Mai abitir decât lunile trecute, mă tot gândesc la reperele mele.
1. Mai întâi, la cine mă gândesc eu atunci când am făcut sau sunt pe cale să fac o porcărie de dimensiuni variabile.
Nu mi-ar plăcea să afle, printre alţii, nici Andrei Pleşu, nici Livius Ciocârlie, nici Nicolae Manolescu. Sau îmi închipui cum m-ar fi dojenit Părintele Avramescu, Profesorul Todoran ori Petrică Stoica.
2. Dacă e vorba despre ceea ce scriu, cred că, în afara celor de mai sus, aş vrea să ştiu, de fiecare dată, ce cred Şerban Foarţă, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Cornel Ungureanu sau Eugen Dorcescu.
3. Dintre prietenii mei, contează enorm atunci atunci când Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Biju (Ioan T. Morar), Mircea Pora, Vio Marineasa, Vighi, Bodnaru sau Robert Şerban îmi fac un semn despre capriciile mele jurnalistico-literare.
Asta e lumea mea şi numelor de aici/acolo le datorez mult, mult, fie că unii ştiu, fie că nu.
În rest, nistoresturi.

Am aflat asta din ediţia de duminică a “Evenimentului zilei”, ce ne spune că persoana e în anul al doilea la drept, dar nu şi la ce universitate.
Amatorii de K1 ştiu că “Moartea din Carpaţi” e numele de ring al lui Cătălin Moroşanu, un redutabil luptător.
Domnul Moroşanu e şi mebru PSD, un partid de dreapta, în opinia sa, conform unor dezvăluiri din paginile aceleiaşi publicaţii. Mie mi se pare adesea un partid de uppercut, dar asta e altă poveste.
Ce am vrut să vă semnalez e că mi-ar plăcea ca, peste câţiva ani, Moroşanu să fie bodyguardul meu, iar, în timpul liber, judecător al unor procese în care sunt implicat.

Avea o problemă veche. Nu cu Mircea Lucescu, ci cu Dinamo. Din 1987.
Atunci, Poli a fost retrogradată în B din cauza unui meci de la Timişoara, când Dinamo a plecat acasă învinsă. Poli-Dinamo 2-1.
Varga a şutat cu atâta putere încât mingea s-a curbat în aer.
Nu numai conducătorii clubului Dinamo au amenințat echipa cu retrogradarea, ci și jucătorii. Printre ei, Andone era cel mai milițian.
Ar mai trebui spus și că Poli a avut vina ei.
Îmi amintesc că, după meciul cu Sportul studnțesc, urma un botez în familia Bozeșan II, fost alb-violet.
La urechi mi-au ajuns atunci niște zvonuri conform cărora antrenorul Jackie Ionescu ar fi refuzat un egal amiabil.
Acum aș fi zis bravo, atunci m-am enervat.

PS Îmi pare rău că Bourceanu nu a înscris cu capul, fiindcă aș fi avut un prețios titlu filatelic : Cap de Bour-ceanu.

Crimă comisă de un cuplu de studenți mediciniști timișoreni e mult mai mult decât expresia unei demențe.
Crima și consecințele ei exprimă fidel starea societății românești în acest moment.
Deși faptele par să stea sub semnul nebuniei unui cuplu de tineri studenți cu un trecut onorabil, cauzele se află în România coruptă și lăsată în deriva fărădelegii.
Acolo unde prostituția în rândul studenților ține loc de bursă ori de prosperă industrie.
Acolo unde prostituția a devenit de mult o industrie păzită cu grijă de politiceni, procurori, avocați, polițiști.
Sau chiar barosani de felul lui Trifu Schrottu, un personaj influent în comunitatea țiganilor și, desigur, în lumea albă a șefilor.
Date aproximative ale Poliției vorbesc despre cel puțin 6 bordeluri neoficiale în Complexul studențesc și despre sute de studente cu ”doctorat”, la seral, în libidologie.
Dar și despre păienjenișuri de cămătari, bande, răzbunări, interese.
Asemenea sexului contemporan, afacerile mari se fac în grup și la adăpost de ochii lumii, ai fiscului.
O lume întreagă știe că, din afacerile astea, ies milioane, zeci de milioane de euro. Neimpozabile.
Sincer, nu cred că moartea lui Trifu a fost doar o poveste de tarif sexual. Omul era prea bogat, iar tariful drei Bejan e neverosimil pe o piața atât de aglomerată.
Dar poate că mobilurile sau circumstanțele sunt mult mai puțin spectaculoase decât concluziile.
Faptul că un ”judecător” din staborul timișorean a fost hăcuit la o partidă de sex într-un cămin studențesc arată că justiția paralelă începe tot mai mult să semene cu justiția oficială.

