Fenomenul publicitar are, de multă vreme, o publicitate proastă.
Cele mai stăruitoare acuzaţii susțin că publicitatea generează obezitate, parazitism si incită la distrugerea planetei prin încurajarea unui consum exagerat, mult peste necesităţile reale.
Alți publifobi, mai grijulii cu suflețelul, cred că publicitatea ne alienează, ne creează false repere, creează anxietăţi celor care nu reuşesc să atingă perfecţiunea din reclamă în viaţa de toate zilele.
Firește, există şi contraargumente la fel de puternice, care spun că publicitatea este un bun remediu contra depresiei fiindcă ne face să ne dorim să fim mai frumoşi mai buni, mai sănătoşi.
Din acest ultim set de orientări face parte și o recentă ofertă de pahare a unei cunoscute băuturi colice (adjectiv format de la substantivul Cola).
Bonusul cu pricina ar fi, ni se spune, încă un motiv de optimism.
Ceea ce e, desigur, adevărat, cu o precizare însă:
În România optimismul la pahar e anemic de tot și nu se observă decât de la canistră în sus.
Fiindcă, la români, optimismul e deja în Coca-Colaps.

Știu că sună ușor donquijotesc, dar, în acest moment, castravetele spaniol e vaca verde nebună a Europei.
Declarat(ă) curcubitacea non grata în Europa, castravetele spaniol se vede aruncat din farfurie direct în oprobiul european mai ceva decât o legumă recent dusă la Tribunalul de la Haga.
Oarecum acest destin nefericit îi fusese prezis de rudele apropiate, respectiv verișorii dovlecel, dovleac sau pepene bicolor (verde și galben).
Nu neapărat din cauza unei ambiții nemăsurate de a intra pe poarta strâmtă a psihanalizei, chiar așa, protejat de un plastic transparent și mulat fără cută pe dânsul.
Nici vorbă!
Unii teoreticieni germani ai Grădinii au semnalat mai demult un excesiv apetit faustic acolo unde, în speranța unei veșnicii de peste iarnă, castravetele se lasă prea lesne murat.

Aniversarea micilor zeități e unul dintre cele mai evidente ritualuri impuse de religia Netu.
Facebookul e foarte atent la ziua de naștere a fiecăruia dintre noi, micile zeități, așa că ”prietenii” se facebookură și te trezești, pe nepusă masă ori laptop, în centrul unei mini sanctificări.
Fiindcă dă o dimensiune publică acestor momente accidentale, Netul procedează nu doar ritualic, ci și publicitar: face din fiecare zi o sărbătoare.
Și întreține un vechi reflex al omului în cheie simbolică: acela de a dărui.
Fiindcă, la urma-urmei, religia Netu se bazează pe reciprocitatea darului simbolic. Cuvântul-cheie este to share, a împărtăși.
Cine a frecventat celebra carte a lui Marcel Mauss, Eseu despre dar, își duce aminte de un cuvânt pe care, de altfel, l-a și făcut celebru: potlatch.
Potlatch vine din societăţile indiene din nord-vestul Americii și este un ceremonial bazat, deopotrivă, pe distrugere şi consum. Este un fel de “luptă pentru bogăţie”, în care se sacrifică nenumărate bunuri şi în care noţiunea de “onoare” capătă cea mai mare valoare. Dobîndeşti onoare, prestigiu şi implicit putere dacă eşti capabil să distrugi cele mai multe bunuri.
Cele trei obligaţii esenţiale ale potlatch-ului sînt: 1. să oferi (un şef de trib trebuie să dea potlatch-uri pentru fii, pentru ginere, pentru fiică, pentru morţi, menţinîndu-şi astfel autoritatea şi rangul ); 2. să primeşti (refuzul înseamnă că arăţi teamă şi astfel îţi pierzi greutatea numelui); 3. să înapoiezi (ceea ce constituie însuşi adevăratul potlatch – cine nu poate înapoia îşi pierde puterea, rangul şi devine sclav ).
Cuvîntul cheie în tot acest ceremonial ar fi, în opinia lui Mauss, “redistribuţie”. Bunurile circulă iar “circulaţia lor o urmează pe cea a bărbaţilor, femeilor, copiilor”. “Fiecare, el şi bunurile sale, este dator celorlalţi”, adaugă Mauss. Potlatch-ul devine la rîndul său un fenomen social total în care sînt angrenate mai multe nivele: economic (se fac tranzacţii uriaşe), religios, mitologic, şamanistic (şefii angajaţi în potlatch reprezintă întruchiparea zeilor şi a strămoşilor), simbolic (distrugerea simbolică a bunurilor, urmată de cîştigarea unui capital de putere, adică recunoaştere din partea celorlalţi). (Pentru o analiză în detaliu, vezi http://romania.indymedia.org/ro/2006/02/1226.shtml)
Poate că singura deosebire dintre schimbul simbolic pe care Netul îl face posibil, fiindcă depinde de el, este doar relativa concomitență a darurilor.

