”Manelele ie viața mea”, citim pe o fotografie ce se dorește a fi neiertătoare cu agramatismul de ghiolban. Numai că, în susul imaginii, stă scris așa : ”Comentarile sunt de prisos!” Aici mă recunosc învins. Fiindcă, realmente, nu știu de unde să iau un ”i” ce lipsește. De la ”noștrii”, poate.

O coincidență aproape onirică a făcut, săptămâna aceasta, ca doi dintre intelectualii pe care îi admir să scrie despre vise: Andrei Pleșu, în Dilema veche, (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/vedenii-vise) și Vladimir Tismăneanu, în România literară (http://tismaneanu.wordpress.com/2011/10/26/despre-materialismul-oniric-lenin-stalin-hrusciov-si-visul-tovarasei-lazurkina/). Sigur că ambele articole sunt de citit și de … visat la ele. Cu ochii închiși, în cazul celui semnat Andrei Pleșu, cu ochii larg deschiși, în cazul celui semnat Vladimir Tismăneanu. Fiindcă, în cel dintâi, e vorba despre libertatea de rătăcire a individului, în timp ce în cel de-al doilea plasează instrumentalitatea visului sub semnul unui fratricid comunist. Profit de prilej și atenționez asupra unei minunat pasaj, dintr-un tratat vechi de 1600 de ani, al lui Synesius: ”Somnul se dăruie tuturor; este un oracol întotdeauna gata, un sfătuitor tăcut care nu dă greș; în aceste mistere de un gen nou, fiecare este, în același timp, preotul și inițiatul.” (Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, p. 227)

Nu sunt un admirator al PSD-ului, dar unii dintre pesediști îmi plac. Dintre ei, acum, Dl. Geoană îmi place și mai mult. Așa, cu tot cu eticheta de ”prostănac” lipită de dl. Iliescu. Înainte de orice, dl. Geoană pare un politician lipsit de glandă tiroidă și cu stăvilar la glandele salivare. Într-un peisaj (sub)uman dominat de flegmă și isterie, Domnia Sa e politicos și nu trage cu ochiul spre gloată, de unde vin icnete admirative la toate mitocăniile și glumițele râncede. După felul în care a fost executat de dl. Ponta, eu, dacă aș fi în pielea dlui Antonescu aș avea un frison. Fiindcă, de ieri, e foarte clar că dl. Ponta nu împarte cu nimeni Puterea.

