Mâine seară e seara de Revelion. Șampanie, masă bogată, scaun bogat, după buget, antren, muzică, dans, mă rog, tot ce e obligatoriu la trecerea dintre ani. Nu e rău deloc! Nu e rău, fiindcă noaptea de revelion e noaptea cu cei mai mulți oameni deștepti. Destepți și în sensul de inteligenți, dar mai ales în sensul de a fi treji. Cuvântul Revelion este un neologism împrumutat din franceză și are legatură cu verbul reveiller, a se trezi, a fi treaz. Asta nu înseamna că toată lumea va fi neapărat trează la finele nopții, dar asta e altă poveste ce se tratează cu zeama de varză. Inițial, cuvântul reveillon însemna — tot în limba franceza — o masă luată noaptea târziu. Apoi a desemnat masa târzie din seara de Ajun al Craciunului, probabil de după miezul-nopții, când se încheia postul. Abia de la 1900 încoace a ajuns să denumească exclusiv noaptea dintre ani. De ce abia după 1900? Simplu, fiindcă trecerea dintre ani nu are vreo semnificație religioasa. Creștinii, de pilda, îl sărbătoreau în 1 ianuarie pe Sfântul Vasile cel Mare, fără a marca începutul noul an astronomic. Așa că, bun venit la noaptea Sfântului Nehalit Gură de Tablă.

Mă apucă deja o spaimă atavică față de Revelionul Tv! Mi-e frică de umorul scremut al tuturor comicilor noștri cu excepția lui Pascu și a colegilor săi. Mi-e greață de publicul semicretinizat care hăhăie și aplaudă toate ghiolbănelile de pubelă. Aștept anxios manelele de sezon, costumația lui ȚociuȘiPalade, scălâmbăiielile lui Arșinel, bancurile de bufet ale lui Jean Paler, vocea hominidului de la emisiunea În puii mei, figurile scoase din formol ale celor doi de la Vacanța Mare, șoricii cu after shave de la Trăsniți în NATO. Mai puneți și tot soiul de dudui și duduizde histerico-imbecile și aveți o idee despre ce ne așteaptă. De fapt, sunt disperat fiindcă umorul chiar reflectă temperatura intelectuală a unei colectivități și, dacă umorul de acum are vreo legătură cu poporul nostru, asta e chiar tragic. Dacă nu cumva iremediabil.

În dimineața zilei de 22 decembrie ajunsesem lângă Tipografia Banatul. Până în 1986 am fost corector la ”Drapelul roșu” unde am semnat la minuscula rubrică de sport. Lumea mă știa după nume fiindcă sportul era unul din puținele lucruri frecventabile, așa că, atunci când mulțimea a vrut să forțeze poarta tipografiei pentru a ajunge acolo unde se tipăreau ziarele, cineva m-a văzut și m-a îndemnat să intru și eu.

Era trecut cu puțin de ora 10 și am intrat alături de Gheorghe Secheșan, Dinu Barbu, Ovidiu Guleș și Ioan Iancu.

Claudiu Iordache a telefonat de la Operă și a întrebat cine se află la secția ziare, fiindcă vroia ca Manifestul FDR-ului să fie tipărit. Pe Claudiu îl cunoșteam din împrejurări ciudate. În primăvara lui 89 a venit la editura Facla și mi-a încredințat manuscrisul unui volum de poezii virulent anticeaușiste. De frică, l-am dus la părinții mei, la Jimbolia, unde l-am ascuns între lemnele pentru cazanul de țuică.

De fapt, Manifestul Frontului Democratic Român era la a doua tentativă de tipărire. În 20, tipografia fusese ocupată de inși în jurul vârstei de 35-40 de ani, conduși de Truțulescu, faimos peste ani în scandalul Țigareta. Atunci muncitorii tipografi au fost salvați de faptul că paginile de zaț tipografic – cu literele de plumb aranjate în pagini – nu se puteau citi decât de la dreapta spre stânga și răsturnat.

