Zgonea și politicienii Fanta Pink Floyd

Apariția lui Zgonea alături de Roger Waters poate părea una dintre cele mai cacografice imagini din România postcomunistă.

Nu e deloc așa!

Dacă în politica românească sunt doi politicieni care au dreptul să fredoneze, pe bune, alături de Rogers Waters „We don’t need no education”, ei bine, dumnealor ar fi exact șefii Camerelor: Crin Antonescu și Valeriu Zgonea.

De ce?

Fiindcă amândoi ar fi fost cam repetențoi, după cum scrie negru pe alb „Libertatea” în numărul din 28 ianuarie a.c.:

„Crin Antonescu şi Valeriu Zgonea şi-au încheiat studiile universitare abia după 7 şi, respectiv, 8 ani de chin.”( http://www.libertatea.ro/detalii/articol/repetenti-facultate-valeriu-zgonea-crin-antonescu-432438.html#ixzz2dHZ2Co4P)

La 15 ani de facultate ai bulibașilor sistemului bicameral românesc, ne-am fi putut cu ușurință permite un sistem tricameral.

Și cu regi, nu cu președinți, ca să-i facem în ciudă lui Voicu Mădălin care, zilele astea, face primul lui proiect de lege nu pe note, ci după ureche.

Ăla cu interzicerea regilor în tandem și păstrarea împăraților singuri.

Mic dicționar de cuvinte recunoscute

Îmi place să mă joc cu cuvintele. (Scuzați cacofonia!) Îmi amintesc și acum o carte a lui Cornel Udrea, Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi, la finalul căreia se găsea un Dicționar inventat de autor, plin de umor. Pe acest model, vă propun să ne jucăm împreună:     Coleg: Un bărbat legat de cineva cu care lucrează. Cioban: Ciob dintr-un ban, încă nedesprins. Pară: Soția unui măr care vrea să pară altceva. Meteorolog : Meteor care, din cauza orbirii pe orbită, zboară cam greu. Țigan: Armă de foc ținută de un negru. Boltă: Minge care, după moarte, ajunge în cer. Deal: O înțelegere care, în Anglia, o ia la vale. Leuștean: Ciorbiță din carne de leu. Boicot: Turmă de masculi indiferenti până la nesimțire. Bonfaier: Ferestrău francez, bun la suflet. Avid: Carență de vitamina A. Corali: Formațiuni marine din corul Madrigal al dirijorului Ion Marin. Celulită: Celulă minionă. Lunetiști: Pușcași care trag în fiecare luni. Grizzly: Mici, mai înalți, din carne de urs, la grătar.

Nu de Nini Săpunaru, ci de Mini Șamponaru are nevoie „cel mai curat guvern al României”

Dacă ai fost vameș, e bine să treci de cealaltă parte a străzii când vine vorba de o funcție oficială în politică/guvernare.

Dacă ai fost Șef peste Vamă, e de așteptat să fii, vorba lui Blaga, „mut ca o lebădă”. (Ambii Blaga sunt băgați aici!)

Așa că nu știu dacă nu cumva Crin Antonescu l-a propus pe Nini Săpunaru tocmai pentru a-l forța pe Băsescu să îl refuze din nou.

Asta pentru ca momentul ar crea o nouă tensiune și, cu acest prilej, Anto — numele de stand up comedy al Domnului Căcărău — ar putea răcni nemilos cu textul, în rimă albă, „suspendare și sabotaj”.

Înjunghiaților de indignare de la PNL li s-ar alătura, imediat, Antenele cu jumătate de ochelari, astfel că Ponta ar fi pus în jenanta situație de a nu da curs unei noi crize.

Numai că Ponta știe foarte bine asta și, ca atare, le cere liberalilor o candidatură „curățică”.

Cam așa cum erau slujnicuțele în casele boierești din interbelic: fără carte, dar cu acces cotidian la igienă!

 

A plecat, dintre noi, un „konzept” în care a locuit dragul de Oscar!

Oscar Berger a fost unul dintre puținii inși pe care i-am întâlnit care își făcuse din crezul o armură și un refugiu în fața urâtului din lume.

Credința lui de nestrămutat că România poate scăpa de „cancerul comunist” l-a plasat definitiv, pentru mine, în corul utopicilor minunați care nu știu sigur „când”, dar știu sigur „că”.

Din pricina asta a investit în ziarul „Timișoara”, din pricina asta nu a dat niciun milimetru înapoi atunci când, pentru mulți, totul părea pierdut.

