Comunitatea filologică a Timișoarei a comemorat azi doi ani de la plecarea Magistrului Tohăneanu.
Chiar dacă la slujba de pomenire de la Biserica Studenților au venit doar vreo 10-12 colegi și discipoli, sunt sigur că Magistrul a fost evocat de mulți dintre cei care i-au fost aproape, azi, la rândul lor, nume ale Filologiei naționale.
Dispariția Profesorul Tohăneanu a închis un ciclu.
Al petrecerii la cele veșnice, alături de Eugen Todoran și Deliu Petroiu.
Un trio al prieteniei care a știut să adauge cărții aroma colocvialității și buchetul vinului. Cu îndelungi și de zăbavă petreceri ale spiritului.
De la Profesorul Tohăneanu am aflat că limba română are o sumedenie de sinonime pentru petrecere: ospăț, banchet, agapă, festin, praznic, chef, chiolhan, zaiafet, paranghelie, guleai.
Îmi aduc aminte că, în anul I, la un curs, Magistrul ne-a vorbit despre Banchetul lui Platon. Atunci ne-a spus că în elină, titlul dialogului este Symposion: sym, împreună, și pino, a bea.
În amfiteatru, cuvintele Maestrului erau sorbite.
Festin are o bogată familie de cuvinte. În minunata sa carte, Dicționar de imagini pierdute, Gh.I. Tohaneanu arată ca ”festin” vine de la ”fest”, ”sărbătoare” și stă alături de ”festival”, dar și de ”festă”, ”păcăleală”. În același loc suntem preveniți că banchet vine din italiană, unde însemna ”băncuță”, dar că, atenție, limba română a împrumutat verbul ”a benchetui” din ucraineană. Bènchet, cu accentul pe prima silabă. Astfel de surprize se întâmplă chiar și în istoria limbilor: unele cuvinte vin neinvitate la banchetul înțelesurilor!
Un banchet la care turcii ne-au adus cuvintele ”chef”, ”chiolhan” și ”zaiafet”, grecii au sosit împreună cu ”paranghelie”, iar rușii ni l-au parașutat pe ”guleai”. Cu praznic, situația e mai complicată. Slavii ne-au lăsat în limbajul religios cuvântul ”praznic” ce are sensul de ”pomană”, ”parastas”, dar și de ”petrecere mare”, ”chef”.
Se vede că, pentre cei vechi, moartea nu era neapărat un moment de tristețe.
Dar cum să nu fii trist atunci când, din lumina marilor profesori ai noștri, a mai rămas răsuflarea abia ghicită a cărților.

Poate și o profeție cuprinsă într-o poezie a lui Grigore Alexandrescu cu titlul: Adio. La Târgoviște.
În rest, alături de cadavrele ”soților Ceaușescu”(doi bătrânei-maidanezi), fetușii unei Românii avortate în sfânta zi a Crăciunului.
Și cu 3-4 Magi de la Tresărit.

O vreme, am crezut că, în România, vedetele showbiz-ului se nasc pentru ca, atunci când mor, televiziunile să igrasieze ecranul cu lacrimi din teatrul de cămin cultural.
M-am înșelat!
Presa, televiziunile mai ales, nu au nevoie de lacrimi play-back, ci de hrană vitală.
Consumul simbolic, în direct, al cadavrului încă neîngropat al Vedetei e unul dintre cele mai sălbatice și hrănitoare ritualuri ale lui homo videns.
Iar acest neocanibalism necrofag nu e altceva decât numele fiziologic al audienței, al tirajului.
Sub diverse înfățișări, Ecranul se transformă într-o nesfârșită ”liturghie” manelizată în care viermuiesc aproape toate poncifele și subspeciile de bocitoare.
Așa că nu e de mirare că, de două zile încoace, televiziunile se întrec în a ”scrie”, cu lichidul râmei de cimitir, noi Comentarii la legenda Mădălinei Manole.
La Happy Hour (inspirat nume!) se înfige cazmaua de videocioclu în cutia cu Sibutramină, Realitatea TV dezbate, orelistic, refuzul Bisericii de a face slujbe obișnuite pentru sinucigași, Antenele descriu pesticidul ca pe o experiență mondenă.
Ca și cum nu ar fi de ajuns, Corina Chiriac lansează bomba: Mădălina a avut o iubire secretă.
Totul, absolut totul e devorat în urletul subacustic al unei lăcomii de târg sărac și famelic. Inclusiv umbra.
E Chupacabra catotidică ce stoarce tot sângele și smulge mațele toate.
Amin!

