* Proustianizând puţin, septembrie îmi evocă, aproape fără să clipesc, hârtia albastră cu care îmi îmbrăcam, elev fiind, caietele şi manualele. Era armura lor, platoşa prin care nu pătrundeau nici măcar notele mici. * O hârtie totuşi nobilă căreia destinul îi mai rezervase un scop în scurta ei viaţă de celuloză mascată, anume acela de a sta, prinsă în pioneze, la geamuri. După care, din pricina luminii de dinafară, devenea un soi de Janus bifrons, fiindcă — am intuit încă de atunci — partea decolorată înfăţişa, desigur, trecutul. Ori marile mistere ale lumii de dincolo de fereastră. * În primul meu an de profesor, la Gătaia, când m-a găzduit la el Ivo, am acoperit ferestrele dinspre stradă exact cu acea hârtie albastră şcolară. Nici eu, nici Ivo nu aveam perdele adevărate. O să ziceţi despre ele că toate s-au decolorat. Toate, toate, cu excepţia uneia, o coală, care s-a făcut, în loc de gălbuie, roşcat-violetă. Pe care nu am aruncat-o nici când am plecat de la Ivo, un an mai târziu, şi am fost nevoit sa desfiinţez „perdelele” respective.* Cred că am făcut, într-o seară, un coif roşcat-violet sub care altcineva a plecat din viaţa mea fără să vreau. * Acea hârtie albastră pentru şcolari mai avea însă o taină numai şi numai a ei : se purta, la fiecare mijloc de septembrie, asemenea unei stofe englezeşti în care sus-numitele caiete şi manuale trebuiau să se îmbrace frumos, într-un costum sui generis care trebuia să fie croit la milimetru. Fiindcă altfel învelitoarea se rupea imediat. De aceea, numai şi numai h.a. (hârtia albastră, n.m., M.T.) se plia cu gentileţe şi fără şifon sub unghia care apăsa cu fermitate cele trei laturi exterioare ale cărţi-caietelor noastre. * Uneori, din exces, îmbrăcam şi câte o carte luxoasă. Mai ales pe cele de la biblioteca noastră. La ele aveam mai multă răbdare. Adică, la cotor, tăiam de o parte şi alta, ba chiar, la o adică, prindeam cu lipici urechile de la hârtia albastră. Apoi citeam din ce îmbrăcasem mai înainte. * Dar mirajul acesta nu a ţinut prea mult. Au venit alte şi alte lucru, tot în septembrie. Cum ar fi primele creioane din China. Eu am primit unul cu peştişori. Au murit unul câte unul de câte ori ascuţeam creionul cu o ascuţitoare la fel, chinezească. Deja în noiembrie guma de la vârful de sus era la jumătate şi, pentru a putea radia, muşcam uşor din metalul auriu şi moale ce înconjura ca o teacă frumuseţea de cauciuc rozuliu. * Apoi s-au ivit gumele de şters cu arome superbe pe care nu te puteai abţine să nu le guşti. * Şi o cerneală frumoasă, ca piatra de struguri, în care băieţii din clasa mea şi-au putut pieptăna părul muuult, fiindcă învăţătoarea noastră pur şi simplu nu mai venea.