Am început să trimitem materiale la cules și Păsăroiu, unul dintre cei mai buni paginatori, a început să facă ziarul. Telexul curgea cu scuzele celor de la Agerpres.

Pe la ora 16 a ajuns în tipografie Ion Stan, secretarul de redacție, cu manuscrise de la Bulza, redactorul-șef de atunci. Noi nu aveam titlu pentru noul ziar, dar Stan a anunțat că publicația se va numi ”Luptătorul bănățean”. Un nume de tristă amintire din zorii comunismului românesc. Am plecat spre redacție în încercarea de a-l convinge pe Bălan, prim-secretarul ce, chipurile, pactizase cu Revoluția, să schimbe numele publicației.

Aflasem că Bălan se afla în redacția ”Drapelul roșu”. Am plecat într-un suflet și, la ieșirea din Tipografie, militarii mi-au spus că au muniție de manevră și că se zvonește că va începe măcelul. La redacția ”Drapelul roșu”, prima surpriză neplăcută : sub scară, maiorul de Securitate Indrei, care răspundea de cei din artă și presă, răsfoia liniștit colecția revistei… ”Orizont”.

Cu tupeu, am forțat intrarea în biroul redactorului-șef unde Bălan acorda un interviu unor jurnaliști maghiari. Cu el, se aflau Doamna Ildico Achimescu și Domnul Nae Laslău. L-am rugat pe Bălan să trimită muniție de război soldaților care păzeau obiectivele strategice. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Colonelul Predonescu și i-a ordonat asta. M-a ascultat amabil în legătură cu ”Luptătorul bănățean”, dar nu a promis nimic.

Când am plecat din tipografie, am mutat materialul cu Bălan de pe pagina 1 pe pagina 3. Bulza, fiindcă avea pupincurismul în ADN/ARN, l-a pus pe prima pagină. ”LB” a apărut în două ediții: una cu Bălan pe pagina 1, alta cu el pe pagina 3.

De fapt, Bălan nu avea ce să caute în ziarul ăla!

Colindatul lui Hrușcă are câteva probleme care îl fac antipatic. Prima e că Hrușcă începe prea devreme să se audă. A doua, că e în exces. A treia, că, fiind ușor recognoscibil, pare că numai și numai el colindă. A patra, că tot așa se întâmplă în fiecare an. Primul decembrie care va fi eliberat de sub dominația sonoră a lui Hrușcă va fi o dată importantă în istoria urechilor românești postdecembriste.