Ziua naţională a Franţei este într-o mare măsură şi ziua României moderne. Mai ales de la 1848 încoace, de când tinerii bonjurişti s-au întors de la Paris cu un nou model de Românie pe care o vedeau după chipul şi asemănarea ţării în care au studiat.
“Spiritul francez” a inspirat legislaţia noastră, viaţa universitară, administraţia dar mai ales cultura română.
Şi, la aniversarea Revoluţiei Franceze, e cel puţin stupefiant să citeşti cum pe străzile Bucureştilor de la 1789, la numai o zi după căderea Bastiliei, se auzea „Allons, enfants de la patrie” sau „Vive le son, vive le son du canon”. Cel puţin aşa scria Ion Ghica în scrisorile sale şi, e drept, adăuga un detaliu important : accentul era grecesc. Grecesc, fiindcă grecii priveau deviza Libertate, Egalitate, Fraternitate din perspectiva eliberării de sub otomani.
Sub aceleaşi idealuri va lua fiinţă, în Muntenia, imediat după triumful Revoluţiei Franceze, societatea secretă Eteria ce avea ca proiect nu numai eliberarea Greciei, ci şi transformarea Balcanilor într-un soi de nou Eden al naţiunilor. Aşa se explică de ce în Eterie s-au înrolat şi mari boieri români cum ar fi Ghica, Dudescu, Cîmpineanu sau Sturdza.
Iar dacă spui societăţi secrete, nu poţi evita o temă despre care am mai scris pe blogul meu : Revoluţia Franceză şi complotul sau răzbunarea lojelor masonice. Primul lucru care trebuie spus în legătură cu Revoluţia de la 1789 este că majoritatea istoricilor serioşi nu iau în considerare teoria implicării decisive a Masoneriei în pregătirea şi declanşarea lui 14 iulie. E adevărat, în ajunul Revoluţiei, Marele Orient număra peste 50 000 de membri, ceea ce arată că, practic, toate persoanele importante ale epocii, la Paris sau în provincie, aveau legături cu Masoneria. Sigur însă din toate aceste speculaţii este faptul că Ordinul a fost unul dintre canalele de propagare a ideilor revoluţionare, dar că el nu a dirijat şi nici nu a declanşat scânteia Revoluţiei nu se poate spune. În primul rând fiindcă Masoneria nu au avut o poziţie comună faţă de rege. Mai întâi, în 14 iulie 1789, când regele se deplasează la Primărie, fraţii prezenţi acolo îi acordă cea mai mare cinste şi formează, cu săbiile de ceremonie, ceea ce se numeşte “bolta de oţel”. Din 1791 lojele “intră în adormire”, adică îşi încetează activitatea, au datorii mari, lucru greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla dacă ele ar fi condus represaliile.
Nici vorbă de o concertare masonică de vreme ce fraţii se împart în două tabere: loialiştii sau legitimiştii, care vor intra în rândurile antirevoluţionarilor, şi revoluţionarii, la rândul lor divizaţi în diverse partide duşmane de moarte. Singurele momente care ar putea să semene cu o concertare sunt ale anului 1790, când nobili masoni de cel mai mare rang în aristocraţia vremii propun desfiinţarea titlurilor de nobleţe iar un altul, celebrul scriitor Bernardin de Saint-Pierre, a supus la vot desfiinţarea sclaviei.
Ca o ironie a sorţii, Teroarea dezlănţuită între 1794 şi 1794 va acţiona în principal cu ajutorul ghilotinei, un instrument de execuţie conceput de Guillotin, un mason care va cădea victimă propriei sale invenţii.
Abia în 1795 lojele vor ieşi din adormire şi, sub Napoleon, vor cunoaşte din nou o perioadă de glorie după ani de restriște.

