Dacă ești puțin atent la cronologia zilei de 1 decembrie, afli că, în 1948, a fost desființat cultul greco-catolic. Decretul 358 dispunea încetarea funcționării organizațiilor centrale și statuare ale catolicilor. Prin același decret, patrimoniul cultului greco-catolic a fost trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe. ”Episcopii arestaţi deja înainte de 1 decembrie au fost duşi la Ministerul de Interne, la Bucureşti, iar de acolo au fost duşi ca prizonieri personali ai Patriarhului Ortodox Iustin Marina, la Dragoslavele, în judeţul Muscel. Dragoslavele era o vilă a Patriarhiei Ortodoxe, dar acum era dărăpănată şi pustie. Episcopii greco-catolici aduşi aici au fost izolaţi în câte o cameră. Clădirea era înconjurată de sârmă ghimpată şi păzită de securişti prin exterior, ca să nu se poată apropia nimeni de clădire, iar în interior, tot soldaţii de la securitate le făceau cumpărăturile. Raţia de alimente era foarte mică; în loc să cumpere alimente la preţ oficial, ei le cumpărau la preţul pieţii libere, fiind foarte scumpe toate, aşa că nu le rămânea aproape nimic. Aici au răbdat de frig, foame şi izolare timp de patru luni. Patriarhul credea că atitudinea lor este o încăpăţânare şi că după vreo patru luni vor ceda. A venit aici Patriarhul Ortodox Iustin Marina şi le-a propus să treacă la Biserica Ortodoxă, căci dacă nu vor trece, el, Patriarhul, îşi va lua braţul ocrotitor de pe ei şi vor fi duşi la închisoare. Atunci Episcopul Ioan Bălan de Lugoj a zis: “Preafericite, dacă noi, Episcopii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Cristos, în acest moment ne-am da semnătura, căci noi vrem să fim cu Cristos! Dar dumneavoastră nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţi creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos! Dacă nouă, Episcopilor uniţi, Guvernul ne-ar fi propus şi promis că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiţia să-i arestăm şi să-i întemniţăm pe Ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am fi dat viaţa, dar nu am fi acceptat. Deci viaţa ne-o puteţi lua, dar credinţa nu! Atâta vreme cât suntem în edificiile Bisericii Ortodoxe, suntem prizonierii ei.” Patriarhul a ieşit foarte gânditor. Un preot ortodox cu numele Baltazar (declară Episcopul Ioan Suciu) l-a întrebat pe Patriarh: “Ce zic Episcopii uniţi?” (adică: sunt gata să treacă la Biserica Ortodoxă?). Patriarhul, după o clipă de tăcere a răspuns: “E chestie de convingere!” Preoţii care au fost arestaţi o dată cu Episcopii, au fost duşi la Mănăstirea Neamţ, unde au fost ţinuţi în condiţii foarte grele. Cinci din ei au semnat trecerea la Biserica Ortodoxă şi au fost eliberaţi. De la Dragoslavele, Episcopii au fost duşi la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti. Aici au fost aduşi şi preoţii de la Mănăstirea Neamţ şi s-a făcut un singur lagăr, la 1 martie 1949. Dintre Episcopi, pe Ioan Suciu şi pe Vasile Aftenie i-au dus la Bucureşti, la închisoarea Ministerului de Interne. Aici a murit Episcopul Vasile Aftenie, la 10 mai 1950, în condiţii misterioase. În lagărul de la Căldăruşani, păzit de locotenentul major Bădiţă, a putut intra călugărul bazilitan Ciubotariu, iar prin el Episcopii au putut lua contact cu Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti. În urma acestei corespondenţe, aici în lagăr au fost consacraţi Episcopi, din ordinul Papei Pius al XII-lea, Tit Liviu Chinezu şi Ioan Chertes. În anul 1950 au fost aduşi toţi Episcopii şi preoţii la închisoarea de la Sighet. Până când erau în lagăr la Căldăruşani, Episcopii au cerut să fie consacraţi alţi Episcopi ajutători. Nunţiul Apostolic Gerard Patrik O’Hara a consacrat alţi trei Episcopi: Ioan Ploscaru, pentru Eparhia de Lugoj, la 30 noiembrie 1948; Ioan Dragomir, pentru Eparhia de Maramureş, la 6 martie 1949; Iuliu Hirţea, pentru Eparhia de Oradea, la 28 iulie 1949. A mai fost consacrat de Episcopul Schubert de la Bucureşti Alexandru Todea, pentru Arhieparhia de Alba-Iulia şi Făgăraş, la data de 19 noiembrie 1949. Dar curând toţi vor fi arestaţi. Din Episcopii oficiali, arestaţi la Dragoslavele, nu a mai fost eliberat nici unul. Toţi vor muri în închisoare, sau având domiciliul forţat. Astfel: Vasile Aftenie a murit la Ministerul de Interne la 10 mai 1950, fiind înmormântat la cimitirul Belu catolic din Bucureşti; Valeriu Traian Frenţiu a murit la Sighet la 11 iulie 1952; Ioan Suciu a murit la Sighet la 27 iunie 1953; Tit Liviu Chinezu a murit la Sighet la 15 ianuarie 1955; Ioan Bălan a murit în exil la Mănăstirea Ortodoxă Ciorogârla, la 4 august 1959; Alexandru Rusu a murit la Gherla la 9 mai 1963; Iuliu Hossu, cardinal, a murit în exil, la Căldăruşani, la 28 mai 1970. Episcopii consacraţi în clandestinitate, după 1 decembrie 1948, care nu au murit, au făcut 14-15 ani de închisoare. Unii preoţi şi călugăriţe au fost duşi la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lucrând în apa îngheţată sau pe arşiţa cumplită; alţii au fost duşi la stuf, absolut toţi fiind expuşi la munci epuizante şi în condiţii inumane. După amnistia generală din 1964, cei care au supravieţuit închisorilor au fost eliberaţi. Episcopii clandestini ieşiţi din închisoare au activat în clandestinitate, fără odăjdii şi cruci pectorale, întocmai ca Apostolii lui Cristos.” http://www.christusrex.org/www2/greek-catholic/library/book002_13.html