La 18 decembrie 1989, România închide frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS şi Bulgaria. Nicolae Ceauşescu, aflat în Iran, arată în faţa parlamentului acestei ţări că succesele înregistrate în România în dezvoltarea economică şi socială au drept rezultat o ţară stabilă şi echilibrată, fără a menţiona masacrul ce începuse la Timişoara. Guvernul român decretează stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării, după reprimarea sângeroasă a manifestanţilor din acest oraş. (Lucian-Vasile Szabo, “Timişoara”, nr. 113/1990) **** Postul de radio “Europa Liberă” dă primele veşti luni, 18 decembrie: “În Timişoara se moare. Televiziunea tace. În lipsa tovarăşului, plecat în pelerinaj la mormântul lui Komeyni, tovarăşa hotărăşte să transforme Timişoara într-o nouă Guernică”.**** Marţi, “Europa Liberă” informează că la Timişoara sunt mii de morţi. Se transmite o casetă pe care se aud împuşcături şi ţipete. (Mihail Decean, O enigmă care împlineşte şapte ani)**** În dimineaţa zilei de 18 decembrie a sosit pe cale aerului, cu două avioane militare AN-24 sau AN-26 (având o capacitate de 48-50 locuri), un grup de luptători U.S.L.A. Aceştia au fost cazaţi la Brigada de Securitate de pe strada George Bariţiu. Pe lângă uslaşii veniţi de la Bucureşti, în Timişoara au mai participat la represiune o parte din securiştii de la Serviciul Filaj, anumiţi rezervişti M.I. colaboratori, o parte din cadrele active ale Inspectoratului M.I. În câteva din apartamentele aflate în custodia Serviciului Filaj s-au găsit armament special, muniţie, aparatură de radio-emisie-recepţie. Unii dintre rezervişti ocupau diverse funcţii în intreprinderi şi instituţii. În mai multe cazuri, ei au tras chiar din incinta acestor instituţii. Din fostul sediu al Fondului Plastic s-a tras prin geamul exterior înspre fosta Piaţă Vasile Roaită. Colaboratorii au fost oameni cu funcţii importane care aveau acces la arme mai deosebite, cum ar fi carabina BARS, de fabricaţie sovietică, calibru 5,6X39. Câteva cutii cu cartuşe aferente acestui tip de armă s-au găsit, din întâmplare, într-un container de gunoi. (Iosfi Costinaş, “Timişoara”, 28 nov. 1991)**** Referitor la “instigatorii” din primele zile ale revoluţiei, Vladimir Petrescu publică un articol în “Timişoara”, nr. 60/1990. Astfel, aflăm că militarii susţin că manifestanţii eru împărţiţi în 4 categorii distincte: 1. cei care au atacat direct unităţi militare; 2 – cei care au produs acte de vandalism cu scopul şi de a fura; 3 – observatori neutri; 4 – revoluţionari propriu-zişi. Observatorii imparţiali afirmă că la Timişoara au acţionat nu numai “revoluţionari”, ci şi o categorie de oameni, extrem de agresivi, care au devastat, au spart, au incendiat, au furat. Cele două categorii păreau distinct între ele. Aceşti oameni aveau rolul de a imprima un caracter violent acţiunilor. Pe acest fond, nişte staţii ale militarilor au prins din eter toate convorbirile dintre securitate şi miliţie. În data de 18 decembrie, un misterios “Bossu” din Bucureşti era foarte nemulţumit când i s-a raportat că în Timişoara este linişte. “Bossu” dă replica: “Dom’le, ce faceţi? De ce aţi liniştit-o? Porniţi muncitorii, doar aveţi oamenii voştri printre ei. Să iasă muncitorii şi retrageţi armata. Faceţi imediat asta. Imediat! Să nu fie linişte în Timişoara!”. Puţin mai tărziu, “Bossu” transmite: “Ăştia sunt tâmpiţi, în ce au tras? Explicaţii-i boului de Rotariu că nu-i voie să tragă. Explicaţii cretinului despre ce-i vorba!” Se pare că nu toţi fuseseră informaţi în timp util despre modul în care trebuiau să acţioneze. ***** Inculpatul Corpodeanu Ion, în ziua de 18 decembrie 1989 s-a ocupat personal de constituirea, în diferite zone ale oraşului, a 8 dispozitive de luptă formate din ofiţeri şi subofiţeri înarmaţi, nominalizându-i pe fiecare în parte. A recunoscut că a desfăşurat activităţile reţinute în starea de fapt, menţionând că gen. Mihalea “… a dat ordin să constituim cele 8 dispozitive”. Cu privire la operaţiunea de ridicare a cadavrelor declară: “col. Chircoiaş şi dr. Golea, care au fost prezenţi tot timpul, indicau care anume cadavre să fie duse la autodubă. Mai arăt că operaţiunea de încărcare a cadavrelor s-a făcut prin stingerea luminii de pe perimetru, dispoziţie care a fost dată de col. Chircoiaş”. Nuţă Constantin a fost acela care în seara zilei de 18 decembrie, a convocat pe Mihalea Velicu, Emil Macri, Filip Teodorescu, Traian Sima, Nicolaie Chircoiaş, Deheleanu Ion şi Corpodeanu Ioan cărora le-a transmis ordinul de a se ridica cadavrele de la morga Spitalului Judeţean şi de a le transporta la Bucureşti. Cu acest prilej s-a stabilit ca inculpatul Nicolae Chircoiaş să coordoneze activitatea de “selecţionare” a cadavrelor, Ion Deheleanu să asigure un autovehicul frigorific de mare tonaj; Corpodeanu să desemneze ofiţerii de miliţie care urmau să ridice cadavrele din morgă şi să le încarce în autovehicol (Veverca Iosif, Avram Gheorghe, Meşea Eugen, Preda Laurenţiu, Grui Tiberiu, Peptan Eugen). La Proces, Chircoiaş va declara: “În dimineaţa de 19 decembrie 1989, ora 10 am mers la spital din ordinul gen Nuţă şi am ridicat, cu concursul direct al doctorului Golea registrele de internare, registrul de la blocul operator şi fişele de mişcare a bolnavilor, în total 12 caiete. În ziua de 21 decembrie 1989, orele 16,30, Nuţă mi-a ordonat să distrug registrele. Nu le-am distrus, dar mi-am extras date. În 22 decembrie 1989, când la radio şi TV se făcea apel ca trupele M.I. şi M.Ap.N. să se predea l-am văzut în curte pe gen. Nuţă care se îmbărca într-un ARO şi mi-a strigat să distrug totul şi să plec, ceea ce am şi făcut.” După ce autotrenul frigorific nr. 21-TM-2701, condus de şoferul Dorel Geaca, a fost încărcat, a plecat spre Bucureşti. Şoferul, însoţit de Valentin Ciucă, a fost singura persoană care a participat la aceste eveniment fără să ştie, însă, ce transportă. Potrivit înţelegerii, autovehiculul a fost aşteptat la km 36, pe autostrada Bucureşti-Piteşti, de o echipă condusă de Baciu Ion, şeful Direcţiei Economice din I.G.M. (Iosif Costinaş, “Timişoara”, 28 nov. 1991)

