Fiindcă astăzi sunt 59 de ani de când a murit Stalin, iată câteva rânduri din Ilf și Petrov, Vițelul de aur. Le așez aici cu gândul la Bebe Costinaș și Schwarz Calboreanu. ”Noaptea, noaptea adâncă, noaptea neagră învăluia întreaga ţară. În portul Cernomorsk, macaralele se învârteau uşor, lăsându şi cablurile de oţel în calele adânci ale vaselor străine, apoi se răsuceau din nou pentru a coborî încet pe debarcader, cu o prudenţă de pisică, lăzile de brad cu utilaj pentru şantierul uzinei de tractoare. O lumină trandafirie, ca de cometă, ţâşnea din coşurile înalte ale uzinelor de silicaţi. Constelaţiile de pe şantierul hidrocentralei de pe Nipru, din Magnitogorsk şi din Stalingrad sclipeau. În nord, răsărise steaua uzinei “Putilovul Roşu”, iar după ea se aprinseseră o mulţime de alte stele de mărimea întâi. Erau printre ele fabrici, combinate, centrale electrice, şantiere noi. Lumina întregul plan cincinal, lăsând în umbră, prin strălucirea lui, cerul vechi, pe care îl cunoscuseră egiptenii. Un tânăr care întârziase cu iubita lui la un club muncitoresc aprindea grăbit harta electrificată a planului cincinal şi i şoptea amorului său nestins: — Vezi luminiţa cea roşie? Acolo va fi uzina de combine din Siberia. Vom pleca acolo. Vrei? Şi iubita râdea încetişor, trăgându şi mâna dintr a lui. Noaptea, noaptea adâncă, noaptea neagră, după cum am mai spus, învăluia întreaga ţară. Monarhistul Hvorobiev visa un uriaş carnet sindical şi gemea în somn. În tren, pe un pat de sus, sforăia inginerul Talmudovski, care plecase de la Harkov la Rostov, atras de o leafă mai bună. Gentleman ii americani, care duceau în patria lor reţeta unui minunat samagon de grâu, se legănau uşor pe valurile largi ale Atlanticului. Vasisuali Lohankin se răsucea pe canapeaua sa, frecându se la locurile avariate. Bătrânul rebusist Siniţki ardea de pomană lumina, compunând pentru revista Alimentarea cu apă un labirint cu tema: “Unde este preşedintele acestei adunări generale a muncitorilor şi funcţionarilor, veniţi la alegerile comitetului sindical al staţiei locale de pompare?” xxxxxxxxxx ”În oraş nu exista însă un sector particular, şi fraţii luară masa în grădina de vară a unei cooperative, unde afişe speciale aduceau la cunoştinţa cetăţenilor o ultimă inovaţie arbatoviană în domeniul alimentaţiei publice: VINDEM BERE NUMAI SINDICALIŞTILOR” xxxxxxxxxxxxx ”În 1915, micul burghez Saşa Koreiko era un trântor în vârstă de douăzeci şi trei de ani, unul dintre aceia care pe bună drep¬tate sunt numiţi liceeni în retragere. Nu terminase liceul real, n avea nici o ocupaţie, se învârtea pe bulevarde şi mânca la părinţi. De serviciul militar îl scăpase un unchi, funcţionar la comenduire şi de aceea asculta fără să tremure carnea pe el ţipetele unui vânzător de ziare pe jumătate nebun care repeta: — Ultimele telegrame! Ai noştri înaintează! Bogdaproste! Mulţi morţi şi răniţi! Bogdaproste! Pe vremea aceea, Saşa Koreiko îşi închipuia viitorul cam în felul următor: merge pe stradă şi, deodată, lângă un burlan presărat cu stele de zinc, chiar lipit de zid, se găseşte un portofel vişiniu, care scârţâie ca o şa. Portofelul e plin de bani: 2 500 de ruble… Ei, şi după asta cuşma pe o ureche şi să fim noi sănătoşi!… Se gândea la lucrul acesta atât de des, încât parcă şi vedea cum găseşte banii, ba ştia şi cu precizie unde îi va găsi: pe strada Poltavskaia Pobeda, la colţul acela asfaltat, lângă burlanul cu steluţe. Acolo, dedesubt, lângă un muc strivit cu piciorul, zace el, binefăcătorul din piele, acoperit puţin cu flori uscate de salcâm. Saşa trecea în fiecare zi pe strada Poltavskaia Pobeda, dar spre marea lui mirare nu găsea portofelul. Scormonea gunoiul cu bastonaşul său de licean şi se uita cu o mutră stupidă la plăcuţa smălţuită de pe uşa de la intrarea principală: “I. M. Soloveiski — Inspector fiscal.” Şi Saşa se ducea năucit acasă, se trântea pe o canapea roşie de pluş şi se gândea la bogăţie, asurzit de bătăile inimii şi ale pulsului, bătăi repezi, furioase parcă şi nerăbdătoare. Revoluţia din 1917 îl alungă pe Koreiko de pe canapeaua de pluş.”

