La mulți ani și, dacă veți avea șansa să fiți mașini de spălat în 2011, să vă crească, în spatele casei, o livadă de Calgon!

Nu prea cred că presa noastră de iarnă a șoptit vreo vorbuliță, astăzi, despre cum România și-a ordonat, în limba rusă, Ziua Republicii la 30 decembrie 1947.
Ocupată cu gravul cucui al lui Huidu, cetățenii au făcut de gardă la patul vienez al schiorului cârcotaș.
Simbolic sau nu, și România a intrat, la 30 decembrie 1947, în comă indusă pentru aproape jumătate de veac.
Atunci, în acea zi, Maiestatea Sa a fost obligat de Groza și stăpânii săi de la Moscova să abdice.
Cu ceva mai mult de o lună în urmă, în 12 noiembrie, Regele Mihai fusese la Londra pentru a participa la nunta principesei Elisabeta, viitoarea Regină.
Comuniștii sperau să nu se mai întoarcă.
Vlad Georgescu scrie în Istoria românilor așa:
”În capitala britanică, Mihai a fost într-adevăr sfătuit de cei mai mulți oameni politici americani și englezi să nu se mai întoarcă; doar Chruchill a fost de părere că ‘oricare ar fi riscul, întoarce-te la datorie’”. (p. 252)
Și s-a întors.
De câte ori a fost nevoie.
În orice caz, nu înțeleg cum de Biserica Ortodoxă Română a putut să tacă cu privire la acel gest care mi se pare că este cea mai mare umilință suferită de ea.
Fiindcă Mihai nu a fost încoronat, ci uns Rege.
Nimeni, nici măcar sovieticii nu pot anula această taină.
Poate că nu e prea târziu pentru un gest simbolic.

Crăciunul a intrat în România pe la Târgoviște.
Acolo unde Moș Nicolae Ceaușescu a fost stins de Managerul Infernului, Pluto.
Pluton. Militar.
Despre teoria conspirației scriu așa:

Nu cred că Un mag de la răsărit a venit glonț la el.
Au venit gloanțe chiar de la voi, de la noi, de la mine.
Și eu am tras în el.
Atunci toți am tras în el.
În el, dar, în efigie, am tras chiar în noi.
Prin Ceaușescu, am fi vrut să ne împușcăm pentru numai și numai pentru câteva ore.
Noi toți, cei lași, sublunari, apostoli ai întoarcerii obrazului gros înmiit.
De Crăciun, eu cred că noi, românii, l-am încărcat pe Ceaușescu Nicolae cu toată moartea pe care am trăit-o jumătate de veac.

Dincolo de România, lumea, azi, se copilărește.
Încă că tem că, atunci, în 89, Domnul s-a născut pentru noi resemnat prematur.

“Multe lucruri deja s-au lămurit :
Ştim precis că armata n-a tras;
Miliţia n-a tras, paraşutiştii n-au tras,
Securitatea nici n-are glas.
Noi am venit de-acasă
Şi-am adus tot ce ne-a trebuit:
Am venit cu tancuri, am venit cu muniţii
Şi gospodăreşte ne-am măcelărit…
Şi de-aia, de-aia nu citesc ziare,
De-aia nu mă uit la televizor !”
Alexandru Andrieş

