Atunci când Robertino Șerban mi-a propus o expoziție Fikl în Sala Barocă, am ezitat.
E greu să explici, în Marele După, cine mai poate sau nu expune într-un spațiu atât de aparte.
Cred că m-a convins figura Alinei Cristescu în clipa în care îi explicam de ce am reticențe față de o asemenea expoziție.
Dar și ideea de a găzdui, în Sala Barocă, expoziții de week-end, cu lansări de carte, diverse.
Am cedat definitiv atunci când Robert mi-a spus că vine Pavel Șușară.
Fikl se potrivește de minune cu locul, cred eu.
Exprimă același oximoron pe care îl respiră și sala.
În vreme ce ea, Sala, exhibă fastul aristocrat al unei lumi definitiv pierdute în cenușa vulgului mic burgez, comunist, mai recent, mitocan, arta lui pune aceiași termeni ai inadecvării în suprapunerea spațiilor rituale/ritualizate cu însemnele biologice și simbolice ale alienării.
E ca și cum grecii, în ceremoniile lor de îmbunare a zeilor, când sacrificau 100 de tauri (hecatombe), ar fi ars tone de parizer de vită.

Rezultatul meciului Poli – Gaz Metan 3-1 se scrie în arabă așa:
TriPoli – Unul Gaz Metan.

De ce?
Fiindcă H. Kelemen e unul dintre liderii maghiari care nu produce falseturi.
Între falsetul de dicție al lui Borbely Laszlo, falsetul tot mai jalnic al lui György Frunda sau falsetul isteric al lui Tokes, vocea lui Kelemen Hunor e a unui intelectual.
Deși, după cum spune ultima replică din Unora le place jazzul, ”Nimeni nu e perfect”.

Risipa de rafinament cu care (c)analiștii TV interpretează arestările din Vămi îmi aduce aminte de înfruntările dogmatice din vremea conciliilor ecumenice.
(Așa, de chichi, aș enumera natura umană sau divină a Mântuitorului, Dumnezeul Întreit, iconoclasmul, în relație cu divinitatea vameșului, Sfânta Treime Poliție-Vamă-Partid, frica de imagini video.)
În fapt, lucrurile sunt dezamăgitor de simple.
Dacă au furat, să fie judecați, dacă nu, să fie sanctificați.
Ceea, de altfel, se va și întâmpla.
Fiindcă vameșii sunt expresia standard a paradoxului economiei românești: salarii mici, venituri imense.
După chipiul/chipul și asemănarea unor prea mulți polițiști, doctori, țigani-baștani, politicieni, universitari, belferi.
În acest non-sens, mă tot mir că, de când cu vămălăii jeliți de apostolii Vântului, nimeni nu observă că problema României e fix aici: aritmetica se oprește imediat după Szeged.
Și că, deocamdată, România nu intră în Spațiul Aritmetic, darămite în Spațiul Schengen.

Don Pedro a făcut 80 de ani în 15 februarie curent.
De fapt, el i-a exprimat ieri, sâmbătă, cum ar fi.
Când Gabi Kaba a interpretat, pentru el, rolul lui Pantalone dintr-o piesă a lui Goldoni.
(Primarul Kaba, în civilie fosta lui inimă dreaptă, acum e student la actorie în anul II, cu Nicoleta, desigur.)
Așa că,de la Timișoara au venit la Jimbolia, să îl sărbătorim pe Poet, și Ion Barbu, și Robert Șerban, și Doru Julean, și Horia Vermeșan.
De la ora 15, am fost la Muzeul Presei, iar apoi ne-am dus, cu rotarienii, să vedem piesa de teatru și să strângem bani, pritr-o licitație, pentru același muzeu.
(La nici măcar 25 de metri de locuința în care am stat între 1972-1989.)
Ceea ce chiar s-a și îndeplinit, grație unor lucrări ale lui Peter Jecza și ale Mihaelei Șchiopu.
Acum, că a trecut de 80 de ani, maestrul nostru din Orientul Etern zâmbește în Pace.

Cuvântul ”piramidă” a sosit în viața mea adus de profesorul de istorie din Sânnicolau Mare. Copil fiind, pentru mine Egiptul se regăsea și în medicamentul pe nume Piramidon, despre care eu presupuneam că are virtuți magice.
Prin clasa a VI-a sau a VII, prietenul meu mai mare, Nuțu Petrașcu, mi-a făcut cunoștință cu Domnul Napoleon, inițial cetățeanul Bonaparte, astfel că am fost nevoit să știu pe rost toate bătăliile corsicanului, inclusiv cele de la Abukir și de la Piramide.
”Soldați, de la înălțimea acestor piramide patruzeci de veacuri vă contemplă!”, îmi sună și acum în ureche atunci când, prin Fâșia Gaza a Timișoarei, străluce dintele de aur al vreunui mameluc/ienicer autohton.
Dar, vai, de câteva zile, Egiptul, ca spațiu piramidal, se alătură sistemului vamal românesc.
Cu o precizre însă: în vămile noastre schengenabile, Sfinxul nu e jumătate om, jumătate leu, ci jumătate om, jumătate euro.

P.S. Excesul de culpabilizare a vameșilor poate fi și un simptom grav al vinovățiilor și frustrărilor societății românești. Și PSD-ul de televizor, și PNL-ul de televizor ar trebui să să stea pup și muți când vine vorba despre asta.

116 deputaţi ai Puterii au votat pentru justiție, iar 34 au votat împotrivă.
Poate că între cei 34 se află câțiva arestabili.
Poate că semnalul ăsta e și finalul de mariaj al independenților cu PDL-ul.
Sau, poate, chiar al UDMR-ului.
Fiindcă azi PDL-ul și-a pierdut rochia de domnișoară cu care părea îmbrăcată în lupta împotriva corupției.

În mod cert, Doctorul pesedist Brădișteanu – o figură de tristă amintire aici, la Timișoara – a găsit în inima lui Niculescu toată istoria rușinoasă a PSD-ului de dinainte și de după 1989: pete de spionaj extern, urme cafenii de la afaceri din America de Sud, licitații trucate, retrocedări penale, gineri afaceriști, trafic de influență ș.a.m.d.
Îmi pare rău, dar nu pot crede în boala lui Niculescu în ciuda tuturor evidențelor.
Singura operație adevărată a PSD-ului a fost cea pe buzunar deschis. Al nostru.
Iată de ce cred că Domnul Ponta e mult mai vârstnic decât îi dă voie buletinul, fiindcă nu face altceva decât să se solidarizeze cu un mai vechi trecut comunisto-securist și cu unul recent, populat de exemplare asemenea celui arestat-operat.
Știu foarte bine că în PSD există mulți oameni cinstiți și, în numele lor, mie mi-ar fi fost rușine să fiu solidar cu un asemenea specimen.
Detalii mai jos:

http://www.ziare.com/constantin-nicolescu/arestat/cine-e-constantin-nicolescu-si-de-ce-e-poreclit-vecinul-1072211

Nu sunt sigur că apetitul devorator al românilor pentru diminutivare e de blamat și, dacă nu cumva, acesta ar putea fi și semnul unei aparte, continue nevoi de a se împrieteni cu lumea palpabilă.
Dacă stai bine și te gândești, nu prea e mare diferența dintre Mioriță și Ciorbiță, ambele trădând o copilăroasă dispoziție de a se tutui afectiv cu realitatea.
Iată de ce am tresărit a surâs atunci când l-am auzit pe un X spunându-i cuiva că are de vorbit despre ”o chestiuță”.