A murit Petru Cârdu! Ieri, 30 aprilie, a plecat poetul, jurnalistul, traducătorul, animatorul cultural, Excelenţa Sa Ambasadorul Literaturii Române în spațiul culturii sârbe.
A tradus peste 30 volume din literatura română şi sute, mii de poezii ale poeţilor români risipite prin cele mai de prestigiu reviste de limbă sârbă. Datorită lui Petru Cârdu, circulă prin spaţiul culturii sârbe volume de poezie semnate Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Caraion, Ştefan Austin Doinaş, Gelu Naum, Ana Blandiana. El este animatorul şi întreţinătorul unei mereu vii flăcări a interesului pentru marea poezie românească. Ca dovadă — dacă mai era nevoie de vreo dovadă! — acum vreo zece ani mi-a dăruit un număr din prestigioasa revistă „Delo”, un număr dedicat în întregime avangardei româneşti. Selecţia, reproducerile şi traducerile sunt superbe : Urmuz, Tristan Tzara. Ion Vinea, Al. Tudor-Miu, Saşa Pană, Constantin Nisipeanu, Moldov, Geo Bogza, Jonathan X. Uranus/Mihail Marcel Avramescu, Virgil Teodorescu, Şuli, Eugen Ionescu, Gherasim Luca, Gelu Naum. Iar ceea ce este cu adevărat buimăcitor în acest număr special e chiar anul apariţiei, adică 1986!
Poate şi mai spectaculoasă decât poezia în preajma căreia adastă, cealaltă creaţie geamănă a lui Petru e KOV, ceea ce înseamnă Comuna Literară Vârşeţ, un soi de Cosmopolis unde au venit dintre cei mai mari poeţi ai lumii. Întâmpinaţi cu cărţi poştale aruncate de pe nişte avioane utilitare. Ginsberg e de ajuns ca nume? Sau ar mai trebui să scriu că a înfiinţat Premiul European de Poezie în urmă cu 17 ani. Şi că, atunci când erau vremuri grele pentru Iugoslavia, el nu s-a sfiit să acorde premiul unui german, de pildă. De fapt, Petru este unul dintre rari poeţi cu vocaţie europeană, iar interviurile sale cu personalităţile lumii de astăzi îi stau mărturie : Emil Cioran, Mircea Eliade, Günter Grass, Czeslav Milosz, Agnes Heller.
Înainte de orice însă, ar fi trebuit să scriu că Petru a fost un excepțional poet. După strălucitul său debut cu Aducătorul ochiului, au urmat Pronume, Căpșuna în capcană, În Biserica Troia și Cerneala violetă, toate încoronate cu prestigioase premii.
În finalul Prefeței la singura antologie Petru Cârdu din România, Școala exilului, Ștefan Aug. Doinaș scria:
”Petru Cârdu este un poet de prim rang și un mare patriot: el întreține expresivitatea limbii române dincolo de hotarele țării, servind-o cu cele mai moderne mijloace ale lirismului european de astăzi”.
Dumnezeu să-l odihnească în Pace!

Din nemuritorul Bubico, Nenea Iancu transmite acest teribil mesaj proprietarilor de câini magnetizaţi de şarmul canin al unor patrupede cu nume de floare:
“… Papadopolina are o căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!… (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineată – că nu ştii ce curat e! – zic: “Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck…” dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete… Strig: “Bubico! Bubico! unde e băiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?… tăvălit, leşinat şi moale că o cârpă. Zic: “Vai de mine! moare băiatul!” Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la nas!… Ce-am pătimit, numai eu ştiu… Două săptămâni a zăcut… Am adus şi doftor. Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat… (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?”

