Recentele descoperiri arheologice din vocabularul ilienăstasian de la Timișoara (vezi http://mafiadintimisoara.wordpress.com/) au readus în centrul atenției o tehnică a sudălmii care nu se învață, deocamdată, la Școala Bollettieri: evocarea repetitivă a morților pe linie maternă.
Personal, opinez că un asemenea ritual de exorcizare a jurnaliștilor pe domeniul public e unul arhaic, datând din perioada matriarhatului
De asemenea, nu ar fi exclus ca excluderea tatălui din text să fie și urmarea unei traume cauzate de, totuși, frecventele divorțuri ale actantului.
Așadar, pledez pentru circumstanțe atenuante câtă vreme și sportul din care provine acesta e numit ”tenis de câmp”. De pășune, târlă, în funcție de zonă.
Într-un singur loc mai e de făcut un efort de înțelegere: la mecanica gestuală.
La repetatele întrebări ale jurnalistei, citez, ”care-i scopul Dv. la Timișoara”, celebrul nostru tenismen Davis și nu numai a fost la un pas de a aplica un smash-vole în figura mamarazzei. (Mamarazzo e femininul adhoc de la paparazzo!)
Sigur că întrebarea l-a enervat pe domnul înjurător, din moment ce scopul pășea în fața sa, la vreo trei pași, fiind nimeni altcineva decât ”celebra” Brigitte Sfăt.
După cum știm, în cazul ei, scopului nu i s-au scuzat mijloacele.

Apropo, cred că ziarista ar trebui să îl dea frumos în judecată pe Domnul Ilie Năstase.
Sau să îl înjure și ea, exact în același spațiu public, de ”zgura” cui o vrea.

23 august este ziua de naștere a Domnului Pleșu.
Pentru mine, Domnul Andrei Pleșu e un model nu de inteligență, ci de grație a inteligenței.
Sincer să fiu, mult prea adesea oamenii foarte inteligenți mi se par un nesfârșit prilej de retrageri, dezamăgiri.
Am cunoscut destule inteligențe de Formula 1 sau în apropierea acesteia care își folosesc darul ca pe o busolă a propriei infailibilități.
Există oameni a căror inteligență ia forma desăvârșită a câinelui de vânătoare, după cum există inteligențe de tip turnesol, acestea din urmă ocupându-se, pleonastic, cu semnalizarea fosforescentă a prostiei sau a mediocrității.
În mintea mea, inteligența e o formă organizată, netulburată și limpede a bunătății. A surâsului și a bucuriei.
Vreau să spun că, pentru mine, orice întâlnire cu scrisul și persoana Domnului Pleșu trece dincolo de gustul tare al bucatelor intelectuale și intră într-un ospăț în care se topesc toate cele de mai sus.
Cărora li se adaugă, indicibil, umorul, răsfățul, o nesățioasă digestie ideatică, interbelice arome semantice, firescuri, alintătoare interpelări.
Dar și, adesea, o subțire frivolitate boierească autoasumată ale cărei ecouri mi se par a fi asemănătoare cu cea din redingota stilistică a Conului Alexandru Paleologu.
La mulți ani, domnule Pleșu!
De fapt, la mulți ani, dragă Domnule Pleșu!

Atunci când Oscar Berger mi-a propus să găzduiesc expoziția Constatare la fața locului, recunosc, am avut o ezitare.
Mineriada din 90 pare a avea prea puține legături cu un Muzeu.
Și totuși!
Mama tuturor muzelor – cărora museionul le e dedicat – e chiar Mnemosyne, zeița Memoriei.
Fără memorie, pare să ne îndemne să observăm mitologia greacă, ființa umană e sortită animalității sălbatice.
Așadar, aș vrea să văd în prezența acestor imagini și mărturii ale celui mai urât coșmar al românilor un vaccin împotriva uitării.
Dar și o grea întrebare: oare cât va mai aștepta adevărul dincolo de morți, schilodiți și chipurile desfigurate de ură?

(Expoziţia este o iniţiativă a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, împreună cu Fundaţia Konrad Adenauer.)

Chestia asta numită ”concediu” nu a apărut mai devreme de secolul al XIX-lea, fiind legat de clasa funcționarilor și a muncitorilor.
După cum probabil ca ați dedus deja, nici sclavii, nici țăranii Evului mediu nu au prea avut concedii sau vacanțe. Singurul lor concediu erau zilele de duminică și sărbătorile.
In lumea aristocrației, atunci când cineva superior ca rang vroia să termine întrevederea te concedia, adica îți dădea voie să te retragi, să pleci.
A concedia s-a pastrat și in lumea de azi, dar are un cu totul alt tâlc atunci când ești concediat de la o firmă sau de la o instituție.
In limba română a veacului al XIX-lea, concediu desemna actul prin care un chiriaș sau un proprietar declara încetarea șederii într-o locuință.