PENTRU CE – ACUM? În Ziarul ”Timișoara” Timişorenii ştiu – simt, intuiesc- primejdia: dacă vom aştepta noile alegeri s-ar putea să fie prea târziu. Timişorenii se revoltă din conştiinţă civică şi din patriotism. Căci nouă, evident, ne merge incomparabil mai bine decât celor din alte părţi, dovadă cozile interminabile de la Comtim, formate în zdrobitoare majoritate din votanţi şi sprijinitori ai zdrobitoarei majorităţi care nu le oferă nimic; dovadă şi respectul nostru faţă de guvernarea locală (prefectură, primărie, poliţie). Nu suntem nici interesaţi, nici anarhişti. Ne gândim numai cât de bine ar fi pentru toţi şi câte s-ar putea realiza pentru Timiş, dacă buna-credinţă ar fi la putere în România. Întrebarea se pune: de ce nu aşteptăm ca în orice stat democratic, noile alegeri? Iată doar câteva argumente ce nu fac decât să expliciteze o intuiţie populară atât de precisă încât am fi înclinaţi s-o interpretăm drept un semn al Graţiei divine. În primul rând, din tezele proiectului de Constituţie rezultă fără dubiu că aceste alegeri nu vor avea loc în 1992, cum se promisese ţării prin platforma electorală, ci la optsprezece luni după aprobarea prin referendum a unei Constituţii a cărei formulare şi aprobare în Parlament poate fi amânată sine die sau în orice caz destul, pentru ca, în forme perfide, să se reinstaleze frica, resemnarea, conformismul şi toate celelalte forme de alienare a omului în comunismul de orice coloratură. Apoi, alegerile locale vor fi amânate pentru după alegerile centrale. Faptul este de o mare gravitate. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că noi suntem privilegiaţi şi că în celelalte judeţe se află în frunte, dacă nu peste tot, foşti ceauşişti notorii, cel puţin sprijinitori necondiţionaţi ai feseneului şi că, în felul acesta, campania electorală nu va putea avea loc într-un climat propice. Ar mai fi multe de discutat cu privire la principiile constituţionale. Acum însă, mi se pare urgent să tragem un puternic semnal de alarmă cu privire la cele petrecute în supremul for al ţării, în ziua de doliu a Timişoarei, 17 decembrie. Înainte, în ajun, preşedintele, fără zâmbet, ba chiar îmbufnat şi premierul crispat, ca să nu spun mai mult, şi cu farmecul de june prim pierdut, au dovedit pregnant că nu sunt în stare să–şi însuşească regulile democraţiei şi fair-play-ul guvernării. Eleganţa de a demisiona le este străină. Ei nu ştiu nici măcar că, în unele împrejurări, o demisie poate aduce partidului sau persoanei care o prezintă o considerabilă creştere ulterioară a creditului moral . E drept că nu este cazul! Cum poate, totuşi, domnul Roman să acuze, indirect, de laşitate personalităţi politice ca domnii – căci domni s-au dovedit a fi, în mod paradoxal, deşi comunişti ce nu s-au dat drept social-democraţi – Mladenov, Lukanov, şi mai ales acel demn şi curajos în a-şi asuma vinovăţia general Jaruzelski? În fine, cu acelaşi prilej, premierul vine în faţa naţiunii cu argumente tipic comuniste, bine prea bine cunoscute nouă: statistica! După ce aproape un an a insultat clasa muncitoare- ca să utilizez un termen familiar lor-, învinuind pe toţi de „nemuncă”, acum viteaz, adică „nelaş”, vrea să ne convingă prin procente că, dimpotrivă, producţia, productivitatea şi toate celelalte cresc şi tot cresc. Adică – se munceşte? Da sau nu? Şi dacă da, de unde provine penuria? Guvernanţii pot mânui cifrele, fiindcă nimeni în afară de ei nu are acces la ele, nimeni nu poate afla ce se petrece cu adevărat în economie. Monopolismul socialist de stat continuă neabătut să ne domine cu toate tarele sale, printre care opacitatea şi secretomania nu sunt cele din urmă. Domnii care ne conduc şi ne cârmuiesc au mai spus şi repetă mereu că de vină pentru situaţia dezastruoasă este în primul rând moştenirea celor