P.S. Pentru prietenii mei ce îşi serbează azi onomastica, închin o cupă de clorofilă.
P.P.S. Iar lui Viorel B., naşul, i-am găsit, doar pentru azi, o poreclă în ton cu citatul de sus: Floare de Colţ Alb.

Moto: ”M-am plictisit sa calomniez Universul!” E.C.

În 8 aprilie a.c. s-au scurs fix 100 de ani de la nașterea lui Emil Cioran. Sceptic, insomniac, disperat, frivol, mizantrop, suicidar (ratat!), reacționar, melancolic, provocator, histrionic, nemântuit, profund, firesc paradoxal, adică Viu, Cioran a fost aristocratul providențial al culturii franceze postbelice. Fără el, Franța – stângist-republicană în metrou și aristocratică în librării și farfurie – probabil că ar fi somnolat la umbra marxizantă a unui eructat solemn cu aromă de Camembert-Bordeaux al unui Sartre sau al cine știe cărui romancier sedus de meteorologii în civil de la Moscova și Pekin.
În timp ce scriu postarea asta, mă uit, cu spatele și prin ochelarii ochiului pineal, la ceea ce se cheamă, anticioranian, Românii au talent.
Mă pregătisem să citez dintr-un text mai puțin cunoscut al lui Cioran, o Prefață la Joseph de Maistre, cu numele Du Pape (Editions du Rocher, Monaco, 1957).
“Haussant le moindre problème au niveau du paradoxe et à la dignité du scandale, maniant l’anathème avec une cruauté mêlée de ferveur, il devait créer une oeuvre riche en énormités, un système qui ne laisse pas de nous séduire et de nous exaspérer. L’ampleur et l’éloquence de ses hargnes, la passion qu’il a déployée au service des causes indéfendables, son acharnement à légitimer plus d’une injustice, sa prédilection pour la formules meurtrière, en font cet esprit outrancier qui, ne daignant pas persuader l’adversaire, l’écrase d’amblée par l’adjectif”.
În timp ce mă câcâi cum să traduc ceea ce scria el despre marele reacționar și antimodern, în raza pineală a apărut chiar Iulia Vîntur, echivalentul contemporan perfect al cărții pe care, fără diacritice, o să o scriu Schimbarea la Fată a României: vocabular de avarie, tremelo, piept generos patriotic, perfect adecvat pentru când e de ciocnit cu dușmanul.
Așa că, pe mobil, am trimis imediat mesajul ”Emil” pentru a vota preferatul.
Fiindcă Emil a fost unul dintre puținii Românii cu talent la limba franceză depresiv-expresivă.
Astfel că, pentru Précis de décomposition, de pildă, Academia Franceză a vrut să îi un premiu fiindcă a apreciat că Pascal, Montaigne, la Rochefoucauld, Chamfort sau Rivarol sună prea bine în sintaxa acestui méteque din ”Neantul Valah”.
Iar ca să fiu mai deștept, citesc, din cartea Corinei Ciocârlie, În căutarea centrului pierdut, secvența dedicată lui.

P. S. Cândva, poate vreun profesor de țară se va învrednici să scrie, în franceză, o lucrare de grad cu titlul: Coasta Boacii – nombril du monde. Une perspective eliadesque.

