Când plouă, subsuoara are avantajul de a sta la uscat.

La finele anilor 60, când a sosit la Bucureşti Georges Pompidou, preşedintele Franţei, jurnaliştii de la “Scânteia” s-au confruntat cu o mare problemă.
Nicolae Ceauşescu era mult mai scund decât oaspetele francez. Fotoreporterii români acreditaţi nu au putut nicicum atenua diferenţa de vreo 30 de centimetri. O chestiune rapid rezolvată însă de „cosmeticienii” fotografilor din redacţie, care au aşezat o pălărie pe capul liderului nostru care stătea în dreapta oaspetelui şi se uita absent la un strung. A doua zi, toată conducerea redacţiei a fost destituită.
Ce se întâmplase? Linguşitorii uitaseră să şteargă adevărata pălărie a lui Ceauşescu, pălărie pe care acesta o ţinea cu distincţie în mână.

Astăzi am cumpărat 2 perechi de polonezi. În timp ce am cerut marfa, am avut o tresărire fugară. De ce nu bulgari, nemți, francezi, suedezi de mâncat?
C+C, știți firma. Polonezi, carevasăzică dolofani și amabili asemenea guvernantei unui pianist ftizic dintr-un film de Polanski.
Pe la 7, ca și când televizorul mi s-ar fi instalat între glandele salivare color, am dat peste o emisiune dedicată Poloniei pe TVR Cultural.
Unde am aflat ce plasă au luat polonezii cu Napoleonul lor atât de iubit după ce Polonia fusese pulverizată în 1795.
Corsicanul, deși se iubise oficial (sic!) vreme de șapte ani cu soția contelui Walewski, a improvizat doar un Ducat al Varșoviei în loc de independență și reunificare. Iar atunci când a izbucnit în Haiti revolta sclavilor, a trimis acolo trupele poloneze. Care au rămas, uitându-și limba și idealul.
Unde e legătura polonezului cu românul în ceea ce privește calitatea de a fi mâncabil?
Cel mult că Papa Duvalier din Haiti semăna la morav cu africanul președinte Bedel Bokassa, căruia Ceaușescu i-a făcut cadou, ca nevastă, o frumoasă blondă de la Ansamblul Oltul.
Fără muștar.

De azi, Poetul Petre Stoica are un blog. Eu transcriu ce îmi dictează el, apoi scriu în oglindă!
Citiți și dați mai aproape-departe!

http://blogulluipetrestoicasimarceltolcea.blogspot.com/

În urmă cu mai mulți ani, pe un zid de lângă o universitate privată timișoreană am citit un graffito ce avea buzele plasate în igiena Talmudului: Ochi pentru ochi și pastă pentru dinți.
Nec plus ultra, am exclamat eu în limba latină, asemenea unui Roman. Petre, evident!
(Asta-i culmea, în traducere.)
Numai că, vorbind astăzi cu un amic despre miniștrii timișoreni ai PSD-ului, am aflat că dl Ilie Sîrbu este un destoinic agricultor ce produce cartofi pentru chipsuri.
Cum Revoluția l-a prins pe viitorul socru al dlui Ponta sub o sutană la Mitropolia Banatului, aș completa Decalogul timișorean cu un îndemn:
Să nu-ți faci chips cioplit!