patruzeci şi cinci de ani de comunism. Foarte adevărat, dar atunci de ce nu-i judecă pe vinovaţi? De ce au limitat culpabilitatea comunistă la şase zile, când unii reprimaseră înainte, cu vârf şi îndesat . Dar problema se pune că nici măcar cei vinovaţi nu sunt pedepsiţi. Procesele se amână, unora li se dau concedii din puşcărie, alţii nu sunt nici măcar daţi în judecată. Toate acestea se ştiu, dar nu se iau în considerare. Principala întrebare este, în raport cu aserţiunea lor: dat fiind că, într-adevăr, dezastrul economic se datorează comuniştilor (atenţie: e vorba, mereu, numai şi numai de activiştii care s-au îmbuibat nenorocind ţara, şi nicidecum de plătitorii de cotizaţii care nu s-au considerat nici o clipă pe ei înşişi „comunişti”!), de ce nu sunt aduşi cei responsabili în faţa justiţiei? Nu din răzbunare, nu pentru a-i vedea după gratii neapărat, ci pentru a-i împiedica să mai acţioneze împotriva binelui public şi, mai ales, pentru a discuta serios, temeinic, ştiinţific deficienţele economiei comuniste. Altfel, nu vom reuşi să ne desprindem nici teoretic, nici practic din mlaştina unui eventual socialism de piaţă, cum îl preconizează Gorbaciov. Adică un NEP, asupra căruia am încercat să atrag atenţia , încă înainte de alegeri. Dacă cele arătate mai sus ar fi deficienţe în faţa cărora am putea avea răbdare, în sensul că am mai putea răbda mizeria, nedreptatea, umilinţa şi dezinformarea încă trei –patru ani, dacă tot am dus jugul patruzeci şi cinci- barem să se facă jumătate de veac! – în schimb şedinţa Parlamentului din 17 decembrie a dovedit că ne pândeşte un pericol de moarte. Nu ca metaforă, ci foarte direct. A fost o adunare de care ţării ar trebui sa-i fie ruşine. Ziua de 17 Decembrie 1990 este un 17 decembrie 1989, un 14 iunie politic. E drept, n-am fost loviţi –încă- nici cu gloanţe, nici cu bâte şi răngi, doar cu vorbe, râsete, grimase. Am fost batjocoriţi în ziua parastasului. Dar nu vreau să cad pradă emoţiei, ci să subliniez cât mai calm şi mai raţional, câteva aspecte. Reprezentanţii opoziţiei – în mod explicit deputaţii de Timiş ai UDMR şi FDR- şi-au exprimat voinţa de a aduce în discuţie revendicările actuale ale noastre. Printr-o manevră cusută cu aţă albă, discuţia a fost amânată pentru a doua parte a şedinţei. După o pauză destul de lungă s-a dat cuvântul „majoritarilor” fesenişti şi vetrişti care prin discursuri interminabile – nu le analizez acum continutul – au făcut ca autentica opoziţie să nu mai aibă timp să se- să ne exprime. Oricum, se apropia ora fesenităţilor şi transmisia în direct s-ar fi întrerupt. Dar- şi mai grav- am fost cuprinsă de sentimentul zădărniciei. Nu mi-e greu să bănuiesc că şi cei Parlament au simţit la fel. Şi nimic nu e mai nociv decât sentimentul zădărniciei. Două fapte pot fi considerate deosebit de grave. Primul: afirmaţia unui majoritar ca actualul guvern este cel mai competent, mai inteligent şi mai nu ştiu cum , din întreaga istorie a României. Nu e oare o impertinenţă să susţii că Năstase ii e superior lui Titulescu, şi Roman lui Brătianu şi Maniu? Domnii zdrobitori întrec orice măsură . Al doilea fapt – apogeul acestei şedinţe a ruşinii naţionale: propunerea unui reprezentant al nostru, al tuturor, indiferent de partid sau naţionalitate, ca niciodată să nu se mai tragă în oameni neînarmaţi, a fost întâmpinată cu o dispreţuitoare indiferenţă şi nici măcar n-a fost pusă la vot. Aşadar, vreţi să ne mai ucideţi o dată şi încă o dată, doamnelor şi domnilor? Sau, cel puţin, să ne băgaţi pumnul în gură? Iată câteva motive pentru care amânarea riscă să ne fie fatală. Acum, când, în decembrie, la Timişoara s-a petrecut al doilea miracol-unirea între studenţi şi muncitori – nu avem voie să pierdem ce aveam mai sfânt şi mai de preţ: libertatea şi democraţia. Adică viaţa.