Camil Mihăescu a deschis la Casa Triade o expoziție despre cochilie.
Fiindcă vernisajul era programat cu puțin înaintea meciului Poli-Steaua, nu am putut trece cu vederea acestă coincidență astrală: și Steaua, și Polii, și melcul sunt semne ale centralității, ale orientării, opuse labirintului, rătăcirii.
Tot ce e STabil se exprimă prin cele două majuscule, ST, de la cuvintele ce înseamnă ”stea”: star, estella, estoille, sterne.
În elină, cuvântul ”cruce” e stauros, iar crucea orizontală e cea cardinală, care dă sens lumii manifestate prin punctele cardinale.
În replică, melcul își poartă casa, Centrul, oriunde ar fi, iar urma lui luminoasă pare o replică a celebrei poveșți despre rătăcire din Hansel și Gretel, cei doi copii care își marchează îndepărtarea de casă cu firimituri de pâine.
Și, fiindcă tot veni vorba despre rătăcire, antonimul medieval al acestuia e pelerinajul, deopotrivă căutare a Sinelui și regres, întoarcere către centru.
(Oare de ce spirala cochiliei melcului merge, încet, în sensul invers al acelor de ceasornic?)
Iar una dintre cele mai aparte destinații ale creștinătății vechi și contemporane este Santiago de Compostella – Câmpul Stelelor.
Un melc viu e unul cu casa în spinare.
O cochilie goală e un trup din care sufletul/suflețelul e călătorit.
Animula blandula vagula
(Suflețelule, blândule, călătorule)
Primul vers al motoului din Hadrianus, așezat înaintea superbului roman al lui Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Adrian.

De Mircea Pora mă leagă o mulţime de lucruri.
Cam jumătate vin direct din proza lui, restul fiind lirică în forma fixă a istoriei. Pe la mijlocul anilor 70 am cenaclizat, am râs şi am călătorit cu tramvaiul de la “Pavel Dan” spre Sala Olimpia.
În anii 80, m-a dus în lumea editorială a tenisului. Mai apoi i-am plimbat cărţile din bibliotecă în portbagaj să vadă oraşul, fiindcă urma(u) să plece în Franţa. La Paris, mi-a mâncat toată şunca pe care o adusesem cu mine la bursă odată cu o hărnicie de tip paşoptist.
Tot la Paris, a uitat că vin să stau la el şi prima mea noapte acolo am dormit-o într-un pat deasupra căruia stătea urna mortuară cu cenuşa unei rubedenii recent decedate.
Cu Mircea am citit, am luat Temesta, iarăşi am râs şi de el şi de mine şi de ceilalţi, am aruncat cu pietre în Comitetul Judeţean de Partid (17 decembrie 1989), am bârfit, am stat. Am stat şi am tăcut să îl aud cum fredonează fragmente din Operă.
Fiindcă, după cum vă așteptați deja să scriu fix acum, Mircea Pora chiar are o operă.
(Caută pe http://www.banaterra.eu/romana/node/1628)
Proză scurtă, medie, lungă, roman, ce-o mai fi.
Multe cărți despre care, pe rând, eram înștiințat că va fi ultima.
Pe scurt, MP scrie de proză igrasiată de un neverosimil când senin, când anxios-depresiv.
El scrie minunat despre o lume care, pe jumătate nu e, iar pe jumătate prea e.
Un absurd, un neverosimil și o așteptare a Mântuirii prin râs.
Dar mai cred că scrie și dintr-un enorm plictis, dintr-o stenahorie nu în faţa realităţii, ci a previzibilului din ea.
O nevroză, totuşi, ce este tratată cu o infuzie din “ce-ar fi dacă”, unul dintre numele de fată ale literaturii.

Mic CV pentru poeţii şi, în general, cititorii mai tineri care nu mă cunosc
Sunt un optzecist de cronologie italiană, renascentistă. În momentul în care apărea antologia lui Muşina, de pildă, opera mea poetică se număra pe falangele unui singur deget — placheta Ochiul inimii, apărută în 1988 şi câteva pagini dintr-un volum colectiv născut într-o familie curat protestantă: Argonauții. Totul în anii 80, ottozecist, cum ar fi. Zic falange, fiindcă prin acei ani mai aveam tot soiul de frânturi, „secţiuni” în volume colective sau antologii. Aşa că poate şi de ruşine am publicat, mai foarte târziu, în 1998, Bicicleta van Gogh. Poezii scrise în iarna lui 1977 şi pe care, sincer să fiu, le-am tot expus prin reviste şi antologiile de bune moravuri, astfel încât, în iarna lui 98-99, am fost somat de Conştiinţa Poetică prin glasul editorului meu Adrian Bodnaru (fin de căsnicie, botez) şi am mai scris 14 bucăţi onorabile.
M-am trezit opzecist aşa, peste noapte, în urma Festivalului de creaţie literară studenţească de la Piteşti, din 1979. Am ajuns acolo după ce Profesorul Marcel Pop-Corniș mi-a luat textele și, la faza pe Centrul Universitar, le-a premiat. Mai precis galoanele optzeciste le-am primit după ce „Luceafărul” a publicat o pagină cu laureaţii de-acolo. O pagină pe care mă încăpăţânez să nu o iau în serios şi să cred că m-am rătăcit printre nişte poeţi. Ca într-un vis. De ce aşa? Fiindcă lucrurile prea luate în serios, pe viaţă şi pe moarte, tulbură siesta senină a întâmplărilor lumii. Chestiunea aceia cu imensa despărţenie dintre eul biografic şi cel auctorial m-a făcut fericit. La fel cum acest joc „de-a ne face că” m-a consolat şi m-a făcut să râd după ce am plâns fiindcă, în realitate, Ivan Ilici nu a murit, nici Ana Karenina nu s-a sinucis, nici cei trei muschetari nu au îmbătrânit ca Moţu Pittiş (fie iertat!).

