Oscar Berger a fost unul dintre puținii inși pe care i-am întâlnit care își făcuse din crezul o armură și un refugiu în fața urâtului din lume.
Credința lui de nestrămutat că România poate scăpa de „cancerul comunist” l-a plasat definitiv, pentru mine, în corul utopicilor minunați care nu știu sigur „când”, dar știu sigur „că”.
Din pricina asta a investit în ziarul „Timișoara”, din pricina asta nu a dat niciun milimetru înapoi atunci când, pentru mulți, totul părea pierdut.
Odată cu dispariția lui, numărul Naivilor Autentici Români scade dramatic.
Cred asta fiindcă Oscar ținea locul mai multor „naivi de serviciu”: și din arealul politic, și din arealul economic, și din arealul moral.
Prietenii lui știu că folosea des cuvântul „konzept”. Ceea ce înseamnă demers conștient, abstracțiune, expertiză, subtilități de nuanță, feed back, deliberare.
Or, Oscar a fost cel mai anticonceptual om din lume, fiindcă el nu își împărțise viața nici după oportunități, nici după contexte, nici după nuanțate ecuații de valorizare.
La el, oamenii erau clar împărțiți în două categorii mari și late: cei care se opun Răului fiindcă înțeleg unde e Răul și cei care sunt consecința Răului.
După cum acțiunile sale nu aveau sens decât dacă se opuneau Răului.
Iar pentru el, Răul absolut a fost comunismul și multiplele sale avataruri din imediata noastră apropiere.
Pe care s-a crezut sortit să le urmărească, să le atace și discrediteze cu o determinare furibundă, asemenea unui nemilos ideolog religios.
Dar și cu o solidarizare totală, fără nuanțe cu toți cei amenințați de sistem.
În 2006, când Grupul de Reformă Universitară a intrat în conflict cu rectorul Universității de Vest iar prea multți dintre colegii noștri stăteau la umbră când ne întâlneam, Oscar s-a oferit să tipărească, gratuit! un supliment de patru pagini care a fost principala noastră de comunicare! Știa că se pune rău cu aproape toate autoritățile odată cu această mișcare, dar el jubila. Lu Oscar i-a plăcut să fie luptător combatant mai ales în cauze ce par cam pierdute.
Nu știu de ce acest donquijotism minunat al lui mi-a amintit mereu de cel al lui Bebe Costinaș sau al lui Schwartz Calboreanu.
Doi dintre prietenii foarte apropiați. Dacă e nevoie să mai spun asta…
Cam ăsta a fost „konzeptul” lui.
O să ne lipsești, dragă Oscar, în cam multe situații, locuri și atitudini!
R.I.P.!