T.L. : Sâmbătă, în 16, eram acasă cu soția și cu prietenii. Termenul dat de autorități pentru avacuarea mea expirase și multimea de afară păzea portile în vederea unei evacuări fortațe. M-a mirat cât de mulți oameni erau. Cred că peste 80 la sută erau ramani și, în orice caz, religia celor care mă păzeau nu era numai reformată. Catolici și ortodocși alături de enoriașii mei au făcut o adevarată demonstrație de simpatie și îmbărbătare. Nu credeam că mărunta mea cauză va declanșa ceea ce a urmat. Seara, strada era deja plină de mașini militare, blindate, o salvare și pompieri. Am blocat poarta de la intrare cu un drug de fier. Pe la 1 noaptea ne-am culcat. Prietenii mei au trebuit să rămână la mine. Nu puteau părăsi casa de teama securiștilor de afară. De fapt, ne-am culcat crezând că “Gata”. Azi nu ne mai ridică. Pentru azi s-a terminat. Pe la 3 am auzit zgomot puternic. Au forțat ușa de la intrare. În câteva minute ne-am îmbrăcat și am fugit în biserică. Am încuiat în urmă toate ușile, în număr de 6, pentru a-i întârzia pe cât posibil pe urmăritori. Prin fereastra bucătariei am sărit pe verandă. Vedeam securiști escaladând gardul. Am urcat pe o scară sus în biserică. (Biserica se află la etaj față de casa parohială). Am tras scara după noi. Mi-am pus haina bisericească. Afirmasem în urmă cu câteva luni că nu mă voi lăsa evacuat decat luat prin asalt. Când spuneam asta, mă refeream, prin analogie, la luarea cu asalt a fortăreței Timișoara, în 1522, de către turci. Și tot prin analogie, mă refeream la cuvântul reformatorului nostru, Martin Luther, care spunea despre credința noastră că este fortareața noastră. Deci să nu mă credeți naiv că m-am refugiat în biserică, în haină preoțească. V-am spus la ce mă gândeam. La masa de unde predicam, am fost înșfăcat și bătut cu pumnii, mi-au sfâsiat haina preoțească. MC:Câți credeti că erau? LT: În biserica, vreo 30. Nu știu exact. Apoi am fost băgați cu forța în mașini și evacuati. Duminică dimineața, între 4-5 am fost arestați. În aceeași zi am fost duși la Mineu. Luni, am primit lucrurile în felul în care știti, iar de marți au început interogatoriile. Zilnic mă duceau la Salatig, comuna de care apartine satul Mineu. Ce vreau sa subliniez aici este că au încercat cu orice preț să mă facă să recunosc că sunt iredentist, șovin, fascist, că ne-am vândut pentru câțiva dolari agenturilor străine și, mai ales, că aș fi inițiatorul sau instigatorul evenimentelor de la Timișoara Mi s-a cerut să semnez o declarație și să apar în public, la radio sau tv și să recunosc drept întemeiate învinuirile ce mi se aduceau. (Mariana Cernicova, Interviu Cu Tokes Laszlo, revista “Orizont”, 6 ianuarie, 1990)

