Cam aşa arată o lucrare a unui student din anul întâi.
Cu aşa “material” se mai lucrează astăzi în facultăţile României.

Vând ovule de mamă caucaziană cu IQ 7 la scară.
Numai în Oferta verii: ovule cu studii de trei ani, respectiv master in vitro la “Respiru Haret”.

Universitatea ”Spiru Haret” este o minciună universitară asemenea altor zeci de minciuni-universități private din România post-decembristă.
Cu unele dezavantaje ce au adus-o în prim-planul mediatic: orgoliul mult prea accentuat, numărul incredibil de absolvenți și vizibilitatea mediatică.
Dacă dimensiunea nord-coreeană a Universității ”Spiru Haret” se lăsa prea lesne ghicită din urmele de polimeri slinoși de pe costumul tov. Bondrea, hectarele de publicitate din presa scrisă a ultimilor 10 ani au creat nu doar un disconfort, ci, mai ales, o psihoză. Cu numele indecent ”România de mâine”.
Mie mi se pare că lovitura dată de Dna Andronescu hareților este și una administrată aripii Iliescu din PSD. De-a lungul anilor, importanți pesediști și-au depus icrele competenței academice în stupul bondrist. Dintre ei, au rămas astăzi Păuneștii masculini (Adrian și Andrei) și Răzvan Theodorescu (o valoare universitară evident autentică!).
Pentru mine, acest episod febril cu privire la prelucrarea industrială (tip COMTIM!) a cărnii de boboci are o explicație banală: statul român a închis ochii la sutele de mii, milioanele de studenți privați fiindcă ei mascau procente buuune din șomaj.
Cât despre sistemul universitar românesc, vă anunț o veste extraordinară: spre deosebire de Austria, unde există cel două orașe de graniță cu universități, România nu are, deocamdată, universitate decât la Turnu Severin.
Nădlac, Jimbolia, Vama Veche, Cenad sunt libere de universități!!!

PS Faraonicul rector Bondrea a fost cel care a organizat doctoratul Elenei Ceaușescu.
PPS Fără niciun apropo la autocaracterizările dlui Adrian Păunescu, le atrag atenția cititorilor mai tineri că la COMTIM, pe vremea regimului Ceaușescu, se procesau numai porci! Milioane de porci.