Merita Dan Diaconescu să fie arestat?
Dacă răspunzi la această întrebare, poți câștiga un blender Moulinex.
Nu crezi? Accesează aici:
http://www.cinemarx.ro/ursus/

Oferta are cel puțin două curiozități.
Mai întâi, dintr-o asemenea formulare deducem că arestarea e ceva pozitiv, lăudabil, de vreme ce ea apare sub semnul ”meritului”.
În al doilea rând, e de bănuit că vor vota mai ales femeile, fiindcă un astfel de premiu nu ar persuada cititorii bărbați.
E ca și cum, la arestarea, tot pe merit, a unei jurnaliste, am fi ademeniți cu un arătos ciocan pneumatic.

1. Câteva controverse lingvistice
Pot să încep cu un băț introdus între spițele unei excepționale inițiative? Mie, la început, titlul Simpozionul internațional de sculptură în andezit Gărâna 2010 nu mi-a plăcut aproape deloc. Asta fiindcă, de multă vreme, toponimul Gărâna sună bine așezat doar alături de un cuvânt muzical: Festival. Ascultați cum vine acum: Festivalul internațional de sculptură în andezit Gărâna 2010. Lui Andy Herczeg i-a plăcut și lui, dar, până la urmă, Max Dumitraș a învins: rămâne Simpozion, ca să înțeleagă toată lumea cum stă treaba acolo, la munte, între 20 iunie și 18 iulie.
Mă rog, am o problemă și cu gloriosul adjectiv de după 1989, internațional, însă nu îi găsesc o soluție: alături de sculptorii autohtoni George Zărnescu, Maxim Dumitraș și Ștefan Călărășanu, la ”simpozion” cioplesc în andezit și Nicolae Fleissig (”francez de origine română”), și japonezul Yashin Ogata, și egipteanul Nagi Fareed. Ca să nu uit: evenimentul este prima inițiativă timișoreană de asemenea anvergură!
Mărturisesc că poate am fobia asta la ”simpozioane” de dinainte de 1989, când orice întâlnire căpăta, instant, titlul de ”simpozion”, de parcă simpozioanele erau un firesc la fel de comun ca și respirația. Nu mai spun că în ciuda unei coordonate etimologice mult mai complicate. În acest sens, nu ar fi de prisos să amintesc aici că faimosul dialog platonician Banchetul purta, în traducerea interbelică, titlul de Symposion, ceea ce înseamnă că aducerea laolaltă a unor persoane importante implica ideea unui ospăt. Un ospăț ritualic, mai întâi, dar și unul al împărtășirii unor valori. Din această perspectivă, trebuie să recunsoc că Max a avut pe deplin dreptate: nu există niciunde în lume vreo întâlnire între artiști autentici care să nu se desăvârșească sub semnul profund ritualic și unificativ al banchetului.
2. Să căutăm ”vinovații”
Dacă ar trebui să găsim un personaj calificat în această problemă, probabil că eu ar trebui să mă prezint primul la un imaginar post de Poliției de Artă Timișoara. Asta fiindcă, acum doi ani, am uneltit cu Lucian Perescu să facem o tabără de sculptură. Omul nostru din umbră a fost Ștefan Călărășanu, iar prima întânire s-a concretizat cu greu printre zile de apeluri de mobil. Imediat, Lucian a știut să își atragă un ”complice”: Andy. Ceea ce s-a dovedit a fi mult mai tare decât un sprijin financiar. Andy a adus cu el și o lume Vie. Cea a Viței de Vie. Enoteca, adică. Vinul. Astfel s-a născut Tabăra La Castel.
Atunci, la prima vedere, aproape fǎrǎ sǎ clipeascǎ, Ştefan a venit cu ideea sǎ fie invitaţi cinci sculptori din toatǎ ţara. Dacǎ-mi aduc bine aminte, i-a telefonat lui Max şi s-au sfǎtuit asupra numelor. Votul a fost în unanimitate: de la Bucureşti va veni Aurel Vlad, Ilarion Voinea de la Cluj, George Zărnescu de la Bacǎu şi, bineînţeles, ei doi: Timişoara şi Bistriţa. Tot Ştefan a avut ideea de a folosi spaţiul din spatele Muzeului Banatului.
Apoi Tabăra a adus, odată cu ea, ideea unei alte tabere de sculptură în piatră. La Gărâna. Poate Simpozion ?
Sub oblăduirea următoarelor sigle : Egeria, Enoteca de Savoya, Constructim, Fundația 360˚, Autoglobus. În colaborare cu Muzeul de Artă Timișoara, Profil Comunication și Carpat Air.