Dl Briceag Garcia Muerte mi-a trimis o misivă pe blog ce are aproape toate datele băsescofobiei.
Așa cum Ion Iliescu a spintecat societatea românească în două, Traian Băsescu nu mai e de mult o persoană neutră la gust.
Mai ales de la episodul suspendării, TB dă senzația că România e așezată în jurul său cu doar două atitudini primare: admirația sau sictirul.
Spre deosebire de Ion Iliescu, omul ce ne-a separat pe criterii ideologice și de vârstă, Turnesolul Băsescu ne împarte mai curând în virtutea unor reacții umorale. Dacă nu spui ceva colorat cu flegme despre el, devii automat slugoi, lingău.
Dacă e să polemizezi cu el, atunci e neapărat Bețiv, Chior, Marinar.
Pentru partizanii săi, el are un dezavantaj psihologic în momentul verbalizării: e președinte și are puterea.
Pentru detractori, avantajul e ușor vizibil: orice spune e diversiune. Ca și în cazul Decalogului. Cel puțin 7 puncte sunt impecabile acolo!!!
Prezumția e,așadar, principalul mecanism de evaluare în ambele cazuri.
Concret, mă consider probăsescian câtă vreme:
1.a fost primul președinte care a condamnat oficial comunismul;
2. este singurul politician care a vorbit deschis despre solidaritatea transpartinică a Banului și corupția igrasioasă a sistemului politic românesc;
3. adeversarii lui sunt un Voiculescu, Iliescu, Năstase (Patriciu și nici Tăriceanu nu intră în antipatiile mele ireconciliabile!);
4. a atacat CSM și Curtea Constituțională spunând verde în fță că acolo duhnește.
5. este singurul președinte de până acum al României cu care te tutuiești de la sine!
Mă enervează la el multe lucruri însă constat că nu sunt toate de fond. Cum e alianța asta contra naturii cu PSD-ul, o alianță despre care nu cred că recuperează FSN-ul ca grup, ci imunitatea imperială, de atunci, a FSN-ului. Mă îngrijorează plecarea lui Andrei Pleșu sau a Adrianei Săftoiu de la Cotroceni.
Dar, mai ales, mă îngrijorează absența dorinței mele de a mă înscrie în PD-L pentru a rămâne cu orice preț la Muzeul de Artă!

* Au trecut deja 10 ani de la mineriada de la Costeşti. Parcă ieri au fost zilele de „eroism” poliţienesc conduse de generali cu pensii borţoase acum. Dar aura acelei bătălii are şi rude de prestigiu literar: acelaşi Eminescu. Astfel, O coincidenţă aparte face ca Mineriada din 13-15 iunie să fi fost condusă de ortacul Miron Cozma căruia admiratorii şi jurnaliştii, deopotrivă, i-au spus “Luceafărul huilei”. Cititorii noştri mai puţin interesaţi de istorie literară desigur că nu au cunoştinţă despre un amănunt ce ar enerva-o la culme pe una dintre adoratoarele lui M.C., Laura Niţu, fotomodelul care a pozat pentru “Play Boy”: o primă variantă la poema “Luceafărul” s-a numit “Miron şi frumoasa fără corp”! * În fine, astea sunt coincidenţe ficţionale şi singurul lucru cert e că, de Mineriadă, sute de bucureşteni au văzut stele pe cer în plină zi, ba chiar s-au gândit la celebra poezie eminesciană Mortua est. Fiindcă parii pe care ortacii i-au împărţit cu dărnicie în cap capitaliştilor (locuitorilor Capitalei) nu erau deloc în metru antic, asemenea “Odei”, ci într-un metru şi ceva contemporan, din fag sau stejar. * Dar arsenalul comunicaţional al ortacilor nu a fost atât de redus cât credeţi. Dimpotrivă! Aceştia au folosit, cu măiestrie, pumnii şi picioarele în varianta şut cu şut sau rafale. De altfel, Miron Cozma a şi fost numit, ulterior, preşedinte al Federaţiei Române de Tenis cu Piciorul, probabil şi fiindcă şuturile sale în fund ar putea fi oricând comparate — ca viteză, precizie şi rafinament — cu serviciile sau loviturile unui Sampras, de pildă. * Ţinând cont de experienţa acumulată de acest din urmă sport, forurile de specialitate româneşti studiază cu maximă atenţie implementarea unor noi discipline mixte. În fază avansată de experimentare se află, deocamdată, disciplina haltere cu piciorul. Deocamdată, sportul este recomandat cu precădere sexului frumos care nu are ce pierde în eventualitatea unor nedorite accidente.

