Nu îmi plac ferparele și din motive lesne de ghicit, și din motive stilistice.
De regulă, un necrolog transmite că încă un om excepțional s-a dus, în vreme ce noi, rămașii, suntem un soi de viețași suficient de comuni.
Ca să nu mai spun de alte și alte formule ce aduc surâsuri ori grimase taman acolo unde durerea ar chema sobrietate și discreție.
Nu sunt însă deloc exigent cu asemenea texte, fiindcă știu foarte bine că ele fac parte dintr-un străvechi ritual: cel al recompensei.
Nu neapărat însă doar al unei recompense postume.
De regulă, anunțurile mortuare pun în evidență nu răposatul, ci anunțătorii.
Fix pe cei care, cu acest prilej, se cațără pe soclul pietății, regretelor, devotamentului etern.
La urma urmei, un ferpar e, deopotrivă, un gest de regret profund și unul de mondenitate.
Simplificând puțin lucrurile, e aici și o bună bucată din povestea pescarilor care, atunci când pierd, scapă un pește, peștele e neapărat unul mare și grozav. După cum s-ar potrivi cu însuși pescarul.
Ceea ce mă face – atunci când citesc ferpare – să mă minunez de textele în care nu e vorba despre cei vii, ci doar despre cei dispăruți.
Cum e cel de mai jos, citit azi în ”Renașterea bănățeană”, în care LCC e o verigă dintr-un lung șir al maeștrilor și egalilor săi:

În 17.09.2010 s-a împlinit centenarul naşterii unei importante personalităţi a breslelor de mici meseriaşi lugojeni, cel care a fost
L.C.C.
(C. L. Măcelarul 1910-1984)

A fost cunoscut, iubit şi apreciat de mulţi cetăţeni de rând ai Lugojului şi de întreaga societate de mici meserişi concitadini de faimă, ce a marcat perioada interbelică şi postbelică întreruptă de naţionalizarea efectuată de regimul dictaturii de tristă amintire instaurat după război. Om de aleasă omenie, adevărat „artist” al meseriei practicate încă din copilărie, a fost deopotrivă iscusit şi desăvârşit în ceea ce numim azi „management” în dezvoltarea activităţii private. Pornind de la zero, a reuşit prin muncă, cinste, întrajutorare şi onestitate să obţină succese remarcabile ce stau mărturie şi pot fi şi exemple şi azi. Discipol devotat şi loial ai unor „mari maeştri” ai meseriei sale (Iovănescu, Neumayer, Preda şi alţii) a avut colaborări fructuoase şi de înaltă ţinută cu întreaga societate a vestiţilor meseriaşi ai Lugojului de altă dată (Iacobescu, Ciosa, Borlovan, Paratzky, Stempel, Gaspar, Nagy, Sinteanu, Visan, Boldureanu, Paulescu, Hoban, Blidariu, Knobel, Kormos, Springer, Grim, Dobner, Zimmermann, Kadar, Adler, Becker şi alţii). Un gând bun şi o frumoasă amintire ce merită a fi păstrată.

FIER

Cea mai bună frizerie-i ,,La Tache”.
Dacă sefu îi sus, în locuinţă, s-aducă plăci noi,
de sidef, ce nu vor fi fost nicicînd ascultate,
o să vă servească nepotu-so, don Valer,
care a învăţat la Paris, absolvind al doilea
dintr-o sută,
care va să zică ,,Piaptăn de Fier”.
El ştie să audă din toate
şoaptele de onoare pe care seara o să le
uite pe Toate, fiindcă are şi el:
Ani a fugit din urbe cu un ins Dinoţel
şi, de-atunci, Valerică fluieră pentru sine
ceva din care se întrerupe numai cînd adoarme
în nopţile mai senine, visînd o apă grea
ce poate toate lucrurile să ţină.
Deci, cu puţină
vreme înainte de-nchidere, lasă perdelele sidefii
peste ferestrele zugrăvite de lună
să se coboare, poruncindu-şi doar pentru inimă
şi cîntă la mandolină:
,,Nu rugini, psihi-mu, vină!” (bis)
(Ochiul inimii, Editura Facla, Timișoara, 1988)