1.Un cartof fierbinte
Artistul Benedek Levente e un cartof fierbinte în mâinile românilor precauți.
Ce să faci cu un asemenea personaj care a expus tablouri cu harta Romaniei decorată cu labii sau a pictat secvențe deloc pioase cu personaje neotestamentare? Eu cred că un singur lucru: să nu spui nimic fără a fi în cunoștință de cauză. Și nici să faci febră fără o aspirină estetică plasată sub limbă.
Așadar, sincer să fiu, niciuna dintre abordările plastice sus-numite mie nu mi se par a fi un scandal.
Am văzut sute de tablouri scabroase, indecente și pornografice care erau așa fie fiindcă autorii lor se prostituau, fie fiindcă erau contra-artă. Istoria artei plastice românești din ultimii 60 de ani e un cimitir deloc vesel al unor asemenea capitulări ce evocă și sexul în clipa în care ni-l imaginăm pe artist îngenunchiat în fața prohabului de partid și de stat.
În al doilea rând, nu sunt neapărat admiratorul necondiționat al frondei. Adesea fronda e numele de domnișoară al mediocrității și e destul de greu să observi avergura protestului din cauza inerției contestatare.
Ca să nu mai vorbim că asemenea gesturi sunt mereu sortite unei senazații de dejà-vu. O performeră celebră din anii 70, Orlan, și-a modificat propria-i anatomie în numele a ceea ce numea ”artă carnală” și, culmea scandalului, s-a autonumit ”Sfânta Orlan”.
Astea fiind spuse, zic de îndată că, de mai bine de un veac, artiștii încearcă să spună, să urle că arta nu e o înfruntare mecanică între valorile artistului și ale comunității, ci între cele ale artistului și ale conștiinței estetice contemporane. Ceea ce înseamnă că arta nu progresează, ci se repune mereu în cauză polemizând cu propriile achiziții.
Ceea ce vrea să spună că negarea vehementă a unui curent, a unui filon, a unei stări pot avea și valoare artistică, și valoare terapeutic. Socială, cum ar veni.

2. În aceste lucrări este vorba de noi, voi și chiar de Benedek, vai!
Dacă nu mă înșală memoria, Olympia și fetele din Dejunul pe iarbă au fost primele fete de consum care au luat prim-planul scenei plastice. De atunci încoace, corpul uman, nu doar al femeii, e prilej de varii mize, joucri și sensuri. De la sensurile gnostice (închisoarea sufletului), până la obscenitatea lipsită de orice pudoare.
Henri-Pierre Jeudy observă că neo-umanismul face din obscenitate diagnosticul esențial al unei ”lumi sfâșiate” (Corpul ca obiect de artă, p. 165) De vreme ce Altul, alteritatea va fi mereu obscenă, putem deduce că o asemenea translatare e și un soi de delimitare. Sau chiar și un ”vaccin” împotriva banalizării realului. Co o singură condiție o asemenea terapie poate reuși: ca artistul să nu fie în afara jocului, ci parte a problemei.
Iată de ce eu îl plasez și pe Benedek în mijlocul acestei Filosofii de budoar ce mi se pare a descrie și ipocrizia, și obsesiile noastre mereu mic-burgheze.

Fiindcă, efectiv, acești creștini sunt răstigniți de uriașe, chiar strivitoare cheltuieli suplimentare.
Atenție: poate cu mult peste 50 la sută din cash!
Astfel, de pildă, o lume întreagă știe că, dumnealor, constant, cotizează la un partid sau chiar la un potpuriu de partide.
Au în grijă procurori, polițiști, ofițeri, gardă financiară, funcționari.
Câte vreun șantajist.
Că plătesc presa pentru a nu scrie prostii.
Au amante, foste amante, femei de unică folosință îndelungată.
Au investit în fericirea școlară copilului sume mai mari decât în privatizările MEBO și ar fi în stare să listeze Bacalaureatul la Bursă pentru a cumpăra acțiuni la proba orală.
Își hrănesc zilnic, ca pe niște pești de acvariu, avocații.
Cumpără, la canistră, saliva lăsată pe mână a diverșilor consilieri, trepăduși.
Țin, pe lângă gospodărie câte un popă cu burtă.
Își cumpără grade, medalii, onoruri, elogii, statui ecvestre, colindători de iarnă și estivali.
Au rată de bacșis fix la câte un chelnăr.
Toate astea fără nici măcar oftatul unui bon fiscal autohton.