Aseară, la Muzeul de Artă Timișoara, am vernisat Simpozionul internațional de pictură Gărâna 2011 și BarriqueArt, adică 22 de baricuri transfigurate de 22 de artiști din România. Voi reveni cu imagini. Deocamdată acest text ce prefațează Catalogul Simpozionului. Încep cu o împietate: o tabără de sculptură — un Simpozion — mi se pare că seamănă mai mult cu biserica decât cu o veselă colonie de firi capricioase şi talentate. Spun asta fiindcă biserica, în înţelesul ei spiritual, înseamnă ceva ireperabil în domeniul vizibilului, al palpabilului. Biserica nu este clădirea ce poartă acest nume, ci comunitatea subtilă, reţeaua invizibilă de credinţă ce se stabileşte în interiorul comunităţii ecleziale. Mutatis mutandi – orice tabără de artă, pentru a fi autentică, depăşeşte miza vizibilului şi aşază laolaltă un iureş de stări, idei, valori care dau seama despre ceva unic, sub semnul mirabilului. Aşadar, dincolo de enumerarea ce se află pe afişul taberei de la Gărâna, se ascund o reprezentaţie, un regizor, un scenariu, o scenă, dar şi o serie de spaţii, culise. Dar și gesturi ale unor ritualuri domestice care fac parte tot din rotundul unei asemenea întâlniri, de la micul dejun, prânz, cină, până la paharul de vin. Prin care lumea se poate vedea nu doar mai frumoasă, ci și într-un soi de sepia limpede, așa cum se vede într-o fotografie printr-un pahar de Chardonnay în curtea casei de la Gărâna. Enumerând toate astea, acum îmi dau seama că o tabără de artă e şi o reprezentaţie de teatru ce stă sub zodia clipei, a irepetabilului. Ştiam asta, tot de la Gărâna, unde cu un an înainte participam exact în acelaşi loc, la Casa Herczeg, la aducerea lucrărilor de către participanţii de atunci ai taberei de sculptură. Povestite, filmate, repetate, lucrurile par, şi atunci, ca şi acum, sub semnul anecdoticului. Al unui anecdotic în care protagoniştii sunt nume, fără îndoială, importante ale artelor plastice româneşti şi de pe alte meridiane. Ceea ce contează mai întâi în acest exerciţiu de bucurie este, înainte de toate, trăirea, aerul, atmosfera, râsul, povestitul, muzica, ascultatul, clinchetul lucrurilor mărunte. Toate acestea dintr-un motiv extrem de simplu: să poți spune, peste ani sau peste puțină vreme, că și tu ai fost acolo, că ai fost parte a acestui Spectacol. Despre un Spectacol, așadar, va fi vorba aici. 1. Regizorul – Andrei (Andy) Herczeg. Înalt, masiv, convertit de câţiva ani la „religia dionisiacă”, ceea ce în civilie, s-ar numi pasionat de vinuri. Om de gust. Şi, cum nici un rafinament nu vine singur, cade în patima frumosului artistic în debutul unei locuiri în, probabil, cea mai frumoasă casă din Timişoara construită pentru Delia şi el de către arhitectul Radu Mihăilescu. Pe parcursul taberei — producător, regizor, bucătar, oenolog, discret panonizant, luminist. 2. ScenariulIniţial, scriptul Simpozionului este compus de mai vechii prieteni ai lui Andy, Ştefan Călărăşanu şi Cristi Sida. O seară prelungă în compania unui vin excelent — un pleonasm în cazul lui Andy — schiţează prima distribuţie a Simpozionului care, însă, a doua zi, nu va fi recunoscută în întregime de propunători. Discuţiile se reiau şi se cade de acord asupra unei componenţe în următoarea configuraţie, ce descrie chiar: 3. Distribuţia: Adrian Chira, Csatlos Levente, Gopal Dagnogo, Koteles Robert, Ştefan Pelmuş, Mihai Perca, Cristian Sida. După cum se vede, o configuraţie eclectică, nu numai geografic, ci şi stilistic: Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş, Bistrița, Timişoara, Paris. Distribuţia mai are încă două surprize, în ceea ce priveşte rolurile noi asumate de doi dintre artiştii protagonişti. Şi Gopal, şi Mihai Perca se descoperă în partituri vizuale diferite faţă de ce ei performaseră până atunci. Francezul părăseşte hiperealismul în care excelează pentru un rol figurativ agresiv în care trăirile semiextatice ce descriu, cu fidelitate, fragmente din experienţele sale din cadrul taberei. Mihai Perca, unul dintre cele mai interesante nume ale postmodernismului românesc, iese şi el din formula care l-a consacrat, explorând nu doar subtile înfruntări primordiale între culori, ci mai ales experimentând un gestualism rafinat şi o puternică exacerbare a culorii în sine, fără nici un fel de epic, fără nici un fel de referenţialitate în afara înfruntării cromatice. Ceilalţi artişti — înţelegând prin “ceilalţi” tabăra celor fideli propriului brand — descriu într-o netulburată armonie, avatarurile unor creatori ce preferă să îşi nuanţeze subtil marca stilistică. Ştefan Pelmuş, de pildă, revizitează imperturbabil, cu aceeaşi stranie reverie, lumea sa misterioasă şi magică. O lume la intersecţia dintre cine ştie ce misterioase erezii spirituale, pe de-o parte, şi erezii iconice, ale semnelor, în care singura logică e dată de legile inefabile ale coerenţei artistice. Aceeaşi senzaţie de bucuros déjà-vu ne vine şi în lucrările lui Robert Koteles, al cărui subtil mariaj dintre structurile geometrice şi culoare-culori descriu parcă o lume din viitor, SF, epurată din inutilul balast al sentimentului şi derizoriului. Pictura lui Levente Csatlos e una a intervalului. E plasată mereu între nostalgia edenică a centrului şi nelinişte, între armonie şi dezechilibru, între melancolie şi solaritate. Lucrările sale par ivite din imaginaţia unui artist fotograf ce decupează fragmente dintr-un întreg cosmos, misterios, viu şi coeziv. Asemenea tuturor celor care îşi imaginează culoarea ca fiind un mustang nărăvaş, Adrian Chira se poartă cu ea fix aşa cum se comportă un călăreţ de rodeo. Culorile sale au o gestualitate puternică, au dinamică, nervozitate şi stau sub semnul unei precarităţi neliniştitoare. E o ploaie de stări, semne, spaţii, intervenţii ce descriu parcă efectul unui rodeo vizual în care artistul nu are voie să stea în fața șevaletului mai mult de câteva clipe. În fine, Cristi Sida ar putea fi situat la mijloc, între cele două tabere, fiindcă figurările sale tensionate de un expresionism al autobiograficului fac parcă un pas înainte şi dobândesc un soi de excrescenţe, de rugozităţi, depăşind astfel dicotomiile cromatice cu care ne obişnuise până acum. Cristi Sida e un gnostic ce pictează, în fapt, sufletul într-un soi de oglindă negativă. Cea a trupului. 4. Decorul: O casă, semnată de același Radu Mihăilescu, sub formă de navă, cu dormitoarele la parter și o ”punte” sufragerie de unde munții se văd la fel de frumos și pentru artiști, și pentru laici. O curte ce descrie, la rându-i, un val. Când ajung la Gărâna, înaintea vernisajului de duminică, pânzele artiștilor sunt întinse în curte. Sprijină casa ca și cum Frumosul sprijină Lumea. Stau printre ele, cu aparatul foto în mână și vorbesc cu mine în șoaptă. Unele lucrări fac parte din peisaj, altele sunt ca niște meteoriți. Unele descriu, altele implică. Unele se miră, altele explică. Toate sunt vii și respiră. Artă modernă seamănă adesea cu iarba. Ca să o înțelegi, nu e rău să te lași cotropit de ea. Marcel Tolcea Directorul Muzeului de Artă Timișoara P.S. Pentru ca istoria să nu rețină alt nume, vreau să menționez că am fost Responsabil cu Coloana sonoră și DJ al Simpozionului.