Când eram student, anunțarea Nobelului pentru literatură mă făcea, pentru 2-3 zile, sud-american.
Țineam cu Borges cam cum țin timișorenii cu Poli.
Mă enerva la culme că Nobelul nu mergea, cum se spune în engleză, către idolul meu.
Dar nu neapărat către el.
Îmi plăceau – nu neapărat la aceeași intensitate – Marquez, Bioy Casares, Sabato, Cortazar și o carte ciudată, a lui Estrada Martinez, Radiografia pampei.
Pe atunci citisem doar Casa verde a lui Llosa, dar nu pot spune că m-am dat în vânt după ea. Mă scotea din sărite sartrianismul ei, care mi se părea că rimează prea puțin cu America de Sud.
(Cam cum ar putea un apres-rasage să vindece o rană de macheta.)
Pe Llosa l-am descoperit după 1980, când am fost fermecat de Războiul sfârșitului lumii.Acolo era lumea pe care o căutam eu, amestecul indicibil de fantastic și fervoare mistică populară.
Oarecum premonitoriu, acum vreo săptămână m-am gândit la el.
Ascultam teatru radiofonic și mi-am amintit de radionovolele (adaptare a cuvântului telenovelă) din Mătușa Julia și condeierul.
După cum mă gândesc la el și la Borges de câte ori sorb un mate.

Sergio aka Ţulu şi Camil m-au convins să vorbesc la vernisajul expoziţiei lor din Mansarda Facultăţii de Arte, de la ora 12,00.În majoritate nuduri, fotografiile expuse vin din Germania, dintr-un mic oraş numit Pirmasens, cărora li s-au adăugat lucrări ale unor timişoreni. De la fotografia alb-negru, până la diverse colaje sau photoshoping(cum ar veni!), găseşti de toate, la un nivel de invidiat.
A fost o sâmbătă grea, fiindcă, la 11,00, vernisam o altă expoziţie, de data asta de pictură, la Buziaş, unde Sorin Munteanu a reuşit să facă a doua ediţie a Taberei internaţionale. Aşadar, am plecat imediat după speech de la Buziaș şi am ajuns la ţanc şi la microfon.
Unde am explicat cum văd eu legătura dintre sănătate, fiziologie şi nud:
Un nud e, de regulă, un peisaj feminin la aprox. 37 de grade Celsius.
Sincer să fiu – un stereotip gol-goluţ -, nudul mă emoţionează şi mă tulbură, poate şi fiindcă e la capătul opus al obscenităţii. În nudul de artă, corpul femeii e îmbrăcat în aura
În opinia mea, ochiul pentru nud se formează aproximativ după 25 de ani, când revistele cel puţin nuditiste dispar de sub pat. După cum se modifică şi direcţia cuvântului juisare.
În linii mari, nudul european se baza pe sâni și fese, tot așa cum naționala de fotbal a României se baza, până nu de mult, pe Mutu.
Până nu de mult, fiindcă, sub influența Orientului, erotismul feminin al gâtului sau al piciorului a desexualizat binișor femeia.
Fiindcă nudul de-aia e nud în fotografie ca să nu mai vezi nici sâni, nici fese, nici alte linii ale vreunei geometrii clitoridiene, toate ca atribute ale unei persoane anume, cu identitate civilă, ci ca fiind ale speciei, ale genului feminin.
În termenii evoluției religioase, e trecerea de la fetiș la idol.

Prietenul meu din copilărie, Dorin Ticiu, a murit sâmbătă seara.
A dat piept, cum se spune, cu un cancer la plămâni pe care l-a purtat mai multe luni cu aceeași facondă enervantă și provocatoare cu care a negociat totul în viață: astmul, facultatea, căsătoriile, pușcăria, exilul de la Amara.
Dragul meu Ticiulică însă nu a fost tocmai un norocos, cum se vede.
Îl știu bine, l-am știut de foarte aproape, mai ales în ultimii ani, când am avut mare nevoie de el.
Cam așa cum, atunci când ți-e frică de moarte, vrei să plângi într-o batistă în care se mai simte aerul din copilărie.
Cu el am deschis ochii, cu el am crescut, cu el am iubit aceleași fete și am râs ca prostul.
Viața mea, copilăria și adolescența mea la Sânnicolau Mare sunt pline de tembelismul lui viu.
Odată cu transformarea lui Dorin în această informație despre Ceva Ce A Fost, vă anunț că am scăpat de grija unor lacrimi, de două numere de mobil și de întâlnirile insuportabile cu un individ care doar aducea cu el, ciugulit de niște porumbei haloși, citostatici.