Cei dintâi ghiocei ieșiți de sub candoarea imaculată a debutului de martie 2004 au trimis, atunci, în toate cutiile poștale, prin grija primului-ministru al patriei următoarele gânduri de prețuire față de femeile române:

”Dacă faci o lege pe un principiu, atunci îl aplici la toată lumea. Nu poţi să faci o lege în care să scoţi excepţii, să nu fie nici domnul Ungureanu, nici domnul Meleşcanu, nici domnul Boc, dar hai să fie Macovei”, observă cu jumătate de justețe Victor Ponta. Ceea ce însă lipsește din diagnosticul său se regăsește în cocoașa lui Ion Iliescu. Anume că această lege ar fi fost cu adevărat necesară imediat după 1989, când Ion Iliescu a blocat-o cu mânie proletară și a resuscitat tot ce a fost eșalon doi din PCR și Securitate. Cât privește actualitatea unei asemenea legi, mă tem că eficiența ei se poate asemui cu rolul unei aspirine în echipajele SMURD.

După alegerile pentru Senatul Universității de Vest am fost sunat de câțiva colegi sau prieteni din Universitate care mi-au spus că, de acum înainte, eram dator să candidez la funcția de Președinte al Senatului. Obținusem 452 de voturi din 559 de voturi exprimate și eram, cum se spune, în pole position. Sigur că o asemenea popularitate obligă, însă nu e totul. Sau nu e neapărat și un diagnostic sau un pașaport pentru o asemenea postură. În cazul meu, acum, de pildă nu e. Și am să enumăr cele 5 motive pentru care nu mi-am depus candidatura la președenția Senatului: 1. Nu sunt potrivit. 2. Nu sunt îndeajuns de competent. 3. Nu am experiența necesară. 4. Nu asta așteaptă de la mine cei care m-au votat! 5. Din experiența mea de director știu ce greu e să împarți sărăcia și nemulțumirea! În fraze mai dezvoltate, nu sunt eu persoana cea mai potrivită, fiindcă, din perspectiva funcției mele de director al Muzeului de Artă, o nouă căftăneală, chiar așa onorifică cum e, ar fi sunat, ”ca dracu”. Dacă o persoană cu statutul meu social ar fi candidat la o asemenea funcție, la rându-mi aș fi gândit că suferă de ”complexul Eugen Simion”, eternul prezident al tuturor comitetelor și comițiilor. Deși președintele Senatului este o funcție doar de reprezentare și, conform Art. 208 (2) din Legea Educației, ”conduce şedinţele senatului universitar şi reprezintă senatul universitar în raporturile cu rectorul”, e de observat că nu e tocmai floare la ureche să reprezinți Senatul din perspectiva unor, adesea, insolubile și toxice probleme. Fiindcă sunt nou în Senat, nu cred că mă plasez cel mai bine într-o asemenea poziție. Nu am făcut parte din niciun grup de influență și nici nu am în beci cadavrul cuiva pentru a fi un exemplar de haită, așa cum prea adesea se întâmplă aici. Așa că vă rog să adăugați încă o gravă deficiență: naivitatea. Ceea ce nu face neapărat bine la ten!!! Câtiva dintre colegi m-au asmuțit spre candidatură spunându-mi că, în fine, ”vom avea și noi omul nostru”. Alt diagnostic greșit: nu sunt omul nimănui! Nici în CNADTCU, atunci când s-au respins două teze penibile de la UVT, nu am sărit în apărarea celor în ofsaid fiindcă nu eram acolo în calitatea de membru al vreunei galerii de fotbal, ci în calitatea mea de intelectual. Sper! Nici nu am dat și nici nu dau telefoane fostului ministru Funeriu pentru a pune pile cuiva. Sunt omul facultății mele doar pentru ca asupra ei să nu exercite tot soiul de presiuni și abuzuri, așa cum s-a întâmplat în ultimii 7 ani! Așadar, cred că sunt mai folositor facultății mele nu în postura de președinte, ci în cea de gură mare. La un moment dat, unii dintre universitari mi-au sugerat să candidez la președinția Senatului împotriva fostului rector, Dl. Prof. dr. Ioan Talpoș. Acest lucru este cu atât mai puțin o miză pentru mine! Domnia sa, iată, este singurul candidat care și-a depus candidatura! Profit de faptul că Prof. dr. Ioan Talpoș e, concomitent, și Rector, și senator, pentru a-i reaminti o mai veche și enervantă curiozitate de-a mea. În virtutea Legii 544, anul trecut în vară i-am adresat o cerere scrisă pentru a afla cât NE-a costat conferința Principelui Radu Duda. Fiindcă, până astăzi nu mi-a răspuns!