Deși mai visător decât un internat de fete spre spre seară / îți scriu o poezie, iubito, în care tu ești / fabrica de ciocolată, iar eu – portarul tău / amețit de miresme și gelos pe trecătorii ce trec prinprejur / și te ascund în plămâni, dulce minune, / Delia, Mirela, Gabriela, Cristina.

În vreme ce Vîntu nu va pune Geoană peste Geoană în arest, Ponta îl vântură pe Geoană de la președinția Senatului.

Familia Chiarașai din Buzău are doi copii, dar nu-i sigur nici asta. Ei cresc monoton într-un mediu umed și nisipos. Desigur e singurul frate mai mare. Datorită acestui mic privilegiu, el poartă cărarea pe mijloc în orice condiții. Desigur, dacă dispune de fonduri mai mari, se aranjază cu mult mai atenție. Între timp, Vasigur îngrijește grădina peste care un nor stă la un semn de-ntrebare: Unde încep melcii să se grăbească din cauza acelor teribile secete. Cu ”?” Evident lipsește morala. De oare ce Evident e doar o pastă de dinți.

Entuziasmați de zicerea de bine a Prințului Charles despre Transilvania, nu am observat că, de fapt, Alteța Sa vorbea despre noi cam cum se mirau marinarii britanici atunci când descopereau Indiile, Australia sau Noua Zeelandă; sălbăticie, autenticitate, vânat în libertate. Per global, e și corect, și bine. Singura mea mirare e de ce nu observă și francezii autenticitatea minoritarilor noștri în metrou și în jungla Parisului.

În orice țară cu urme de justiție prin instalație, nunta lui Borcea ar fi fost confiscată cu tot cu daruri în speranța acoperirii a 1 la sută din datorii. Nu a fost așa fiindcă Borcea, asemenea tuturor golgheterilor în tunuri, este Dinamovibil. E seara cu Vocea României la Pro, așa că îmi spun în barbă că el e chiar Borcea României: milionar alergic la școală, șmecher, buricos la dans de tribună, miamez (cu reședință în Miami). Așa că sunt sigur că Borcea României e de Groza. Loredana Groza.

În fiecare an când Halloween-ul își arată hârca pe Micul Ecraniu (Șerban Foarță dixit!), îmi vine în minte un banc vechi ce ilustrează perfect filosofia acestei celtice nopți: Un gropar, impasibil, săpa o groapă. La un moment dat, din mormântul vecin iese o mână scheletică. Omul își aprinde un Carpați și sapă impasibil în continuare. După un timp, scheletul iese din mormânt și se îndreaptă spre el cu o mormăială lugubră. Groparul trage cu sete din țigară și sapă in continuare cu calm. Scheletul vede că nu îl impresionează și, încurcat, îi cere o țigară. Omul nostru îi face semn cu capul spre gard unde îi era aruncată haina. Zornăind din toate oasele, scheletul își ia țigara și dă să sară gardul. Ca electrocutat, groparul face un salt și îi aplică scheletului o lopată în cap: Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta!!