O coincidență cu tâlc a făcut ca, în marțea ce trecu, actrița de farmacie Stela Popescu să apară în plină gloriolă pe ecranele multor televiziuni. Partenera lui Arșinel tocmai a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor – Walk of Fame. Desigur că Stela Popescu e un nume celebru în actorie, dar e un nume în actoria românească tot așa cum e un nume Ștefan Bănică jr. în rockul mondial. Practic, și Doamna Popescu, și Domnul Arșinel sunt niște simpatici actorași de revistă care au în palmares niște cuplete cu șopârlici de dinainte de 89. Notoriettatea nu ține loc de vlaore, după cum teatrul de revistă nu ține loc de teatru. Dincolo de emisiunea radiofonică Unda veselă, ce se războia cu chelnării și micii găinari, nu prea ai ce alege din filmografia ei bulevardieră. În fine, nu vreau să fiu prea acid cu Domnia sa, însă e ridicol ca, în ziua în care Maestrul Radu Beligan împlinește 93 de ani, să produci o asemenea confuzie, Fiindcă lui Radu Beligan nu i s-a acordat nici măcar un minut la telefon, darămite o intervenție în direct. Să ne înțelegem: marii actori ai României au în spate mai ales o dramatugie în compania marilor regizori. Ce actor e ăla care nu a lucrat cu un Ciulei, un Pintilie, un Esrig, o Buzoianu, un Tocilescu? Asta ca să ne înțelegm și în ceea ce privește folosința cuvântului actor, care, alături de cuvântul scriitor, e folosit în dreptul tuturor specimenelor ce zbiară și se scălâbăie din cutia televizorului. Nu ar fi de mirare ca săptămâna viitoare ne trezim cu o stea pe Aleea Celebrităților dedicată marelui actor de bingodramă ȚociuȘiPalade.