Instituția Nășitului în România e una cu mult mai importantă decât pare. Că este vorba despre nășitul de buric sau nășitul de cununie, asta nu prea are mare importanță. De la oameni politici, la șefi de poliție, șefi sau înalți ofițeri din servicii, prefecți, judecători sau decidenți din diverse domenii, ne trezim că prea mulți sunt nași ai unor indivizi din lumea interlopă, bandiți, mafioți sau inși din lumea afacerilor subterane. Astfel că, în calitatea mea de cetățean al Republicii Nașiote România, mă văd nevoit să cer tuturor celor care se află în serviciul public, să declare și cantitatea de FB și FC/NB și FC (Nași de Botez și Nași de Cununie, respectiv Nași de B. și Nași de C.). O asemenea informație e mult mai valoroasă decât pare la prima vedere, fiindcă are o exacitate mai accentuată cu privire la cinstea sau integritatea celor în cauză. Sigur, dacă se poate, să se treacă și sumele oferite sau primite în momentul rostirii celebrei formule, de altfel inexacte în România, ”De la mine puțin, de la Dumnezeu, mai mult!”

Da, domle! Ăsta-i Giovani Becali, Don Giovani fără frică! Așa se face cu nesimțiții ăștia de judecători care au tupeul să se ia de cei mai mari procuratori ai neamului românesc din iarba arenelor. (Oare am scris bine: procurator sau procuror?) Da, de la paharul de apă aruncat de tribunabilul Vadim în moaca executorului judecătoresc nu m-am simțit mai bine. (Oare am scris bine: tribun sau tribunabil?)Ei și ce că Don Giovani e mai nervos și explodează în serie? Păi la Sighet nu s-au petrecut explozii în serie fiindcă n-au știu ăia să oprească gazul firmei consilierului de Sorin Oprescu? (Oare am scris bine: să oprească sau să Oprescu?) În fine, o să vină Becaliii la putere și o să vedem noi ce zeghe de Alain Delon o să purtăm, vară-iarnă. Apropo, de ieri, avocatul lui Giovani a propus Academiei Române, cu amabilitate, să se scrie football și să se pronunțe chiar futbol.