3. Preliminarii la Gărâna 2010. Sculptura în prietenie.
Duminică, 20 iunie a.c., la Vali Mihăescu acasă, unde începe Simpozionul. Vali e al treilea partener al proiectului. Ne vedem la el pentru un start-prânz cu somon la grătar : Delia și Andy, Ogata și soția sa, Gabi cu mine, Nicolae, Max, George și Ștefan. Egipteanul e încă incert. Încep să înțeleg ce e și cu asta, acum. Ei, sculptorii, se cunosc de mult, și se revăd acum doar într-un nou peisaj. Limba lor, universală, e cea a artei. Vali e gazdă perfectă și, pe la 3, se pleacă spre Gărâna. Personajul principal e un camion cu blocurile de andezit.
Ce se va naște oare din ele?
4. Curentul, consulul și umiditatea
Luni după-amiaza ajunge și noi (Gabi, Ana și cu mine) la Gărâna.Vali ne așteaptă în răscrucea de la Motelul Sus în Sat. Ne cazăm, cum se spune, la casa familiei Herczeg. Plouă mărunt, ca într-un film englez. Prima cină împreună e un regal: Nicoale spune bancuri din anii 70, Ogata e un obelisc de politețe, Delia și Andy par să ascundă umbra unei tristeți. E o mică problemă ce se va rezolva a doua zi: curentul trifazic. Dar și incertitidinea vizei lui Farid. Și eu, din partea Muzeului de Artă Timișoara, și Max, din partea minunatului său Muzeu de la Sângiorz, am tot trimis invitații la Consulatul României din Egipt. Deocamdată, promisiuni și amânări. Cred, alături de Nicolae, că trebuie să utilizăm les grands moyens. Andy, mai liniștit, opinează că mai bine așteptăm să ajungă și Fareed la Gărâna. Îl sun pe Nelu B. și el vorbește cu Ministrul de Externe. Înțeleg, de la el, că a fost o neînțelegere. Fareed va primi viza!
Atmosfera e minunată. Și la motel, și la, ca să mă citez, ”la noi”, la Andy! Nici nu știu să spun cât e fericit sunt că mă aflu aici, cu 6 minunați artiști. Ce mai contează ploaia, umezeala, norii joși ce ne dau impresia că suntem, vorba lui Max, ”cu capul în nori”!
25 iunie 2010
(va urma)

”Tu ești Petru și pe tine voi zidi biserica mea.”
O frază care îl irita pe Diderot fiindcă el nu putea accepta ca o religie să se sprijine pe un joc de cuvinte.
Dar și o frază care îi suscita admirația lui Joyce din aceleași ludice pricini.
Departe, chiar foarte departe de frivolitatea contemporană, jocul de cuvinte era, în vechime, un semn, o rună, o presimțire a prezenței divinului în manifestare.
Petru, Kephas, în aramaică, pare avea o origine ce așază laolaltă două cuvinte cheie ale Noului Testament: Tată și Fiu.
În ebraică, ”tată” se spune Ab (alef și bet), iar ”fiu” se spune Ben (Ben și Nun).
Alef, bet și nun dau cuvântul Eben, ceea ce, în ebraică, înseamnă chiar ”piatră”.
Gerard Haddad opinează că numele Petru conține, în latență, dogma Trinității. (Les Biblioclastes, Grasset, 1990, p. 25)
La mulți ani!

Tot citind zilele astea la tezele de licență, unul dintre studenți și-a plasat în Argumentul lucrării dedicate presei sportive următorul citat care mi se potrivește și mie:
”Nu sunt decât un cerşetor de fotbal de calitate. Străbat lumea cu pălăria în mână, iar pe stadioane implor: un joc frumos, fie-vă milă! Iar atunci când se întâmplă să mi se ofere fotbal de calitate, mulţumesc pentru minune, fără să-mi pese care este clubul sau ţara care mi l-au dăruit.” (Eduardo Galeano, Fotbalul, lumini şi umbre)
Cam asta ar fi, cred eu, de spus despre fotbalul acestor ultime zile de Mondial.

