, în 1953, și a spus că, dacă fostul aliat ar fi atacat, ”vom muri cu voi”, Tito a punctat așa:
”Este un jurământ sacru și pentru noi e suficient. Nu avem nevoie de tratate scrise!” (p. 439)
Sigur că imaginea mea despre Tito e filtrată de aroma din guma de mestecat, de fâșâitul clandestin al discurilor de la sârbi sau de blugii naturalizați grație micului trafic. Iar mai apoi, peste ani, de ”antena de sârbi”.
Când a murit, eram june profesor la Gătaia și citeam Cel mai iubit dintre pământeni.
Iar Popa din Șemlacu Mare – unde aveam 2 ore de franceză pe săptămână – tocmai se întorcea de la sârbi unde vânduse kile de Gerovital și macrame pentru a distribui românilor, fără cădelniță, cartușe fumăcioase de țigări Vikend.

Lucian Bernhard e un nume ascuns, astăzi, sub faldurile unei luxuriante hemoragii de imagini publicitare.
Puțini mai știu că el e tatăl bun al afișul modern de design.
Poate și mai puțini știu că Bernhard a creat cele patru litere din Audi ori logo-ul bujiilor Bosch.
Sau că a ”inventat” fonturi ce îi poartă numele.
Ieri, a fost vernisată expoziția în aripa nouă a Palatului Baroc.
Mulțumesc IFA (Institut für Auslandsbeziehungen) și Centrului Cultural german de la Timișoara.

P.S.Ca să vezi mai mult, dă un click la http://www.valsa-photography.blogspot.com/

În primul an de facultate am făcut Lingvistică generală cu Profesorul Francisc Kiraly.
Îmi amintesc și acum că, în prima oră de curs, a spus așa, din voleu:
”Numele meu e Kiraly și înseamnă rege. Nu am nevoie de oameni normali în acest amfiteatru. Cine e normal poate să plece.”
Nimeni nu a schițat vreun gest, ceea ce, acum, mi se pare că a fost o asumare tacită a condiției de ”anormal”.
Printre cei care atunci nu au vrut să deranjeze anormalitatea amfiteatrului de boboci s-au aflat colegele mele Sorina Ioanovici (viitoare Jecza) și Florica Pușcaș, care aveau să devină bine cunoscute timișorenilor.
Examenul a însemnat pentru mine, între altele, descoperirea unui mare lingvist și etimolog, stins prea devreme, în 1926: Vasile Bogrea.
Între articolele sale, aveam să aflu că expresia ”a umbla talaleu tănase” are legătură cu un tip de medicină altruistă, creștină.
Mi-am adus aminte de asta ieri, când a fost ziua Sfântului Talaleu, ”sfânt tămăduitor fără de arginți”.
Doctor de criză, cum ar veni.

P.S. DEX-ul zice așa: TELELÉU, -EÁ, telelei, -ele, s.m. și f. Om fără căpătâi, care își pierde vremea (umblând de colo până colo) fără nici o treabă. ♢ Expr. (Adverbial) A umbla teleleu (Tănase) = a umbla de colo până colo, fără rost. A fi teleleu Tănase = a fi zăpăcit, aiurit, năuc. – Din magh. telelö.

1. Dacă vor fi anulate ”pensiile nesimțite” nu înseamnă că celelalte vor fi mai simțite.
2. Dacă azi nu au fost 60 000, ci ”doar” 30 000 de protestatari nu înseamnă că dreptatea participanților e pe jumătate.
3. Dacă ești lider sindical, asta nu înseamnă nici că poți deveni Miron Mitrea, nici că ai problemele financiare ale membrilor pe care îi reprezinți.
4. Dacă PSD-ul a dirijat din spatele organizării mitingului de azi nu înseamnă că reducerile cu 15 sau 25 la sută pot fi mai bine justificate.
5. Dacă va cădea Guvernul Boc nu înseamnă că viitorul guvern va scoate banii din pălărie.
6. Dacă PSD-ul și PNL-ul au dreptate în multe din critici nu înseamnă că știu și pot face mai bine.
7. Dacă toată lumea înțelege că nu mai sunt bani, asta nu înseamnă deloc că toată lumea poate să și suporte.

Moto: Americanii sunt Columbofili!

Caut, de mai multă vreme, câte ceva despre lucrurile mărunte ale Americii.
Alea, ce descriu nu gesturi militare, nu vizite ale FMI, ci un spaţiu domestic, obişnuit, plin de candori, de ce nu chiar kitsch, mediocru, teribilist, caraghios.
Simt nevoia unei altfel de Americi. Fiindcă se simte prea multă aroganţă, prea mult condiment NATO în gustul Americii de acum. Mie îmi place o altă Americă. Sau, poate că, îmi place, mai ales, America pe care am văzut-o pentru prima oară, în gară la Comloşul Mare*.
Aveam 6 ani şi, împreună cu bunica mea, Mama Bina, îl aşteptam pe unul dintre mulţii ei verişori stabiliţi la Chicago sau Cleveland, nu mai ştiu precis unde. Era vară. Trenul a oprit icnit şi, după câteva minute de încordată aşteptare, a apărut, triumfător şi teatral, la uşa unui vagon, Uica Meu din America.
Era îmbrăcat în costum alb de tenis de câmp, cu şosete şi pantofi de sport adecvaţi. Sub un braţ îi atârnau două rachete Slazenger, iar în cealaltă mână ţinea ceva ce mi s-a părut a fi un cap de pisic. Era o minge alb-cenuşie, pufoasă. Evident că mesteca chewing gumm, evident că imediat după momentul de stupoare şi pupături, a cerut o sodă şi un ais cârdului de neamuri care îl aşteptau.
Însă colectivizarea confiscase în Comloş nu numai pământul arabil, caii sau vitele, ci şi zgura şi fileele de la cele două terenuri de tenis din parc, astfel că primul meu american zărit în carne şi oase a folosit suprarealista lui vestimentaţie şi accesoriile doar la drumul inaugural.
Nimeni nu a râs de el, nici nu l-a batjocorit, aşa cum fac de obicei comloşenii, ci l-a privit ca pe un fel de extraterestru. Sau ca pe un erou civilizator care, în 1962, a readus acolo, după mai bine de 15 ani, rachete de tenis şi o minge absolut nouă.
Iar, pentru copii, guma de mestecat. Cele zece pachete de gumă au rezistat aproape un an întreg fiindcă, în pauza de mestecat, depozitam guma după ureche.
America mea e de acolo cumva.