Frustrările mele de optzecist nu le împart decât cu numere pare
1. Prima vine chiar de la un membru al juriului de la Piteşti 1979, tov. Aurel Dragoş, căruia i se părea evident că textele mele nu sunt poezii. Domnii Ulici şi Iorgulescu, în schimb, s-au grăbit să înăbuşe în faşă paranoia ce se putea aprinde pe drept cuvânt în sufletul unui student-terminal.
2. Dl. Gh. Grigurcu, prin 1990, a constatat în „Dreptatea” că nu sunt decât un biet epigon al generaţiei mele. Nu am suferit prea tare imediat, însă am privit cu alţi ochi condiţia criticului literar, fiindcă dl. Gh. Gr. a uitat desigur cum Şerban Foarţă l-a apelat Puiu — pentru prima oară în istoria literaturii române! — chiar la mine în casă.
3. În schimb, am suferit ca un câine de vânătoare atunci când nu am apărut în „lista lui Manolescu”. La baza acestui sentiment stau raţiuni extraestetice, eu fiind puternic marcat de faptul că articolul dlui Manolescu din „România literară”, la debutul meu, i-a provocat un reflex necondiţionat lui C.V. Tudor: a promis să ne urmărească, pe amândoi, cu sporită atenţie.
4. Nici în antologia dlui Mincu nu mă regăsesc.
5. Manifest un optimism temperat cu privire la viitoarea ediţie a antologiei Bodiu, deşi l-am întâlnit vara trecută pe autor chiar în decanatul său, loc, de altfel, propice pentru a intra într-o asemenea configuraţie selectă.

Alianţa B.A. a Generaţiei 80
Boemă şi Alcool. Sau poate Boezie Americană. Nu, mai bine Boemă şi Alcool. Fiindcă generaţia mea a băut altfel decât generaţia 70, de pildă. Nu ştiu dacă mai mult, dar în orice caz altfel. Dacă aş fi un exeget al Restauraţiei, aş spera doar că a bătut ceva mai mulţi chelnări.
Dar să le luăm alfabetic.
Mircea Bârsilă şi Ion Monoran. Pe ei doi i-am cunoscut mai întâi la Pavel Dan. Cenaclurile din vremea noastră erau un soi de casting. Veneau acolo tot soiul de tipi şi tipe care aberau pe marginea textelor citite. Era, pe de o parte, o imensă pierdere de vreme, iar pe de alta, o vitaminizare forţată atunci când vorbeau maeştrii. La Hyperion şi Pavel Dan i-am auzit pe „zeii” noştri de-atunci: Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Marcel Pop-Corniş, Sorin Titel, Andrei Ujică. Şedinţele ţineau 2-3 ore şi se înscria la vorbit cine vroia. Partea cea mai importantă era după, când, de regulă, se mergea la o bere. Aşa se făcea şi la Pavel Dan, de unde plecam la două birturi apropiate şi vorbeam despre literatură de duminică dimineaţa până duminică seara. Cu Mono, cu Bârsilă, cu Daniel Vighi, cu Gigi Secheşan, cu Viorel Boldureanu, cu Mircea Pora, cu Adrian Derlea, cu Miodrag Konstantinovici, cu Ghiţă Pruncuţ de care nu puteai vorbi ş.a.c.p.n.m.s. (şi alţii care poate nu mai sunt).
Boemi literari autentici au fost doar Ghiţă Pruncuţ şi continuă să fie Traian Dorgoşan şi Dan Emilian Roşca. Nu cred că Boema e capătul unei elecţiuni, ci rezultanta unei fiziologii cultural-sociale. Sunt puţin impiu: boema e mai mult decât preoţia şi mai puţin decât monahismul. Ca dovadă, cuvântul răscălugărit nu există, în timp ce răspopit, da. Sau poate că nu ştiu eu. Adevăraţii boemi de vârsta mea cred că au petrecut primele 9 luni de life într-un lichid amniotic cu gust de secărică, rom Jamaica, bere Bucegi sau, în familiile mai cu dare de mână, triple sec ori Vermut Mamaia. De pe asemenea plaje prenatale vin ei.
Dar era să uit alt loc cu rezonanţă pentru noi, cei de la Timişoara: Dulapul, sediul lui Bebe Costinaş. Prietenii de atunci ştiu că acolo am băut în neştire Wyborowa, că am recitat pe masă, că am borât ţinut de frunte de Ilie Stepan de la Pro Musica, că am dormit pe masă o vineri toată, că am făcut „scobu”, că mă îndrăgostisem de o topometră cu nişte sâni dulci fiindcă dormea într-un cămin lângă fabrica de ciocolată Kandia. Ciocolata care acum trăieşte, în viaţa publicitară, cu un negru probabil bogat şi atent.