De ieri, protestele polițiștilor și reacția Președintelui nu lasă o clipită pe loc repaus emotivitatea televizivă.
Realitatea vântură scenarii apocaliptice, liderii de sindicat polițiști se felicită pentru că nu a ieșit măcel în fața Cotroceniului.
Deși cunosc destui polițiști cinstiți și de ispravă, am un defect ocular: în freza fiecărui polițist mi se pare că sclipește cărarea apăsată a chipiului de milițian.
Știu că nu e chiar așa, mai ales în cazul polițiștilor tineri.
Știu că polițiștii de la Criminalistică și cei de la Circulație nu au aceeași grosime la portofel, după cum destui șefi sau șefuți au acțiuni și amiciții pe la interlopi sau afaceriști.
Iată de ce cred că – dacă nu au fost manipulați sau trimiși cu ordin expres – au ieșit în stradă tocmai ăștia cinstiți și fraieri. Care se vor pensiona cu vreo 6 milioane și fără alte privilegii.
E extrem de frustrant să te trezești într-o asemenea postură, mai ales după ce ani de-a rândul Poliția a fost o clasă privilegiată în România.
Vă mai aduceți aminte că, la un moment dat, au fost pensionați sute, mii de polițiști cu grade mari cărora li s-au oferit, fiecăruia, zeci de mii de dolari.
Băieții au luat potul și, fiindcă erau în floara vârstei, s-au reangajat pe la Jandarmerie, alte structuri sau, pur și simplu și-au deschis prospere firme de pază.
Asta după ce Poliția Română a primit în bot cea mai penibilă palmă.
De la minerul Cozma, în bătălia de la Costești.
Așadar, mă tem că protestele polițiștilor au prea puțină susținere din partea opiniei publice. Din partea românilor în general, care nu prea au încredere în oamenii în uniformă; undeva la 23 de procente, în timp ce media pe Uniunea Europeană se situează undeva la 30 la sută.
Dincolo de ceea se vede acum, dincolo de legalitatea sau ilegalitatea mitingurilor, mie mi se pare că asistăm la o reglare de conturi cu ministrul Blaga.
Și un excelent prilej de a primeni rufăria intimă din Poliție.

Lui Nelu Crăciun

Uneori mi se pare că prietenii mei îngropați în cimitirele din apropierea căii ferate au un destin mai norocos decât poeții francezi
cazați, livresc, prin cimitire marine.
De câte ori șuieratul locomotivei trece țanțoș, ca un cocoș,
printre greieri și cruci,
printre domnișorul mușețel și văduva tătăneasă,
eu îmi imaginez că ei saltă privirea peste gardul de fier
ca și cum viața le-ar trece pe dinainte ca ferestrele unui tren de seară cu navetiști.

Desigur că toate astea sunt în închipuirea mea doar.
Iarba grea, lapovița regretelor, coropișnițele și roua
îi fac umili, tăcuți, obosiți.
Iată de ce, atunci când trece trenul prin zonă,
ei, în loc să fluture batiste de pe acest adevărat peron al eternității,
doar tresar și se întorc de pe o parte pe alta,
ca și lumina pe apă când trece o libelulă.

Fiica mea a fost marcată de imaginile cu bătrânul câine al lui Vântu: bătrân, orb și rănit de o justiție matinală antivântoasă.
Și-a amintit, probabil, povestea cu senilul Grivei din volumul lui Emil Gîrleanu, duios intitulat Din lumea celor care nu cuvântă.
Cu mulți ani în urmă, un alt membru membru al familiei a fost emoționat din cauza aceluiași Vîntu. Tocmai ”decedase” copilul domnului Sorin, FNI, pe care popa l-a dus la groapă așa cum se cuvine. Care popă? Popa Nicolae, evident.
Personal, eu nu am prea lăcrămat nici măcar la imaginile cu certificatul medical dedicat unei labe rănite.
Domnul Vîntu a știut să colecționeze, de-a lungul anilor, javre, potăi, dulăi și exemplare de rasă.
Care, de când a fost reținut Baciul, își exersează vezica pe arborele justiției fără a ridica măcar un picior.
Cum?
Cam cum se micționează salvamarii: beau berea pe plajă și o eliberează off shore.

Băsescu bate Vântu.
Băsescu! Bate vântu’!
Băsescu bate! Vântu… ?
Băsescu? Bate Vântu!

Acolo unde parastasele sunt un fel de limuzine în care vrei să te vadă vecinii, precis e Oltenia.
Povestea unei familii.
De fapt, povestea unei femei grav bolnave de inimă.
Căreia doctorii îi dau cel mult câteva luni dacă nu va face o operație.
Familia însă decide că nu are 50 de milioane vechi. (Și nici nu prea crede în diagnostic!)
După nici 2 luni, femeia moare.
Fiindcă a iubit-o, familia îi face o înmormântare și un parastas pe cinste, de vreo 80 de milioane.