Odată cu dispariția lui, numărul Naivilor Autentici Români scade dramatic.

Cred asta fiindcă Oscar ținea locul mai multor „naivi de serviciu”: și din arealul politic, și din arealul economic, și din  arealul moral.

Prietenii lui știu că folosea des cuvântul „konzept”. Ceea ce înseamnă demers conștient, abstracțiune, expertiză, subtilități de nuanță, feed back, deliberare.

Or, Oscar a fost cel mai anticonceptual om din lume, fiindcă el nu își împărțise viața nici după oportunități, nici după contexte, nici după nuanțate ecuații de valorizare.

La el, oamenii erau clar împărțiți în două categorii mari și late: cei care se opun Răului fiindcă înțeleg unde e Răul și cei care sunt consecința Răului.

După cum acțiunile sale nu aveau sens decât dacă se opuneau Răului.

Iar pentru el, Răul absolut a fost comunismul și multiplele sale avataruri din imediata noastră apropiere.

Pe care s-a crezut sortit să le urmărească, să le atace și discrediteze cu o determinare furibundă, asemenea unui nemilos ideolog religios.

Dar și cu o solidarizare totală, fără nuanțe cu toți cei amenințați de sistem.

În 2006, când Grupul de Reformă Universitară a intrat în conflict cu rectorul Universității de Vest iar prea multți dintre colegii noștri stăteau la umbră când ne întâlneam, Oscar s-a oferit să tipărească, gratuit! un supliment de patru pagini care a fost principala noastră de comunicare! Știa că se pune rău cu aproape toate autoritățile odată cu această mișcare, dar el jubila. Lu Oscar i-a plăcut să fie luptător combatant mai ales în cauze ce par cam pierdute.

Nu știu de ce acest donquijotism minunat al lui mi-a amintit mereu de cel al lui Bebe Costinaș sau al lui Schwartz Calboreanu.

Doi dintre prietenii foarte apropiați. Dacă e nevoie să mai spun asta…

Cam ăsta a fost „konzeptul” lui.

O să ne lipsești, dragă Oscar, în cam multe situații, locuri și atitudini!

R.I.P.!

 

 

La pauză, în meciul Cioabă-Ștefănescu, e 1-0!

Am scris de câteva ori aici, pe blogul La Tolce Vita, despre ritualurile păgâne ale „consumării” televizive a cadavrului de vedetă.  (http://marceltolcea.ro/madalina-manole-si-chupacabra-catodica/)

Nu am scris încă despre concurența mortuară care, iată, din păcate, ne-a oferit o mostră de concurență a durerilor, a ierarhiilor thanatice: cine ia caimacul audienței atunci când mai apare un dispărut de notorietate națională?

Cum s-a întâmplat cu dispariția fulgerătoare a marelui fotbalist Costică Ștefănescu. (Apropo, Costică, Gigi sau Nelu nu se prea potrivesc în asemenea cazuri!)

La o primă vedere, e destul de ciudat să constați că dispariția Regelui Cioabă este mult mai mediatizată decât cea a lui Ștefănescu.

La o doua privire însă, răsufli ușurat: normalitate ar consta într-o mediatizare sobră, departe de orice informație laterală, tendențioasă, rău-voitoare sau de fapt divers.

Familia fotbalistului Ștefănescu a refuzat să comenteze sau să apară în diverse contexte de — iertați-mi comparația — antiBingo/Bingo de Doliu.

Ceea ce mă nedumerește însă în cazul de față este că  televiziunile nu au găsit răgazul de a îi acorda lui Ștefănescu măcar o jumătate de ceas de imagini cu meciurile sale, cu rememorări ale fotbaliștilor de atunci, cu un text din Chirilă sau Ioanițoaia.

În termenii darwinismului de share, un lucru a devenit clar pentru mine cu privire la comensurarea audienței la morții multiplii: cine moare primul ia tot caimacul!

Îmi cer iertare pentru gândul impiu, dar mă rog lui Dumnezeu ca marele actor Radu Beligan să nu plece definitiv dintre noi după — să spunem — Alexandru Arșinel.

Fiindcă românii chiar nu ar mai înțelege nimic!

„Inimă de țigan” a murit în țara lui „Suleyman Magnificul”

Din start vă avertizez că nu doresc nici să ironizez un episod tragic cum este moartea lui Florin Cioabă, nici să adaug un derizoriu în plus unui asemenea eveniment.