* De mai mulţi ani, în fiecare 14 iulie sau în apropierea acestei date, nu pot să nu scriu despre ziua naţională a Franţei. E un gest nu numai de recunoştinţă şi recunoaştere pentru tot ceea ce a însemnat şi înseamnă marea influenţă a culturii franceze pentru cultura română, ci şi un gest de solidaritate cu valorile ei. * Fiindcă Franţa nu a fost doar un model social pentru noi sau prilejul redescoperirii latinităţii noastre, ci şi exilul cel mai apropiat inimii. Franţa a fost a doua patrie pentru Brâncuşi, Enescu, Ionesco, Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu sau, parţial, Eliade, Celibidache ori Gheorghe Zamfir. * Unii dintre cei de mai sus au devenit valori asumate ale culturii franceze, alţii au locuit acolo pentru a rămâne voci ale exilului. * Dar nu despre cultură în sensul strict al cuvântului aş vrea să scriu în continuare, ci despre o cultură în care Franţa deţine supremaţia absolută, cea a mesei. * Într-o lume tot mai grăbită să înfulece MacDonald’s-uri, hot-dog-uri ori tot felul de compoziţii mai mult sau mai puţin fade la gust, francezii (alături de italieni, trebuie spus!) ţin sus steagul rafinamentului culinar. * Asta înseamnă că voi scrie puţin despre vin şi despre acele mâncărurile tipic franţuzeşti care îi fac gloria gastronomică de câteva secole. * Spui vin şi, de îndată, rosteşti alte două cuvinte din ameţitoarea lui familie cu marcă eminamente franceză : coniac şi şampanie. Fiindcă cele două băuturi sunt substantivele devenite comune a două toponime franceze, orăşelul Cognac şi ţinutul Champagne. * De fapt, enormul potenţial viticol al Franţei este rezultatul rapidei expansiuni a creştinismului din primele trei secole când numeroasele abaţii au grijit ca vinul să nu lipsească de pe masa călugărilor. * Rafinamentul viticultorilor francezi a fost dus la asemenea limite încât, încă din Evul Mediu, cei din sud plimbau vinul roşu pe mare pentru că tangajul face ca maturarea, îmbătrânirea lui să fie mult accelerată. * “E greu să conduci o ţară care are peste 500 de sortimente de brânză”, ar fi spus Charles de Gaulle. “Şi mai greu e să conduci una care nu mai are nici un sortiment”, ar fi putut exclama secretarul general al PCR în decembrie 1989. Sau în 1977, când braşovenii revoltaţi au aruncat pe ferestrele Comitetului Judeţean roţi imense de caşcaval. * Recent s-a descoperit că brânza franţuzească de digestie are proprietăţi miraculoase datorită mucegaiului ei. Medicii au observa că cerşetorii din Paris — cloşarzii — nu suferă de unele maladii. Cum ei consumă aproape doar vin şi brânză, concluzia a fost extrem de simplă! * Despre aroma stridiilor, Montaigne ar fi exclamat : “Sunt atât de agreabile încât, atunci când le deschizi, ai senzaţia că respiri aerul unei violete”. Alexandre Dumas-tatăl, într-o scrisoare către un prieten : “Soarbe cu delicateţe lichidul unei stridii şi vei înţelege că sexul femeii se ascunde într-o cochilie”. * În medie, anual, francezii consumă peste 200 de milioane de melci. Un calcul rapid arată că revin aproape 4 melci pe cap de mâncător. * La 1829, Brillat-Savarin opina că “nici o afacere cât de cât importantă nu se tratează altundeva decât la masă. Mesele au devenit un mod de guvernare, iar soarta popoarelor s-a hotărât la un banchet”. * Abia de câteva decenii, în lumea civilizată, afacerile nu se tratează altundeva decât la masă. * Numai în limba franceză funcţionează o nuanţare clară. “Gourmand” înseamnă “mâncăcios”, în vreme ce “gourmet” desemnează tot o persoană mâncăcioasă, dar cu gusturi rafinate.

Când aveam 7-8 ani, credeam că lumea se împarte în două.
Din pricina asta, mă jucam de-a “ruşii şi nemţii”. Îmi plăcea să fiu rus, fiindcă, în filmele acelor ani, ruşii erau cei buni.
Pe la 10 ani, mă jucam de-a “indienii şi cowboy-ii”, alegând, din nou, tabăra celor puternici datorită westernurilor celebre.
Adolescenţa mi-a aşezat dicotomia universului în binomul copii versus părinţi. Bob Dylan, Doors sau Pink Floyd au închis gura celor din urmă cu muzică şi puterea florii.
Maturitatea mi-a aranjat acelaşi binom din perspectivă cromatică: cei care au mâncat rahat şi cei care au evitat maroniul. Ştiam asta de la Radio Europa Liberă, cel mai bun turnesol de măsurat cacafeniul ceauşist.
Capitalismul, cum era de aşteptat, a aşezat polii percepţiei mele sub cuvintele “săraci şi bogaţi”.
Dacă vă aşteptaţi să scriu acum că ţin cu săracii, vă îndemn să ascultaţi mai atent unele texte din subconştientul românesc al manelelor.
Care sunt Iliada şi Odiseea banului convertit în brăţări, lănţuge, burţi, cefe, invidii.

