* În preajma Conferinţei de pace de la Paris — care a consfinţit internaţional unirea Ardealului cu România —, cinci membri ai delegaţiei române au devenit masoni : Al. Vaida-Voevod, Caius Brediceanu, Voicu Niţescu, Gh. Crişan, Mihai Şerban şi Traian Vuia. Trei din ei, bănăţeni, doi — ardeleni! „Primiseseră lumina” în atelierul lojei Ernest Renan din Paris şi, în felul acesta, participarea delegaţiei române la Conferinţă a avut o cu totul altă greutate. Mai ales că, la data respectivă, în Ungaria lojele fuseseră suspendate sau, în termeni specifici, „intraseră în adormire”, stare care a durat până în 1926. (Ca un amănunt aparte referitor la acest aspect, scurta perioadă a Republicii comuniste a lui Bela Kun a însemnat, între altele, confiscarea palatului Marii Lojă Naţionale a Ungariei de către… sindicatul portarilor.) * Al. Vaida-Voevod a explicat intrarea intempestivă a celor sus-menţionaţi în masonerie ca fiind o acţiune diplomatică de persuadare a cercurile masonice şi, deci, politice franceze. Mai mult decât atât, se pare că acţiunea avea şi girul lui I.I.C. Brătianu, şi al Casei Regale. De altfel, regina Maria s-a aflat şi ea în timpul Conferinţei de Pace la Paris unde a avut câteva întâlniri importante cu rudele ei engleze. Ar fi de menţionat aici întâlnirea cu unchiul ei, ducele Conaught, Mare Maestru în masoneria engleză. De altfel, aghiotantul personal al ei a fost trimis, după Unire, să se iniţieze la Braşov, centrul lojelor masonice din Ardeal. Mai mult, în 1925, Regina Maria a fost decorată cu ordinul masonic „Crucea Verde a Angliei”. * Dar Unirea nu a stat doar sub semnul marilor personalităţi politice. Arhitectul — ca să ne exprimăm aşa — din umbră al acestei strategii se pare că a fost Jean Pangal, personalitatea cea mai importantă a masoneriei româneşti interbelice. După un strălucit doctorat la Paris, în 1914, desfăşoară o laborioasă activitate în capitala Franţei, în 1918, ca secretar general al Consiliului Naţional al Unităţii Române. După unii istorici ai masoneriei româneşti, ar fi înfiinţat în august 1918 un Suprem Consiliu al României căruia i-ar fi fost Suveran Mare Inspector General. În această calitate este de presupus că a cunoscut cele mai cunoscute personalităţi ale masoneriei europene şi americane, fiindcă lojele din România, la acea dată erau sub diverse jurisdicţii străine, dintre care cea mai prezentă era cea a Marelui Orient de Franţa. Ceea ce se poate presupune e faptul că masonii români, în special Pangal, au negociat jurisdicţia lojelor româneşti pentru a obţine avantajele de rigoare. Cert e că, din 1922 Jean Pangal a condus Masoneria Naţională Română care s-a detaşat şi delimitat de Marele Orient al Franţei, devenind ordin suveran. În 1924 Pangal declara că scopul Marii Lojă Naţionale din România era acela „de a consolida statul naţional unitar român”. Iar despre masonii rataşaţi unor obedienţe străine a afirmat: „un român care stă sub o obedienţă masonică străină, atunci când în ţara sa există o Masonerie Naţională, se face în mod conştient sau inconştient unealta străinătăţii şi a intereselor străine de neam”.

La trei săptămîni după ce Aurica a primit un post
de cicoare într-o grădină superbă cu petalele
mereu îndreptate spre soare, Tanti ne aduse-n sufragerie un fragment luminos dintr-un şarpe, ce, atunci cînd a intrat cu el aşezat peste nişte coperte vechi de carte germană, părea să fi fost, mai de mult, chiar o floare dintr-un regn ce se despărţise peste noapte de contur şi culoare pentru a fi mai frumos.
Era ora şapte spre seară.
Afară, lumina îşi mai pierduse din snagă, pe unele porţiuni chiar se întunecase, şi toţi ai casei — sau, cum se mai spune, Familionul — ne sorbeam ceaiul aşteptînd rîndul semnelor vesperale, după ce, fireşte, fragmentul-oaspete-o-să-moară — sau, cum se mai spune — o să cadă în lege numai cu partea lui de petale, aşa că aprinserăm în cameră numai o lampă, mică de cupru, cu fitil trecător de mătasă. Am primit oaspeţi, apoi, care s-au întors cu nişte tineri sau mai tineri acasă,
am auzit şoapte într-o limbă necunoscută în vale şi ne-am uitat la cer să vedem atenţi luna la faţă, ne-am plimbat pînă tîrziu prin livadă aşa cum alţii ies noaptea pe puntea unui vapor pentru a trage în piept aerul tare al mării şi zîmbesc fericiţi cînd aud, de departe, strigătul elefanţilor, slab ca un corn, semn că trec aproape de ţărmurile vii ale Africii. Ne-am întors apoi în odăi. Totul era viu. Respira.
Am vorbit ceva mai tare pentru steaua pripită-a cădea în chematul locşor de lîngă fereastră, dacă tot ce-a fost scris-o să crească.
Nu plîngeţi, rogu-vă !
Încă de la primul cuvînt am stat toţi într-o romanţă veche, nemţească.