Acum câteva ore, HotNews anunța: ”Omul de afaceri Dan Grigore Adamescu a cumparat restul de 49% din actiunile companiei Medien Holding, care editeaza ziarul Romania libera, devenind astfel unicul proprietar al publicatiei”.
Ca alte cuvinte, ”mogulismul mediatic românesc” a câștigat un nou membru autohton.
O fi bine, o fi doar firesc, asta e greu de știut deocamdată.
Cert e că D. Adamescu e un miliardar căruia nu îi plac vuvuzelele mediatice.
Revista ”Forbes” îi dedica, nu cu mult timp în urmă, un portret în care ambiguitățile cu iz de romantism securistic erau asezonate cu politețuri sobre, așa cum îi șade bine unei reviste ce cultivă oamenii cu Maybachuri afumate în rotocol de trabuc.
Numele Dlui Adamescu este sudat de Baumeister şi Mega Construct, de Unirea Shopping Center, City Business Center, Modern Business Center, de Astra Asigurări, de Rex, InterContinental şi Pullman, de România Liberă (media), de MegaVision şi Flamingo.
Povestea sa e prezentată chiar de omul nostru și o puteți citi la adresa:
http://www.adevarul.ro/forbes/Miliardarul_misterios_0_286171906.html
Am citit-o și eu, numai că aveam senzația că am mai întâlnit personajul și în altă parte.
Așa și era. Domnul Adamescu apare în Confesiunile unui cafegiu, a lui Gheorghe Florescu.
La un moment dat, Gh. Florescu scrie așa:
”Era posibil să fie agent acoperit al Securității Externe a României din acea vreme, trimis cu misiuni speciale”. (p.256)
Cofee sau că nu o fi așa, asta e problema cafegiului.

Oare îl voi merita eu pe Dan Diaconescu, președinte?
Pe el, rollsroyce-ianul, maybach-osul și elicopter-icul?
Pe telefonoratorul de Boci, căutătorețul de (m)Elodii în Direct și în Humus?
Încă nu mă simt apt.
L-aș vrea, puțin, înainte de acest gest, Cavaler Electrostatic al Treningul de C.T. Popescu.
Uns cu Der, Die, Das-ul de Munchen al însuși Emil Hurezeanului pre-Adrianic Năstasian.
Străluminat de surâsul roz-sidefiu al lui Adrian Ursu oglindit în deontologia de amalgam dentar a lui Bogdan Chireac.
Ieșit din Cenaclul Flacăra pe scara de incendiu și înotând vitejește prin flegmele postate intim-stradal deasupra lui A. Păunescu, în 1989.
Da, după mine, e nevoie de toate astea pentru un adevărat achitat președinte DD!

Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir a primit cel mai înalt calificativ universitar: Grad de Încredere Ridicat.
Astă seară, am văzut-o pe Dna Andronescu într-un clip publicitar în care lăuda Cantemirul.
Pe drept cuvânt!
Pe când era Ministru al Educației, Domnia Sa a făcut tot ce i-a stat în putință să dea de toți pereții cu Spiru Haret.
Nu fiindcă ar fi fost brusc mușcată de principii, ci fiindcă Haret-ul era cel mai serios concurent al Cantemirului.
Întâmplător, consilierul Dnei Ministru PSD a fost Dna Corina Dumitrescu, rector al Universității Cantemir și soție a deputatului PSD Cristian Dumitrescu.
Care, tot întâmplător, e președintele Comisiei pentru Învățământ a Camerei Deputaților.
Cu Grad de Încredere Ridicat creștinii de la Cantemir pot face câte mastere vrea contul lor și nu mai e nevoie să inventeze penibila chestie a haretiștilot numită ”învățământ la distanță”.
Apropo, Dl Adrian Năstase are și Domnia sa ore la Cantemir!

Deocamdată, PDL-ul e Partidul Nasol.
E ăla care a retezat salariile, a trimis oameni acasă și a anunțat numai și numai chestii de rău.
Deocamdată, PDL-ul are un surplus de mâini cu scoate din foc castanele altora.
Deocamdată PDL-ul e atât de naiv încât crede că românii înțeleg de unde vine toată povestea cu banii.
Deocamdată PDL-ul crede că răbdarea românilor e mult mai mare decât stomacul lor.
Gravă eroare.
În adâncul ei, România nu e formată din membri de partid, ci de mame, tați, frați, surori, bunici care depind de salariu.
Fix așa cum depinde PDL-ul de Băsescu.
România nu este o comunitate activă de pedeliști, pesediști, peneliști sau de udemeriști autonomi.
România e o țară, tot mai disperată, de supraviețuitori.
Care își sugrumă apa caldă înainte de a cânta pe țeava chiuvetei.
Care îi fac pâinii respirație gură la gură pentru a-i prelungi eternitatea cu încă o zi.
Care îi taie venele caloriferului cu sânge tot mai rece, de pensionar înfofolit în fericite amintiri ceaușiste.
Deocamdată, toate aceste gesturi de grotă africană nici nu se aud, nici nu se ghicesc, nici nu se întrezăresc în necesara îngrijorare.
Nu sunt un specialist, dar am o propunere:
Ar trebui înființat, de urgență, un Minister al Sărăciei, ca să îl auziți pe Un Bugetar de la Bloc cum își linge moneda de 50 de bani ca pe o înghețată de lux.
În rest, cred că Băse e, deocamdată, singurul purtător de cuvânt al partidului.