Dragi tovarăşi şi prieteni, cetăţeni ai Republicii Socialiste România,
Mă adresez, în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în legătură cu evenimentele grave care au avut loc, în ultimele zile, la Timişoara.
[…] Din desfăşurarea evenimentelor şi din declaraţiile unor participanţi la aceste evenimente, aceste grupuri aveau scopul de a provoca dezordine şi distrugerea instituţiilor şi bunurilor generale ale oraşului şi de a da semnalul unor asemenea acţiuni şi în alte centre.
Populaţia din Timişoara cunoaşte şi a văzut toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc.
[…] Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionaliste, teroriste, au continuat, unităţile militare – conform Constituţiei şi în conformitate cu legile ţării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţară.
Organele de ordine, procuratura, au efectuat şi au continuat să efectueze cercetările corespunzătoare pentru a stabili cauzele şi vinovaţii acestor acte cu caracter net fascist, provocator, de distrugere.
Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strânsă legătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine.
Scopul acestor acţiuni antinaţionaliste a fost acela de a provoca dezordinea în vederea destabilizării situaţiei politice, economice, de a crea condiţiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenţei şi suveranităţii patriei noastre socialiste.
Nu întâmplător posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă din cursul acestor acţiuni antinaţionale, teroriste, o campanie deşănţată, de ponegrire, de minciuni împotriva ţării noastre.
Scopul – repet după datele pe care le avem până acum şi din poziţia luată de cercurile revizioniste, revanşarde, de cercurile imperialiste din diferite ţări – este acela de a distruge independenţa, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominaţia străină, de a lichida dezvoltarea socialistă a patriei noastre.
[…] Mă adresez cetăţenilor din Timişoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă răspundere şi de a face totul pentru liniştea şi ordinea oraşului lor, de a contribui la liniştea şi ordinea în întreaga ţară.
Doresc să declar cu toată răspunderea că unităţile armatei noastre, care au misiunea apărării independenţei şi suveranităţii patriei, a cuceririlor revoluţionare au dat dovadă de multă, foarte multă răbdare.
Nu au răspuns chiar atunci când soldaţii şi ofiţerii au fost loviţi, ci numai atunci când situaţia a ajuns de aşa natură încât au fost atacaţi de bandele teroriste şi au fost puse în pericol instituţiile fundamentale, ordinea de judeţ.
Armata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă de popor şi cuceririle socialismului!
[…] Se pune pe drept cuvânt întrebarea: de ce acele cercuri imperialiste şi guverne, care fac tot felul de declaraţii împotriva României, nu au spus niciodată nimic în legătură cu evenimentele foarte grave din diferite ţări, din ultimul timp?
[…] Mă adresez tuturor organelor şi organizaţiilor de partid, comuniştilor, oraganizaţiilor U.T.C., sindicatelor şi tuturor sindicaliştilor, Organizaţiei Democraţiei şi Unităţii Socialiste, tuturor organelor şi organizaţiilor obşteşti pentru a acţiona, în deplină unitate, în aceste împrejurări grele, pentru a asigura dezvoltarea muncii paşnice, de realizare a hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului!
[…] Trebuie să dăm o ripostă hotărâtă împotriva celor care vor să dezmembreze România, să lichideze integritatea şi independenţa patriei noastre!
[…] Nu am şi nu voi avea niciodată nimic mai presus decât poporul, patria, integritatea României şi socialismul.”

DECRET
cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş

“Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice în judeţul Timiş, prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti,
În temeiul art. 75, pct. 14 din Constituţia Republicii Socialiste România,
Preşedintele RSR decretează:
Art. 1 – Se instituie starea de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunilor gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă.
Art. 2 – Pe timpul stării de necesitate se interzic orice întâlniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de 5 persoane.
Se interzice circulaţia pe timpul nopţii începând cu ora 23, cu excepţia persoanelor care lucrează în schimburi de noapte.
Art. 3 – Toate unităţile socialiste din judeţul Timiş sunt obligate să
ia măsuri imediate pentru desfăşurarea normală a proceselor de producţie, pentru paza bunurilor obşteşti, pentru respectarea strictă a ordinii, disciplinei şi programului de lucru.
Art. 4 – Consiliile populare municipale, orăşeneşti şi comunale din judeţul Timiş sunt obligate să asigure respectarea strictă a ordinii publice, paza bunurilor proprietate socialistă de stat şi cooperatistă, aprovizionarea în bune condiţii a populaţiei, desfăşurarea normală a transporturilor, organizarea şi desfăşurarea în bune condiţii a întregii activităţi economice şi sociale.
Art. 5 – Întreaga populaţie a judeţului Timiş este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale.”
(“Drapelul Roşu”, joi, 21 dec. 1989, nr. 13952)

În 18 decembrie 1989, România închide frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS şi Bulgaria.
Nicolae Ceauşescu, aflat în Iran, arată în faţa parlamentului acestei ţări că succesele înregistrate în România în dezvoltarea economică şi socială au drept rezultat o ţară stabilă şi echilibrată, fără a menţiona masacrul ce începuse la Timişoara. Guvernul român decretează stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării, după reprimarea sângeroasă a manifestanţilor din acest oraş.
Ce se întâmpla de fapt la Timişoara?
Postul de radio “Europa Liberă” dă primele veşti luni, 18 decembrie: “În Timişoara se moare. Televiziunea tace. În lipsa tovarăşului plecat în pelerinaj la mormântul lui Komeyni, tovarăşa hotărăşte să transforme Timişoara într-o nouă Guernică”.
Marţi, “Europa Liberă” informează că la Timişoara sunt mii de morţi. Se transmite o casetă pe care se aud împuşcături şi ţipete.