*Topos pe care colegii mei Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, împreună cu Mircea Nedelciu, l-au făcut nemuritor în romanul Femeia în roşu.

După neumila mea părere, România are bani destui.
Doar că guvernanții nu îi mulg de unde trebuie.
Guvernanții de dintotdeauna.
Și Băsescu, și Boc, și Videanu știu foarte bine că alcoolul, de pildă, e un monopol împărțit între mai marii țării.
Prostituția, tutunul și pâinea – la fel.
Dacă Guvernul nu știe să mulgă banii de acolo, pentru mine PD-L-ul va fi un alt PSD. Limpede!
Sau înseamnă că Guvernul o să facă din Brandul Băsescu o glumiță nereușită.
Eu așa înțeleg, în momentul de față, problema cu 15 și 25 la sută reducere din rușinea de bani cuvenită de săraci și pensionari.

Marți, printre cărțile unui buchinist improvizat de pe strada Mercy, găsesc un volum de poezii al lui Valeriu Anania, File de acatist.
Îl cumpăr de îndată, atras poate și de un adagiu de pe copertă: Cu șase desene în peniță de Vlaicu Ionescu.
Vlaicu Ionescu, decedat în 2002, a fost unul dintre cei mai invocați interpreți ai lui Nostradamus și, în linie genealogică, fiul unui personaj celebru din interbelic, Preotul Duminică Ionescu, nimeni altul decât duhovnicul lui Corneliu Zelea Codreanu.
Dar nu despre asta vroiam să scriu aici, ci despre dedicația ce însoțește fervoarea poeziei celui ce acum este Mitropolitul Clujului, Crișanei, Albei și Maramureșului, Bartolomeu Anania:
Celui întru sfinți fiului nostru
Ioan Valahul
mărturisitor al dreptei credințe
martirizat la Constantinopol la 12 mai 1662
prin mântuitoarea bunăvoință a geanabeților lui Allah.
Eram, după cum bănuiți, chiar în ziua tânărului martir.

P.S. Geanabete se tălmăcește prin ”rău, afurisit”.
P.P.S. Cornel ”Schwartz” Calboreanu (sunetistul vechii trupe Phoenix!) m-a sunat de la Amsterdam să îmi spună că îl știe bine pe fiul lui Vlaicu Ionescu. Aseară, seria coincidențelor a continuat: Silviu Oravitzan mi-a spus că soția lui Vlaicu Ionescu a fost fiica marelui istoric Vasile Pârvan. A cunoscut-o în casa acestora de la New York York unde au fost invitați. Câțiva ani mai târziu savantul român a scris un text pentru albumul Oravitzan. Și eu, și Silviu am ajuns să îl știm pe Vlaicu Ionescu prin Paul Barbăneagră. Prin 1994-1995, Paul mi-a povestit cum apartamentul lui Ionescu a fost spart, însă nu au fost furate decât câteva lucruri vechi, cu o anumită valoare.

De 9 Mai, am vrut să ma uit la Moloch, poate cel mai neinteresant film al lui Sokurov. Un Hitler caricaturizat, ca şi cum ar fi fost născut, prin cezariană, de un Gepetto cu mustaţă de fag.
Nici nu mi-a plăcut, nici nu am rezistat să îl văd, acum vreo 3 ani, până la capăt.
După cum mă calcă pe nervi şi Inglorious Basterds, un soi de cec în alb acordat unei ştiinţe ce se numeşte cliometrie. (Căutaţi pe net vorba asta cu muză în ea!)
Aşa că am stat în aşteptare şi, până să mă hotărăsc, am ales un cântec (vorba vine!) al lui Jose Feliciano, La Entrada de Bilbao.
Accesaţi site-ul de mai jos pentru a auzi cum se “militarizează” corzile unei ghitare, cum se spune, prin muzică, unei mari naţiuni, Anglia, că nu era nevoie de acel lucru, atunci.
http://www.we7.com/track/La-Entrada-De-Bilbao?trackId=1864214&m=0
Apoi, seara, am revăzut o capodoperă: Femeia nisipurilor.
Un amestec de Kafka, de existenţialism, de antimodernism (Dodeskaden-ul lui Kurosawa e în subsol), de reflecţie despre cum libertatea lui 1 e posibilă doar prin libertatea lui 2.
Îmi pare rău să spun că nu sunt deloc fericit azi: românilor, 9 Mai le-a dăruit exact aceleaşi persoane care, fără motiv, l-au condamnat pe entomologul din filmul lui Toshigahara să evacueze nisipul din groapa unei absurde captivităţi.