De 2-3 săptămâni dorm cu capul spre nordul obiectelor. Îmi dau seama că este așa după faptul că, dimineața, sub pernă, frământ un mușchi inert, fără o viață anterioară. (Head&Shoulders ori alt șampon al nemuririi în rate)
În fapt, unghiile, despre care se spune că sunt o burgheză inutilitate a degetelor, seamănă tot mai rar cu perdeaua ce ne despărțea odinioară de leneșul bliț al vulcanilor. (Canon bisericesc, paleolitic)
Așa sunt eu, un oier nerăbdator al părului din frizură, un romantic sclav al pateului de ficat din nemărginimea Sibiului sau chiar stafia napolitanei ce cântă fals, cu voce furată de marinar. (Dulciuri, nimicuri dulci, parizer)

Dacă nu am fi trecut prin seceta asta cu averse cotidiene de tropice, aş fi crezut că recordul naţional de bacalaureaţi se datoreşte ultravioletelor care dau ca proastele prin gaura de ozon.
Fiindcă, la asemenea ceasuri faste ale învăţământului românesc, paradoxul devine o chestiune şi de proporţie: avem mai mulţi trecători la bac decât absolvenţi.
Dar asta nu trebuie să ne mire câtă vreme averile parlamentarilor sau ale politicienilor români sunt, concomitent, cu mult peste suma salariilor cumulate şi, cu mult, sub realitate.
Cât despre calitatea în sine a bacalaureaţilor, am privilegiul de a o admira la începutul anului I de facultate, când dilemei dintre “sau” şi “s-au” i s-a alăturat un cool “sa-u”.

Pentru a înțelege cum era America pentru noi, românii, în anii 70, citez din Romulus Rusan, America Ogarului cenuşiu :
„Acum, după dinner (masa de seară, singura pe care o iau împreună, de aceea puţin festivă), cei doi soţi vor privi o vreme televizorul, făcând trecerile de pe un program pe altul cu un dispozitiv electronic, fără să se mişte din fotoliile în care s-au tolănit.” (p.61, ediţia 1979)
Spre deosebire de cei doi, mie mi se pare că militarii americanii prea s-au sculat din fotolii pentru a aprinde (sic!) televizorul, din 1990 încoace.
Copacii din fața blocului meu, de pildă, mai păstrează și acum un after shave dăruit sârbilor.
Fie ei miloșevicieni, fie oameni, fie pomi, fie ce-or mai fi fost.

Dar Americii hippie, obeze, revoltate, metisate, nevrozate, negre, indiene, naive, asiate, protestante, irlandeze, normale – mulți ani!

De câte ori moare câte vre O sau vre Un Vizibil, omenirea se pune pe un bocit atât de intens încât lacrimile virtuale ajung să ne igrasieze și virtualii chiloței de pe Internet.
E de bon ton să îți sufli nasul a doliu pentru Lady Di, Michael Jackson sau cine-o fi.
Odată cu acest gest de cucernicie globală, intri în marele cor al evaluatorilor cioclizanți, unde participarea te propulsează brusc la braț cu defunctul/defuncta.
După modelul chinezesc, admiratorii sfâșiați la maieu, bluză, palton (în funcție de climă!) ar trebui înmormântați alături de Regretat(ă).
Asta mai ales ca să descopere că nu au nimic în comun cu Plecata/ul în afara unei dependențe bine injectate de media.
Care, asemenea bocitoarelor profesioniste din vechime, INTERPRETEAZĂ de minune partitura regretului.
Cu ce scop?
O Doamne, ce industrie și ce profit ies din moartea celebrităților!
Incomparabil mai mult decât din viața eșuată în banalitatea cotidiană.
Înțelegeți acum că vreau să vă spun că Banul omoară ”în virtutea” banilor mulți.

A murit un pedofil, a rămas un cântăreț.
Michael Jackson sau, pe românește, Mihail, fiul lui Iacob.
Nu mă dau în vânt și nici în adiere după muzica lui Michael Jackson, dar cred că viața lui a fost cu mult mai interesantă decât muzica lui de bazin.
Un destin suprafaustic, fiindcă MJ a încercat să se ia la trântă nu cu Moartea, ci cu tandemul ADN/ARN, un duo ce îl dăruise vieții mai colorat la pigment.
Ca persoană fizică, a reușit imposibilul în raportul cu marii înaintași muzicali: s-a căsătorit cu fata lui Elvis și a cumpărat muzica Beatleșilor.
A ajuns atât de firav, sticlos, imponderabil la fizic încât s-a evaporat.
În destinul lui, Gepetto și Pinocchio sunt aceaași persoană.
Afro-americană.