Interpol sau interlop?
Polițist sau ploițist?
Cinstită sau cistită?
Chipiu sau chilipir?
Chestor sau castor?
Iată câteva din nedumeririle unui șef de post care nu a prins niciodată vreun hoț sau tâlhar.
El scrie acum o carte ce se va numi Amintirile unui șef de post restant.
Sau sicrie o carte.

“Cum cele trei sute de tunuri osmanlâi nu au reuşit să perforeze zidurile Vienei şi nici să deschidă porţile cetăţii ei, şi cum ghiulelele de paie şi de fontă, pornite din tunurile lui Şerban Cantacuzino, nu serveau pofta turcului de cucerire, ci comunitatea Europei creştine, de vreme ce pe deasupra nu reuşiseră, asediatorii au încercat să pătrundă, în acelaşi an, 1683, în inima capitalei imperiale, asemeni cârtiţelor, scormonind pământul pe dedesubtul zidurilor ei…
5000 de mineri improvizaţi săpau, în cursul nopţilor din perioada asediului, galerii care să-i ducă în cetate. Tot atunci, spre a nu fi ochiţi de tirurile artileriei duşmane după fumurile cuptoarelor, brutarii vienezi îşi coceau pâinea pentru a-i hrăni pe asediaţi, lucrând de zor în nopţile de vară ale lui 1683, când armele şi armatele tăceau mâlc. Ascuţit de spaime şi întuneric auzul brutarilor vienezi a descoperit încercarea turcilor care săpau în subteranele Vienei, zădărnicindu-le proiectul. Pentru acest merit, Curtea Imperială îi va premia pe patiserii cu urechea fină cu licenţa de a fabrica un produs de panificaţie de forma semilunei.” (Coriolan Babeți, Atelierul de arte Timișoara, Brumar, 2010)

În plină criză economică, iacătă PSD-ul cu o propunere atrăgătoare, sexi chiar: servicii sexuale.
Pătrunși de puterea exemplului, Robert Negoiță, Radu Mazăre și Nicu Bănicioiu se pare că au contribuit efectiv la calificarea unor june nu neapărat majore.
Poate și fiindcă, în ultimii ani, de majorat nu se ocupă PSD-ul, ci PDL-ul.
Partid care, în opinia mea, ar avea acum și sanșa nesperată de a impozita Tineretul Social Democrat, fiindcă ziarele scriu și de servicioase sexuale (cum să le zic altfel?) din organizația condusă de dl Bănicioiu.
Sigur, în PSD nu toți membrii fac asemenea lucruri, după cum tot atât de adevărat e și că nu tuturor le plac fetele.
Un mare pericol mi se par în acest scandal sexual tarifele total nesocial-democrate ale lui Robert Negoiță care, conform procurorilor, ar fi plătit între 500 și 1000 de RONI pe noapte.
Avea dreptate Ion Iliescu să îi numească, pe unii pesediști, capitaliști lacomi, veroși.
Iată-i acum și ”capitaliști vieroși”.

În caz că plouă în același ritm, propun să schimbăm cam așa următoarele ziceri de lună: novembeer și decembeer.
Iar dacă vor crește și birurile, vom schimba doar grafia: novembir și decembir.
Apropo, ați băut bere cu ghimbir?
Ginger beer?