Premiul „Petre Stoica” pentru poezie, ediţia 2011, instituit de Fundația PAX 21 Timișoara, a fost acordat scriitorului Dorin Tudoran, în cadrul unei ceremonii organizate vineri 17 februarie a.c., la Sala Barocă a Muzeului de Artă din Timişoara. Premiul se acordă, pentru întreaga activitate poetică, scriitorilor de referință ai literaturii române, personalități care, într-un anumit moment al vieții, au fost în apropierea poetului și traducătorului Petre Stoica. Despre personalitatea complexă a laureatului, atât în domeniul literaturii, cât şi în câmpul angajării civice, au vorbit domnii Cornel Ungureanu – Preşedintele Filialei Timisoara a USR, Petru Ştefea – preşedintele Fundaţiei PAX 21,

şi Şerban Foarţă. Prezenţa la Timişoara a lui Dorin Tudoran a fost marcată şi de spectacolul “X milimetri din Y kilometri”, în regia Gianinei Cărbunariu, găzduit de Teatrul Maghiar din Timişoara, în seara aceleaşi zile. Dramatizarea are la bază documente din dosarul de securitate al lui Dorin Tudoran, apărut la Editura Polirom, sub titlul “Eu, fiul lor – dosar de securitate” în anul 2010. Dorin Tudoran este al doilea laureat al acestui premiu, instituit de Fundaţia PAX 21 din Timişoara, după dispariţia poetului Petre Stoica, plecat la Poezie în 21 martie 2009. Primul laureat al premiului a fost scriitorul Şerban Foarţă.

Azi, Petre Stoica împlinește, în Poezie, 81 de ani! Evident că ne gândim la el, nu numai fiindcă este un mare poet! Așadar, de Ziua lui, un text cu titlul minunat: Sfaturi pentru cei care vor să își schimbe modul de viață. Taie-ți unghiile ca în nopțile de germinație să nu zgârii chipul soției// dacă suferi de podagră așteaptă revizuirea manualelor de botanică// fierbe ceai de sunătoare pentru orele când sosesc în vizită fantomele// retează capul curcanului ca acest mareșal senil să nu mai întreprindă niciodată nimic// construiește-ți un sicriu cu motor să poți ajunge la înhumare în condiții optime// fii familiar cu viespile care te înțeapă și nu le fura dreptul la opțiune// sparge oglinzile moștenite întrucât în adâncul lor viermuiesc imagini meschine// pe drumul încercării înfrățește-te cu morile de vânt ele croșetează și iarna// în fața îndepărtării fii curajos există ceritutdini și în burta rechinilor// în toate împrejurările vieții consideră mărarul drept plantă universală// nu te lăsa la cheremul lămpii cu acetilenă și golește-ți singur buzunarele// descalță-te fără teamă și dansează polca pe covorul de mărăcini// adună ban cu ban și plin de încredere cumpără operele mele complete// ascultă-mi sfaturile cu înflăcărarea specifică plopilor în vânt// iar încântătoarea ta trădare să aibă loc pe vreme de ploaie autentică.

Draga M., Conform planului XM/4b,vei părăsi orașul la caz de tulburare, prin Porta Vittoria (noul nume al ieșirii spre Ghiroda), mascat în gugulan, într-un car cu mere. Jumătate din mere false, căci mai părăsește unul orașul tot ca și gugulan fiind nevoie de ceva mere bune și pentru el. După Recaș rămâi cu un singur cal, cel orb. La provocări culturale nu răspunzi peste nivelul revistei unde ai lucrat. Intrebat dacă la Topolovăț s-a născut un mare scriitor, aplici formula “mukles”. Dacă se pune presiune, îl livrezi pe Boldureanu, fără a și spune ca l-ai citit. In rubricile tale de valorizare, după cele spuse mai sus, plus merite literare mari, mă treci de la f. inteligent la sclipitor, scris cu S mare și semn de exclamare la urmă! Sunt alături de tine, Doktor drag, Doktor prețuit. Mircea Pora

1. Cine sunt patronii firmelor cu care Primăria Timișoara are contracte de dezăpezire? 2. De câți ani au aceste contracte? 3. Care sunt clauzele prin care s-au prelungit acele contracte?