Vreau să atrag atenția că tabloidizarea împrejurărilor legate de dispariția unui lider important al comunității rome este total contraproductivă.

Asta fiindcă Florin Cioabă a fost unul dintre cei mai importanți lideri ai țiganilor din istoria acestei comunități.

Da, a fost primul lider care a pledat agresiv pentru renunțarea la căsătoriile la o vârstă fragedă.

Fie și numai acest lucru face din Cioabă un profund reformator, fiindcă tradițiile cu privire la căsătorie sunt extrem de puternice, fiind, dincolo de cutumă, mecanisme eficiente ale schimburilor de valori intercomunitare.

Poate în primul rând însă ar trebui subliniată activitatea sa de creștinare a romilor în care a văzut singura cale de socializare, de responsabilizare și de integrare. A și spus că „pocăirea” romilor e mult mai eficientă decât orice atitudine represivă. (Un bun prieten mi-a și semnalat un exemplu în acest sens: solista de muzică lăutărescă Gabi Luncă a cărei convertire la cultul penticostal a determinat ca aproape întreaga comunitate să se pocăiască, ceea ce a condus la o scădere exponențială a infracționalității.)

Cu alte cuvinte, vreau să spun că un asemenea context nu e de irosit pe tot soiul de manelizări, exact atunci când nu e nevoie!

Ne place, nu ne place, Cioabă a fost un lider unanim acceptat al comunității rome, al penticostalilor. Nu a fost nici o starletă a televiziunilor, nu a fost inventat de nimeni, ci a încercat să facă ceva!

Iată de ce nici speculațiile cu privire la spitalizare, nici Ponta între chingi, nici Băsescu în lacrimi, nici Dorin Cioabă cu speculațiile despre malpraxis ori costurile de la spital nu sunt axele principale ale unui comentariu responsabil!

Toate aceste febrilități media nu sunt decât avortonii unor nefericite naufragii din telenovelele în realitatea cotidiană.

Lumea de fiecare zi însă nu seamănă nici cu „Inimă de țigan”, nici cu „Suleyman Magnificul”.

 

Context prost pentru cuvântul „rege”

Cuvântul „rege” nu se simte prea bine!

De câteva zile, ecranele televizoarelor sunt inundate de sintagma regele Cioabă.

Pot accepta o asemenea formulă doar în cazul în care cuvântul rege se află între ghilimele.

Altfel,  cred eu, e o formulă de batjocură nu numai la adresa Regelui Mihai, ci și la adresa monarhiei în general.

Mă gândesc, jenat, de pildă cum se descurcă unii în anumite situații, cum ar fi adresarea. Cum ar trebui să i se spună Regelui Cioabă? „Domnule Rege”? Dar fiului mai mare, Dorin? Prințe Dorin?

Cred că presa ar fi trebuit ca, după strategica plasare între ghilimele a cuvântul „rege”, să i se scrie/pronunțe cetățeanului Florin Cioabă, în toate ocaziile, prenumele și numele, urmate, la nevoie, de cuvântul „lider”, de pildă.

Academia, prin persoana Academicianului Eugen Simion, a protestat energic atunci când cuvântul „academie” a fost folosit în diverse contexte ridicole. (Nu mă refer la Academia Cațavencu fiindcă, acolo, autoironia e asumată!)

A protestat pe bună dreptate, dar, atunci când Ion Iliescu  — acest Tataia de serviciu și Mamaia de concediu al lui Victor Ponta — a privit cu satisfacție „regizarea” și împărătizarea unor influente personaje din etnia romă, a tăcut chitic.

In fine, principesa Irina a României a fost implicată într-un scandal în care s-a aflat la un pas de a fi arestată.

Am fost mâhnit de toată tărășenia asta cu pariuri, cu lupte de cocoși, nu numai fiindcă Regele Mihai a fost departe, de-a lungul întregii lui vieți, de asemenea episoade.

Ci, mai ales, pentru că o altă principesă, Ileana, care, după ce a devenit Maica Alexandra, a ctitorit o mânăstire acolo, pe continentul nord-american.

Domnule Robu, what the hell se aude de la Heaven la ora asta din noapte?

E ora 2 și 6 minute dimineață și, dinspre Spitalul Județean, se aude o muzică mult prea tare pentru o asemenea oră!

Să fie discoteca de la terapia intensivă?Bagă un riff chirurgii mai tineri?

Lovește cineva cu violență exagerată toba de la supermarketurile cu mezeluri din zonă?