După cum vedeți cu ochiul liber, în România ninge cu miniștri. Ceea ce nu e chiar atât de rău. Sau, cel puțin, dacă ținem cont de etimologia cuvântului ”ministru”.
Andrei Cornea, într-o carte de ținut pe noptiera etimologică de către amanții slavi și latino ai limbii române — Cuvintelnic fără frontiere — ne semnalează că românii înțelegeau prin cuvântul ”ministru”, sclav, slujitor. Se pare că ”minister” avea legătură cu ospețele sau cu vinul, fiindca ministerium desemna chiar condiția de ospătar, chelnăr, în termeni moderni. Un fel de paharnic.
Verbul ministrare avea ințelesul de “a servi pe cineva la masă”. Am spus mai înainte ca ”minister” desemna chelnerul, ospătarul, însă ar fi trebuit imediat să fac o nuanțare: în Antichitate sau în Evul mediu, persoana care îi servea bucatele și vinul stăpânului nu era un om de rând, ci unul de mare încredere. În tradiția noastră voievodală, un asemenea ministru era numit paharnic sau cupar. La început, paharnicul era un mare boier de divan, dar mai apoi a decăzut în rangul doi, spre subsol onorific.
Se poate deduce cu ușurință, din traseul de mai sus, că slujitorul, adică ministrul, era din ce în ce mai folositor stăpânului său. Până în clipa în care serviciile ministrului au devenit de interes public. Și s-au transformat în chiar contrariul lor. Fiindcă nu o să îmi spuneți că miniștrii noștri au părut – cel puțin până acum – a fi slujitori în administrarea binelui public.
Dacă ministrul slujea o instanță încă și mai înaltă, divină, i se spunea ministrant, adică ajutor de cleric, la catolici. Pe românește, paracliser sau țârcovnic. Românii au tradus prin ministru cuvântul grecesc diakonos, diacon, adică servitor.
Dar să nu plec din spațiul latinității fiindcă am amintit un cuvânt la care s-ar fi cuvenit să tresar: administrarea banului public. A administra este adesea trecut cu vederea, așa ca îmi face placere să îl adaug celorlalte trimiteri. Administer era, la romani, ajutorul de slujitor care servea la masă.
Uite că tocmai îmi aduc aminte de expresii aproape uitate în care apare cuvântul ministerial: coală ministerială. Acum i se spune A4. Dar A4, în mintea multor români, adolescenți și nu numai, are legătură nu cu scrisul, ci cu o celebră marcă de automobile.
Cine are urechi de auzit să Audi!

* Bărbatul rus – gazpromic, putinaş ori invadator – a fost cam diabolizat în ultima vreme.Dar femeia rusă, cum ar veni Rusoaica? Zic şi eu un titlu despre felurimea femeii rusoaice : Între Anna Karenina şi Anna Kurnikova. De ce o rachetă printre liniile de cale ferată ale unui celebru suicid? Fiindcă toată istoria tenisului de câmp feminin nu reţine nici măcar un suicid ratat, darămite unul tolstoian.
* Diferenţa între Anna Karenina şi Zoe Trahanache, observ acum, nu e prea mare, stimaţi cititori. Caragiale însuşi, oarecum prizonier al convenţiei comice pe care şi-o asumase, nu prea îndrăzneşte să o maculeze pe onorabila şi, dintr-un anumit punct de vedere, îi dai rezon. Biletul dulce — cum s-ar spune în limba franceză a lui Brillat Savarin — rămâne unul dintre marile mistere ale culturii române. Nu vom şti niciodată ce e scris pe acel peticel şi poate că merităm să nădăjduim că e scris un lucru tulburător de frumos. Şi ce putea face Conu Iancu cu Zoe, cu Viaţa adică, în traducere, de vreme ce nu e clar dacă prin reşedinţa acelui judeţ de munte, momentan, liniile de cale ferată se regăseau cu adevărat, una pe alta, fireşte, la infinit. Ori dacă Ele nu vor fi fost descriind pe atunci decât siajul unor oţeluri imaginare? Etimologic, aşadar, Zoe e incongruentă cu suicidul.
* În legătură cu rusoaicele, e bine să ai o anumită experienţă a realului. Am aflat asta prin 1979/80, când am poposit mai îndelungat în apartamentul unor prieteni. Acolo, într-o anume seară de toamnă, iubita lui Doru V., o rusoaică prin naştere, a intrat definitiv în viaţa lui iar pe noi, Ceilalţi, ne-a tulburat cu mâna ei dreaptă. Exact aceea cu care Aliona a luat din acvariul comunitar un peştişor grăsuliu şi roşu, asemenea Stelei de deasupra Kremlinului, şi l-a mângâiat cu naturaleţe preţ de — să fi fost — zece secunde. După care l-a aşezat înapoi.
Probabil fără nici un motiv.