În noaptea de 17/18, Calea Girocului şi străzile învecinate au constituit o zonă “fierbinte,” în care a avut loc o puternică manifestaţie, iar răpăitul automatelor şi mitralierelor nu a încetat până spre dimineaţă. Aproximativ la miezul-nopţii, zona a fost încercuită de trupe, accesul maşinilor şi salvărilor fiind interzis. Doar ocazional s-au putut strecura câţiva răniţi, numai spre spital. Au fost văzuţi morţi transportaţi în holurile blocurilor, într-unul numărându-se circa 10 morţi şi mai mulţi răniţi. Aceştia nu au ajuns în zilele următoare la spital. După ora 4-4,30, armele au încetat să tragă şi, după un timp, a venit la pas spre Calea Girocului, dinspre Calea Buziaşului, pe strada Ştefan Plăvaţ, un convoi militar compus, în ordine, dintr-o maşină ARO, un camion cu prelată, un buldozer cu lamă în faţă şi două camioane cu prelată. După un timp s-au retras pe aceeaşi rută pe care au venit, fără a se putea şti dacă aveau sau nu “încărcătură,” dar prezenţa lor nu putea sugera altceva. (“Timişoara”, nr. 16/1990)

Concomitent cu ceea ce se întâmplă în Calea Girocului, un securist în civil trage focuri de intimidare în aer şi în asfalt pe strada Măceşilor şi pe strada Paris ca să împrăştie grupurile tot mai dense de oameni din centrul oraşului. Între Operă şi Catedrală se înmulţesc securiştii înarmaţi, îmbrăcaţi în civili, dar şi cetăţenii obişnuiţi. Către 16,30, pe treptele Catedralei şi în jurul acestora, s-a adunat un grup de copii cărora li s-au adăugat şi foarte mulţi tineri şi maturi. Copiii fluturau un steag tricolor şi scandau: “Jos Ceauşescu!”, “Vrem o ţară liberă!”. Erau poate 1000 de oameni în jurul Catedralei. Gheorghe S. a împărţit lumânări luate din Catedrală celor de pe scări. Unii martori susţin că focul asupra celor de pe scări a fost deschis dintr-un transportor blindat. Alţii, că s-ar fi tras prima rafală dintr-o maşină ARO care a trecut prin faţa lăcaşului sfânt.
În faţa Catedralei, dincolo de carosabil era un cordon de trupe înarmate. După primele focuri, copiii şi o parte din oameni s-au refugiat în Catedrală şi după coloanele de la intrarea acesteia. Alţii s-au adăpostit în Parcul Central şi al Catedralei şi în bufetul Expres din colţ. Pe treptele Catedralei zăcea un tânăr împuşcat în cap. Balta de sânge din acel loc se mai vedea şi a doua zi. În Catedrală, un grav rănit era îngrijit de o femeie şi o adolescentă. Este chemată Salvarea, dar opresorii interzic accesul ei la treptele Catedralei ameninţând că va trage. Ofiţerul sau subofiţerul de interne care ameninţa şoferul salvării, a fost recunoscut de un manifestant: cu o seară înainte, în civil, spărgea vitrine. Gheorghe S. a avut curajul să înfrunte opresorii şi, înjurându-i să dirijeze maşina Salvării în faţa lăcaşului ca să fie transportat rănitul. După aceea a fugit în Parcul Central. Pe străzile din jurul parcurilor se învârteau transportoarele blindate care trăgeau cu armamentul de bord asupra oamenilor din parcuri, aruncau petarde şi gaze lacrimogene.