Înainte de 1989, Cornel Nistorescu semna reportaje la care plângeam sau râdeam în funcție de text.
În Infernul provizoriu de-atunci, era un fel de Brunea Fox ce scria tot despre leprozeria generalizată, părând însă că se referă la banale roșiuri în gât comuniste.
Limpede, a fost cel mai important autor de grands reportages .
Imediat după 89, a făcut bani cu același talent cu care scrisese despre interlopi, singuratici, orfani ai destinului.
Printre presari, circula zvonul că ar fi fost cu Ceaușescu în ultima lui vizită afară, în Iran.
După câțiva ani de stat în umbra lui Ion Cristoiu, a dus mai departe ”Evenimentul zilei”, din 1997, cu siguranța unui bussines man.
Din păcate, editorialele sale păreau tot mai gri, asemenea culorii unui centaur politic.
Acest amănunt poate explica și de ce, de pildă, în alegerile din 2000, ediția de vest a ”Evenimentului zilei” era înecată în 8 pagini publicitare cumpărate de PSD și, se pare, negociate direct cu domnia sa.
Sau de ce retragerea de la conducerea ziarului din 2004, dublată de refuzul său de a semna protestul întregii redacții demisionare, nu a mai fost un duș de gheață pentru admiratorii săi, ci o concluzie firească.
Domnul Nistorescu a invocat atunci un contract uitând că nu era admirat ca om de afaceri, ci ca o conștiință.
După 2004, Cornel Nistorescu și-a mutat scrisul în ”Foaia de Transilvania”, unde colaborează și poetul Petru Romoșan, cel mai recent turnător descoperit în arhivele CNSAS.
A apărut de câteva ori la Realitatea Tv, unde a făcut spume împotriva lui Băsescu și a celor care nu îl înjurau pe Băsescu.
A fost turbat atunci când comunismul a fost condamnat de Comisia Tismăneanu.
De vineri, este noul director al ”Cotidianului”, prilej cu care a și cenzurat un articol despre gunoaiele turnătorului Romoșan.(http://www.cotidianul.ro/petru_romosan_turnatorul_lui_horia_bernea_si_al_lui_ion_negoitescu-93995.html)
Un ziar de care sunt nevoit să mă despart acum, în ciuda multor prieteni ce semnează sau au asemnat acolo.
Poate și fiindcă, odată cu numirea sa, publicația a ajuns, pentru mine, la dimensiunile unei batiste.
De unică folosință.

Mă refer acum la spotul publicitar al Bibliotecii ”Jurnalul național” ce debutează, tadaaaam, cu ”Pentru noi, prima știre e România”.
Marius Tucă vorbește ca Ștefan cel Mare în Apus de soare, Ilie Năstase tace ca Ion Țiriac așteptând un mistreț, iar prima soție a lui Mutu, în naivitatea ei, crede că Ștefan a avut mai multe coroane decât turcii invadatori.
Ca urmare, dumneaei vine cu propunerea ca românii să primească de la ziar câte o coroană tip Șt. cel Mare, cu care să circule chiar și prin metrouri.
Vedeți ce înseamnă să fii prea naiv sau nedocumentat?
Sau credeți că școala e de vină fiindcă nu a învățat-o că Stefan a avut nenumărate soții și copii, nu coroane. Din care cauză a fost poreclit Cel Sfânt.
Norocul nostru, al privitorilor, e că dl Tucă restabilește scara valorilor și confuziilor promițând că să ne dea niște cărți, și nu coroane.
Admir mult ideea de a promova cartea prin intermediul presei, dar amestecul ăsta de stupizenie, demagogie și onorabilitate îmi cheamă Algocalminul pe numele mic.

