La români, Furatul e ca și cina.
Evident, nu fiindcă toate lume știe că cina trebuie evitată.
Ci fiindcă nu există emisiune de știri vesperală (de seară) în care să nu fie vorba despre câte un furt.
Un furtuț, un furtic, un furtoi, un furtoc.
Ca și fotbalul, handbalul, rugbyul sau politica, furtul e un sport colectiv.
Când e individual, solo, singuratic, furtul se numește găinărie.
Înțelegeți ce zic.
Din această pricină, legislația românească e în mare confuzie.
Cum poate fi comparat, de pildă, Domnul Vântu cu găinarul Bebe Zefir din Babadg care, iarna trecută, a furat 6 ruzi de salam Victoria?
Evident, nu e nicio asemănare la mijloc, fiindcă Domnul Bebe nu a avut bani să își ia o televiziune și, pe deasupra, a mai fost și arestat.
Ceea ce duce la o concluzie de o logică impecabilă: dacă vrei să furi, trebuie să furi accentuat, nemilos, zdravăn, organizat, neîntrerupt.
Ca să ai de dat la partid, la opoziție, la procurori, la judecători, la polițisti, la servicii, la jurnaliști.
Hoțul cu majusculă, cu gigantusculă e apolitic, patriot și chiar generos. 
Hoțul cu mega H e pe viață: fără concedii, fără pauze, fără accese de conștiință tâmpită.
Nu poți fi Hoț o lună, un anotimp, un mandat.
După cum nu poți fi puțin hoț.
Ceea ce arată că hoția e ca și graviditatea.
(Femeia foarte puțin gravidă încă nu s-a născut dintr-o mamă și mai puțin gravidă.)
Asta nu fiindcă Hoțul ar fi neapărat un ticălos.
Ci fiindcă ceea ce rămâne pentru el nu e prea mult, așa cum ați fi tentat să credeți.
Societatea românească nu e încremenită, asemenea SRI-ului în filmele lui Sergiu Nicolaescu.
Nu! Oamenii se schimbă și șefii se schimbă odată cu oamenii, după cum inspirat/expirat spunea un chestor cu prolaps la portofel.
Așa că alți bani se duc după alți oameni.
Care trebuie să trăiască și ei ceva.
Fără Hoți, furtul ar fi disperat, dezorganizat, amator și ridicol.
 

Îmi place atât de mult Timișoara încât, de câte ori trec pe Bulevardul C.D. Loga alături de un netimișorean, îi spun cât se poate de serios că marele nostru bănățan a fost inventatorul CD-ului.
Dacă se prinde și râde, mai zic și că Loga a inventat și logaritmul.
Dacă nu, rămâne așa.
Parcă voi nu mințiți atunci când vă aflați în preajma celor dragi…

Dacă o să scriu aici că Hiromi are o relaţie aberant-erotică cu pianul, o să fiu, în cel mai bun caz, bănuit de un freudism răsuflat.
Lucrurile sunt însă mult mai grave în acest caz. Şi pentru Hiromi, şi,  iertaţi-mi modestia, şi pentru mine.
Asta fiindcă, uneori, Hiromi se comportă cu pianul asemenea unui şofer de tir cu o gheişă de şosea accentuat masochistă.
În locul unei tandre şi tantrice poziţii a misionarului, pianul Yamaha s-a mulţumit a se aseza docil în genunchi, asemenea locuitorilor maturi din oraşul Sodoma.
Ceea ce a schimbat, implicit, dincolo de geometria extaticei acuplări muzicale, şi sexul celor doi parteneri: Piana, Hiromul.
Norocul meu a fost că, în rarele momente de pianus interruptus, să mă simt fericit că l-am văzut, în beţe şi oase, pe Simon Philips.