Poate că într-o bună seară voi scrie povestea minunată a Fulgului de zăpadă care a stat în pat o iarnă întreagă fiindcă avea febră.
Evident că voi descrie cum, în acel anotimp, mama sa, Nourofena Răceală și Viscol a stat lângă el, culcată pe blana lui Fram Ursul polar.
Ca să viseze minunat un vis cool.

De câte ori începe să ningă, mă gândesc, ușurat parcă, la SUV-uri.
Iată, îmi zic în sinea mea, au și ele, SUV-urile, un rost pe lumea asta prea catifelată a asfaltului de oraș.
Ieri seară, de pildă, am zâmbit a încurajare atunci când vajnicele 4×4 tăiau neaua și solul nesigur asemenea unor galioane.
Fiindcă, îmi imaginez eu adesea la vreme frumoasă și drum dat cu after shave de Ciuhandu, SUV-ul tre să se găsească într-o profundă și insondabilă dilemă cu privire la folosința-i.
Așa că, în țările bune, SUV-urile nu prea circulă prin localități, fiind un soi de motoare sălbatice ce se hrănesc cu hârtoape și noroaie clisoase.
La noi, la români, în țara absurdului/absurvului, dilema SUV-ului cred ar trebui formulată așa: 4? ori 4?

Și anul ăsta, am ratat îmbățoșarea de Sfântul Moș Nicolae.
Afirmat deja în istorie ca protector al copiilor, Moș Nicolae probabil că a lăsat acneea adolescenților în leasingul Crăciunului Moș.
La englezi, carăvasăzică, tre să fi fost Saint Nick.
În Computerland, necesarmente, ziua tuturor morților din Real Life și a viilor de pe Net, poartă acest nick: Saint Nick Name.

Arcimbolodo – pictorul care a imaginat chipuri de oameni din legume, păsări și cărți – cred că ar fi închipuit-o pe Margareta Sterian din cărți îmbrăcate în piele de tigru sau de bizon.
Ar fi făcut astfel o reverență acestei minunate femei ce a pictat, a desenat, a scris poezie și proză, a tradus, a țesut tapiserie, a visat scenografie.
A făcut parte din rara specie a artiștilor înzestrați cu nu doar cu darul creației, ci cu darurile creației.
I-a fost împrumutat ochiul pictorului, inima vorbitoare a traducătorului, sufletul cu mii de uși al prozatorului, degetele ce țes lumea ale Dantelăresei.
Dar i-au mai fost dăruite și aventura avangardistă, și așezarea în plenitudinea tradiției populare.
Asemenea marilor creatori de origine evreiască din cultura română, Margareta Sterian a deschis ferestrele spre dinafară cu aplomb, grație și fragilitate.
În aprilie 1947, de pildă, apărea “Antologia poeziei americane moderne”, în traducerea Margaretei Sterian, cu un studiu introductiv de Petru Comarnescu. Antologia va fi interzisă in 1949. Peste 27 de ani, în 1974, cartea este reeditată la Editura Dacia cu titlul schimbat – “Aud cântând America”.
Datorită ei, sună așa cum știm, în românește, Dickinson, Whitman, Poe, Eliot, Sandburg.
Datorită ei, fantasticul, oniricul, fabulosul lumii românești are un sunet care nu seamănă cu nimic. Însă în același timp, îi amintește pe mulți mari artiști.
Ce alchimie!
Ce bogăție a culturii române și a evreității noastre!

Asta aș fi spus dacă nu aș fi fost gazda expoziției aduse cu un patetism matern de Domnul Mircea Barzuca, legatarul colecției Sterian.
La Palatul Baroc, deci, unde Margareta Sterian stă cu aproape 160 de lucrări.
Cu un fragment năucitor din Remember, al lui Răzvan Mazilu și Ion Rizea, în Sala Barocă.
Cu Nicole Tender, care a făcut posibilă și expoziția, și catalogul.
Cu Ada Lupu Hausvater, directoarea Teatrului Național Timișoara.
Cu Erwin Şimşensohn, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bucureşti.
Cu Costi Ostaficiuc, venit, în acea seară, în calitatea de prieten.
Vouă, deci, vă mulțumesc mulțumesc mult, mult.