În China antică se practica un sistem de îngrijire a sănătăţii locuitorilor cu totul diferit decât cel cunoscut europenilor. Comunitatea angaja un medic pe care membrii acesteia îl remunerau cu o sumă fixă în fiecare lună. De îndată ce o persoană se îmbolnăvea, ea nu mai plătea nici un sfanţ (ca să spunem aşa) medicului şi reîncepea să contribuie cu taxele sale numai după ce era complet vindecat. Avantajele unui asemenea sistem sunt evidente, fiindcă medicul avea tot interesul ca membrii comunităţii să fie sănătoşi, iar bunăstarea sa era direct proporţională cu sănătatea celor pe care îi îngrijea.
Lucrurile stau exact invers în România şi nu numai, unde bunăstarea medicilor depinde chiar de starea deplorabilă a naţiunii.
Poate că ar trebui scris pe toate zidurile şi pe afişele cele mai mari : “Un om bolnav costă de zeci de ori mai mult decât unul sănătos!” Iar mai jos : “Salariile mici ale medicilor dăunează grav sănătăţii!”

În ciuda secreției de flegmă direcționate spre Universitatea ”Spiru Haret”, presa citită, văzută și auzită are cam multe probleme cu diploma de limbă română din clasa a VIII-a B.
De multă vreme nu mai tresar atunci când citesc ori aud ”ori” în loc de ”or”, ”ora doisprăzece” în loc de ”ora douăsprezece”, ”optisprăzece” în loc de ”optsprăzece” sau aberante dezacorduri ale subiectului cu predicatul.
Dintre multele dezertări de la norma gramaticalaă, una mă mă scoate din sărite: ”maxim” pe post de ”maximum”.
”Maxim” e adjectiv atunci stă pe lângă un substantiv: ”nivel maxim”, ”maximă adeziune” (din vocabularul ceaușist!) etc.
”Maximum” e adverb și se regăsește în formule cum ar fi ”în maximum 24 de ore”, ”la maximum”.
În seara asta, la ”Realitatea TV”, am auzit de vreo 5 ori ”la maxim” într-o jumătate de oră: la meteo, în textele pentru neplătitorii de curent electric, la știri.
Apropo, Minodora la Maxim ar trebui rebotezată corect Minodora la Maximum.

Un cumpărător de la un supermarket m-a întrebat, aleatoriu, dacă rahatul de la ”Spiru Haret” seamănă la parfum cu învățământul universitar românesc.
Nu neapărat, sper eu.
Mai degrabă seamănă cu tot ceea ce se întâmplă în România social-politică.
Faptul că unele dintre universități sunt un soi de avicole în care se distribuie diplome second mind nu e un diagnostic global.
Nu peste tot se face așa, nu toți vând sau pot cumpăra.
În fond, psihologia cumpărătorului indusă prin sistemul publicitar a reușit acolo unde era miza mai mare. În faţa tarabei cu studii.
Fiindcă un client obișnuit cumpără marfă ieftină pentru familie, după buget, în timp ce clientul-părinte cumpără viitor pentru copii la orice preț.
Se face publicitate la diplome cumpărate pe bani, asta se cumpără mai abitir.
Cât timp? Cât timp diploma formală e o miză.
Dar în acest troc și play black de competențe e ceva ce mă face să fiu optimist:
studenții buni sunt tot mai buni, iar cei tâmpiți, tot mai mulți.
Că o fi la stat sau la privați nu are absolut nicio relevanță.