Dispariția lui Adrian Păunescu marchează dispariția ultimului om politic român de dinainte de 1989.
De fapt, dispariția celui de-al doilea om politic român după Nicolae Ceaușescu.
Pobabil că, ocupați în exces lacrimal cu enigmaticii și cuminții noștri părinți, nu am observat în biografia lui A.P. un amănunt ce definește nu cenaclistul, ci, mai ales, politicianul: accesul direct la mulțime.
Alături de Nicolae Ceaușescu, Păunescu a fost singurul român din perioada Epocii de aur (sic!), care a vorbit excesiv, necenzurat și constant mulțimii.
Niciun prim-ministru, adică nici Dăscălescu, nici Verdeț, nici măcar Elena C. nu a avut privilegiul de a grăi așa, liber, fără vreo hârtie în față, cetățenilor României.
Nici azi nu știm ce timbru vocal aveau membrii CC al PCR, darămite ce nu aveau în cap.
Am și o ipoteză ce explică această muțenie generală: Ceaușescu îi înlăturase pe toți cei care puteau propune altceva decât pumnul în gură ca metodă în propagandă, așa că ideea unui outsider care i-a propus să se ocupe de hipnoza colectivă îi convenea de minune. Fiindcă, desigur, accentua nesiguranța cadrelor și nici nu îi periclita în vreun fel prestigiul.
Așa s-a născut Cenaclul Flacăra, fascinantul laborator în care Păunescu a inventat prima și singura instituție eficientă de progpagandă a regimului și, mai mult, l-a inventat pe Ceaușescu. Pe Ceaușescu Zeul, Faraonul, eroul civilizator, legiuitorul, omul de omenie, Cârmaciul.
Pe scurt, a creat religia ceaușistă, al cărei Mare Pontif era el, Bardul, iar Biserica își ținea slujbele cu ocazia spectacolelor de cenaclu. Din această pricină, Cenaclul Flacăra se aseamănă foarte bine cu fabrică românească vestită în epocă, cea de armament de la Cugir, unde, oricum asamblai componentele de la biciclete, tot mitraliere ieșeau!
Vreau să spun că oricât de mare admirator aș fi fost și sunt încă al tuturor celor care au făcut parte din acest Cenaclu, sunt nevoit să constat că talentul, buna lor credință, inocența, toate au fost pervertite fundamental de contextul în care ele au fost îngăduite să se manifeste.
Poate părea exagerat ce scriu acum, dar cred că și Phoenix, și Pittiș, și Mircea Baniciu, și Gyuri Pascu, și atâția și atâția au fost marii donatori de sânge autentic din care s-a hrănit Zeul Ceaușescu. Datorită lui Păunescu.
Cu acest sânge simbolic, în psihodrama Cenaclului Flacăra, Ceaușescu a fost când voievod, când haiduc, când hippie în blugi, când rebel comunist, în funcție de public, de context, de capricii.
Iar Păunescu ajunsese atât de îmbătat de acest joc al rolurilor în care el și numai el îl distribuia pe Ceaușescu, încât a sfârșit prin a-l confisca pe Cârmaci.
În imaginarul colectiv românesc, Ceaușescu nu mai sălășluia în mâinile clicii securisto-partinice, ci descria icoana unui sfânt încălecat pe dolofanul index al unui cenaclier.
Că i s-a spus asta sau nu lui Ceaușescu sau că a înțeles chiar el, aspectul e minor. Cert e că, în 1986, Ceaușescu a găsit prilejul să îl pună pe tușă.
Incidentele de la Ploiești nu au fost decât prilejul de a scăpa de el.
La acea dată, Păunescu-păpușa-unui-devotament, devenise de mult Păunescu-păpușarul-lui-Ceaușescu.
Fiindcă tocmai extraordinara sa eficiență propagandistică i-a jucat acest renghi: în clipa în care a reușit, asemenea lui Geppetto, să facă din Ceaușescu o păpușă ovaționată de sală, Zeul cu limba de rumeguș nu mai vroia să fie mereu reinventat și nici nu mai avea nevoie de Apostol.
Păunescu a dispărut de pe scena ceaușismului fiindcă Ceaușescu nu mai vroia să fie iubit, ci temut.
Așa cum știm din povești, Geppetto nu se revoltă.
Povestea ar fi fost interesantă doar cu Păunescu în rol de Golem.

În România contemporană, locul cel mai vizitat de românul standard e târtița părintelui feminin.
Asta fiindcă înjurătura de mamă este agenția de turism orală a românilor low cost până la gratuitate atunci când te trimite la origini.
Poate din cauza locului, dar și de rușinea lumii civilizate, avem o frunză pe logo-ul turismului românesc.

Răspundeți corect la întrebarea ”Ce ați făcut ieri cu ora suplimentară de viață?” și puteți câștiga un ceas elvețian.
Evident, ceasul trebuie dat înapoi, în conformitate cu modificarea orei de toamnă.
Optimiștii vor putea da ceasul înainte la primăvară.

Astăzi, în loc să vorbim despre Majestatea Sa Regele Mihai, am pălăvrăgit despre Ziua Armatei.
Care Armată?
Cea care a pierit în temnițele comuniste odată cu ofițerii ei de elită?
Armata ieșită din sâmburele sovietic al Diviziei Tudor Vladimirescu?
Cea care a secretat în fruntea ei Ceaușești sau Chițaci?
Armata care culegea porumbul CAP-urilor cot la cot cu elevii, studenții și profesorii?
Cea care a tras în poporul ei în 1989?
Armata lui Bernevig sau Stănculescu?
Armata delirului produs de generalul Degeratu?
Evident, asta nu e Armata mea.
Eu respect doar ofițerii de felul lui Viorel Oancea sau CADA.
Eu sunt mândru de românismul și patriotismul militarilor ce îl aveau drept Comandant suprem pe Rege.
Lor și numai lor, din păcate, li se cuvine, de Ziua Majestății Sale, gândul bun și mândria.
La mulți ani, Sire!