Mult prea multe din ediţiile Premiilor Oscar au, pentru mine, gustul unui langoş rece, cu aromă de râncezeală.
În majoritatea lor, Oscarurile mi se pare că exprimă nefericita mezalianţă dintre valoare şi audienţă.
Sau dintre corectitudinea politică şi meserie.
Aşa că nici anul ăsta nu am fost deloc fascinat de oscaratele nominalizate, cu excepţia superbei partituri a lui Natalie Portman.
Ceea ce înseamnă că, de pildă, Discursul Regelui nu a reuşit să mă încânte, ca să folosesc un eufemism…
Da, filmul mi se pare schematic, cu o miză lejeră, cu personaje monocolore, fără complexităţi interioare, pigmentat ici-colo cu falseturi în tonul galeriei republicane din cinematograful american.
Aşadar, avem un prinţ-viitor-rege care e bâlbâit şi vrea să scape de handicap.
Avem, mai apoi, un logoped, Logue: intuitiv, extrovertit, cam răcan, care îl vindecă în cele din urmă.
Ca şi în cazul “terapiei” prin înjurătura de mamă, Lionel Logue îşi tutuieşte agresiv pacientul, probabil spre deliciul tribunei din Lumea Nouă, inclusiv Australia şi Noua Zeelandă.
Avem apoi o soţie ambiţioasă şi insistentă despre care nu ştim nimic mai mult.
(E vorba despre Regina mamă care a murit în 2002, la peste 100 de ani!)
Avem un frate al lui Bernie, celebrul Eduard al VIII, regele care a abdicat pentru o femeie, redus la rolul unui play boy excesiv hormonal.
Nu tu suferinţă atunci când moare autoritarul rege tată, nu tu fărâmă de nuanţă cu privire la fratele său mai mare sau în oricare alte relaţii.
Bertie e doar un bâlbâit inhibat şi nimic mai mult.
În acest alb-negru din desenel cu Tom Jerry, avem şi o subţirică excepţie: un personaj cu multe şanse de a deveni enigmatic, un personaj creat prin ricoşeu – soţia logopedului.
În fapt, ea e varianta castratoare pe care logopedul o căuta, cu ochelri de freudian amator, în persoana regelui tată sau a fratelui Eduard.
În rest, nişte bâlbâieli prost interpretate şi un final de două lire ce îmi aminteşte de o secvenţă mult mai interesantă din Forrest Gump.
Cea în care cad atelele.
Probabil că, dacă Regele George al VI-lea nu ar fi rostit în direct discursul, ci l-ar fi înregistrat, Oscararurile de anul acesta ar fi arătat mai puţin telenovelistic.