Pentru mine, Marius Giura înseamnă cel mai însemnăcios om cultural al Timişoarei.
Ce a reuşit el să aducă în ultimii ani e de vis.
După ce că se luptă cu banii şi cu administraţia, Marius nu se înţelege prea bine nici cu Weather Report, deşi e unul dintre cei mai meteo sensibili ascultători ai trioul de variabilă înălţime cumulus, nimbus şi cumulonimbus.
Care, din 2009 încoace, se prezintă neinvitaţi şi în averse.
În fine, la câte cisterne de muzici faine le-a vârât în urechile timişorenilor şi ale românilor, e limpede că Giura are un teren jazzolier de unde extrage jazz în diverse cifre octanice/octavice, cum ar fi, anul ăsta, Avishai Cohen, Hiromi sau Danielsson.
Pentru patru zile am fost şi eu gărâneanţ, la Curtea/Cortul Regelui Jazz: lume vie, corturi, portbagaje Lacoste cu botul deschis, tineri împletiţi temeinic, asemenea cepei şi usturiului, fragmente găsite din Moşu Lungu, acustică mai bună decât anul trecut, poliţişti politicoşi la pupitrul dirijoral al serpentinelor, gunoi bine orchestrat, câini maturi melomani ş.a.m.d.  
Am mai spus-o şi o repet, în ciuda faptului că urmează un nou bacalaureat fără trombon românesc: în toată istoria omenirii, singurele fenomene veritabile produse de munca istovitoare au fost blues-ul şi jazz-ul.

Dacă Funeriu ar pleaca mâine de la Ministerul Educației, e sigur că a făcut ceva în absolută premieră națională: a organizat primul Bacalaureat nepenal.
Fără părinți.
Fără telefoane mobile.
Fără copiuțe.
Se știa de multă vreme că ecuația a+b+c=bac se traduce fix așa:
a=fondul de protocol
b=suma diferențiată în euro pentru 8,9 sau 10.
c=tehnologia de copiat (copiuțe, hands free-uri minuscule plantate în ureche).
O industrie prosperă ce a alimentat facultățile cu proști și destoinici analfabeți.

În 1993, când Regele era fugărit pe șoselele României ca un infractor, mă aflam la Strasbourg, într-o cameră de hotel și plângeam, copleșit de rușine, de umilință și de dezgust.
Nici CT Popescu nu are nicio cădere morală să comenteze acum, nici Ponta, nici Corina Dragotescu, o jună care, în 1990, îl înjura gros pe Ion Rațiu și îl adora pe Ion Iliescu.
Nu știu nici ce mai caută Bogdan Chireac la TV, scos cu șuturi în pix din breasla jurnaliștilor după ce a fost prins cu șantaj de mistreț.
Diferența dintre acele timpuri și acum stă într-un ”detaliu” nevinovat: ceea ce toți de mai sus susțineau fățiș sau tacit se numește instigare și urlet de hoardă barbară.
Evident, de 1000 de ori evident, mi se pare inadmisibil, revoltător și umilitor felul în care președintele Băsescu a vorbit despre Rege.

Recenta declaraţie a fostului ministru al Culturii, Dl. Toader Paleologu, cu privire la susţinerea oraşului Cluj-Napoca sau a Iaşului în cursa pentru titlul de capitală culturală europeană mă trimite la una dintre cărţile ilustrului său tată, Alexandru Paleologu, Bunul simţ ca paradox.
Vreau să spun că, uneori, bunul-simţ e o formă paradoxală de… amnezie. Sau de rea-credinţă.
Sigur că Dl Gheorghe Ciuhandu nu e pedelist, dar asta nu are nicio importanţă pentru datele problemei. Şi că, în eventualitatea succesiunii oricărui alt primar, Timişoara tot Timişoara rămâne: cel mai multicultural oraş al Europei, declanşatorul Revoluţiei române, un model de viaţă împreună, şi nu unul de tolereanţă, aşa cum aiurea tot aud. (Toleranţa presupune o poziţie superioară a cuiva care te acceptă. Timişoara e un model de NORMALITATE, iar dovada cea mai clară e că atât românii, cât şi germanii, maghiarii, sârbii, evreii sau cine or mai fi se legitimează, în afara Timişoarei, cu un cuvânt luminos: “timişorean”.)
Vreau să spun că, oricum, cea mai importantă comoară culturală a Timişoarei e tocmai această diversitate, şi nu neapărat oamenii de cultură, instituţiile sau trecătoarele evenimente ce pot fi oriunde create.
Drept pentru care îi îndemn pe toţi oamenii politici, indiferent de partid, să îşi scrie pe inimă, cu un stilou de tatuaj, cu cerneală violetă, doar atât: Timişoara, capitală culturală europeană.
Şi să spună, scrie, arate răspicat, în fiece zi acest Crez!

Maniacal și tot mai represiv, e firesc, ca fost procuror, să aibă un sindrom maniaco-represiv.