Mestecă urologii pietre prospăt scoase din rinichii bolnavi în ritmuri latine de congas?

Urlă asistentele șefe gospeluri către Nicolaescu?

Mă tem că e muzică de la o discotecă din zonă!

Mă tem că aia care dau atât de tare muzica n-au feisbuci, iar cei care o pot da mai discret nu au fost încă aleși!

Sfânta Fecioară și miracolul feminin al Europei

Creștinismul, până la apariția protestantismului, nu a fost o religie a surprizelor. Practic, după ultimul conciliu ecumenic, nimic nu tulbură peisajul unei Europe ce se definește ca fiind, înainte de orice, creștină. Surpriza unei profunde transformări vine în secolul al XII-lea, când Benoît, starețul mănăstirii cisterciene, adică din Cîteaux, Bernard de Clairvaux, devine ideologul unor „fenomene” care au marcat definitiv istoria europeană: cruciadele, Ordinul Templierilor și construcția catedralelor. Teoretician al unui apostolism sărac, al unei pietăți și vieți piaose în act, Sf. Bernard a fost unul dintre primii critici ai papalității în care vedea o gestionară a păcatului, și nu a averilor! Poate că asta explică și de ce el va fi cea de pe urmă călăuză a lui Dante, fiind cel care îi înlesnește poetului viziunea Sfintei Fecioare!

Ceea ce a propus Bernard de Clairvaux nu a fost doar o „revoluție” în dogmatica epocii — dogmele au în fișa lor datorința de a nu se schimba! –, ci și în peisajul arhitectural al epocii. Asta fiindcă Bernard de Clairvaux maximizează, dacă se poate spune așa, rolul Sfântei Fecioare în economia  Sfintei Treimi, subliniind rolul Mariei ca intermediară, intercesoare între umanitate și Dumnezeu. Apariția catedralelor ca fenomen arhitectonic gotic a însemnat edificarea, pe parcursul a circa trei veacuri, a mii de edificii simbolice, orientate cu altarul, invariabil, spre Sfântul Mormânt și, în totalitate! dedicate Sfintei Fecioare: Notre-Dame! Care, dincolo de misterul lor tehnic, arhitectonic, definitiv, se pare, pierdut, au fost, prin vitraliile lor, și „cărțile” ce au scris Biblia pentru iletrați. („Apariția tiparului a consemnat dărâmarea catedralelor”, avea să scrie Victor Hugo, autorul, între altele, și al unei minunate cărți intitulate Notre Dame de Paris.)

Denis de Rougemont a speculat mult despre veacul al XII-lea și despre accentuatul lui „feminism”: debutul cultului marial, apariția misterioșilor Fedeli  d’Amore, nașterea poeziei trubadurilor și truverilor ce proslăveau La Donna, preluarea de către Regină, în jocul de șah, a rolului de piesă atotputernică ș.a.m.d.

Mă gândesc, ușor impiu, că acest elogiu al Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu – theotokos este una din puținele reverențe pe care religiile revelate le-au făcut Femeii.

Liposucția de nevinovăție

Constituția României — adică hârtia aia care li s-a cimentat în curul tuturor milionarilor politici aborigeni — spune, la art. 23, pct. 8:

Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este nevinovată.

Frumos, înălțător, profund democratic, mai ales.

Cu un singur amendament: dacă este vorba despre cetățeanul de rând, despre Anonimul Ion Ion, năcăjitul care nu are nici măcar de tren până la judecătorie, darămite pentru haite de avocați-politiceni-rector-decani-hingheri.

Fiindcă, în cazul unor Năstași, Becali, Fenechii, mă tem că prezumția de nevinovăție se întinde și în post mortem-ul executării sentințelor.

Ce se întâmplă însă cu acest caz în care judecătoarea Veronica Cîrstoiu ar fi primit peste un milion de dolari și care are, în poșetuță, alte procese cu sentințe definitiv rău puturoase?

Mai poate funcționa, de pildă, încă o dată prezumția de nevinovăție pentru ea? Dar Dinel Staicu? Dar pentru cei care au cotizat și au scăpat basma curată la Veronica noastră?

Eu cred că, de urgență, în aceste cazuri ar trebui executate câteva operații de liposucție.

Liposucție de nevinovăție!

Dacă vom avea neinspirația să privim o secundă rezultatul unei asemenea extracții, s-ar putea nu să vomităm, ci să borâm.

Dar prezumția de vomă e unanim fiziologic acceptată în politica românească.