Dragă Lia,
Publicarea unui text prezentat ca ”anonim” în publicația online de parbriz pe care o conduci arată, dacă mai era nevoie, ”calitatea” jurnalismului pe care îl reprezinți. (http://www.ziuadevest.ro/eveniment/10859-inc-un-lup-moralist-marcel-tolcea.html)
Dacă ai fi fost, prin hazard, rătăcită prin lumea bună a jurnalismului, după o asemenea vitejie nu ți-ar mai fi dat nimeni nici măcar Ziua bună.
Așa, nu îți mai rămâne decât să te remarci ca o pieptoasă cascadoare a antipresei de curajoasă turnătorie anonimă.
Ce ți-a venit să pornești o luptă a proasta, nu știu!
Tocmai ție, care te mai lupți cu atâtea:
1. cu limba română; 2. cu datoriile reeșalonate ale firmei; 3. cu fondurile europene. 4. cu diverse.
Poate că nu ai înțeles chestiunea conferințelor Principelui Duda!
Ți-o explic ultima oară!
Rahatul conferinței din care tu ai luat bani prin contract pentru un onorabil membru al Casei Regale nu se rezolvă prin publicarea unei anonime din care rezultă că Marineasa, Vighi și cu mine am fi niște nulități academice sau morale.
Chiar acceptând că noi nu avem căderea să întrebăm public câți bani a dat UVT Principelui Duda, tot nu poți evita niște răspunsuri clare. În loc să te ocupi de noi, niște ”biete nulități academice”, s-ar cuveni să ne spui clar câți bani ai luat pentru asta și de ce ai luat tocmai tu banii?
Știi tu vreun protocol secret despre cum că Principelui Radu nu suportă plățile directe, în mână? dacă da, e în regulă! Dacă nu, ai o problemă!
Sau ai șoptit și tu, în play back, vreun tril ingineresc de construcții, specialitatea în care, azi, practici un bine furajat jurnalism de intimidare?
Să știi că, paradoxal, mi-a plăcut mult textul din aceeași ediție a Parbrizului tău cu privire la Principe. Dacă l-ai scris cu mânuța ta cap-coadă, fără nicio corectură ulterioară, ești tare. (Dacă vrei, ne întâlnim într-o emisiune în direct și poți dovedi acolo că știi să scrii la nivelul clasei a VIII-a B!)
Cu regret însă, te atenționez că, în Comunicatul Casei Regale, Lia Lucia Epure nu există! Pur și simplu!
Fiindcă, în documentul cu pricina, se spune, negru pe alb, că Principele nu a luat niciun ban. Iar dacă nu a luat niciun ban, atunci unde sunt banii?
Tu susții că Principele a fost nevoit să renunțe la sumă din cauza mea.
Cu alte cuvinte, vrei să insinuezi că, de fapt, Casa Regală minte?
Excepțională susținere a Monarhiei! Te felicit!
Dacă, din întâmplare, banii mai sunt la tine, am să te rog, cu toată deferența necesară, să îi dai repede înapoi!
Sincer să fiu, eu cred că, fără să vrei, dragă Lia, ai devenit cam indigestă pentru Casa Regală, ceea ce, de fapt, și explică de ce acolo nu ți se mai răspunde la telefon.
Și, după cum presimt, manevrele tale cam prea ”republicane” din ultima vreme vor conduce și la o poziție oficială în acest sens…
Fiindcă, te rog să mă crezi, din vizitele indirect monarhice nu se fac bani de-o ciorbiță! Dacă stau și mă gândesc bine, am impresia că ai reușit să discreditezi Casa Regală mai eficient decât a visat ”regele” pesediștilor tăi, Ion Iliescu, și Securitatea.
Și, dacă tot veni vorba, ai reușit să discreditezi și Universitatea de Vest!
Fiindcă le-ai adus doar necazuri, nici Regele, nici Rectorul nu mai au nevoie de tine!
În Relațiile Publice – o disciplină pe care tu o predai după urechea stângă la o universitate privată – asta se numește ”șosetă mirositoare”.
Calculul tău cum că lor le-ai putea aduce beneficii de imagine, iar ție bani, s-a dovedit nefericit.
Cât privește măgăriile publicate de tine din textul anonim, vreau să îți semnalez câteva aspecte asupra cărora cititorul neprevenit poate medita cu folos:
1. Povestea cu specializarea mea nu prea îți servește: știi foarte bine că, înainte de 89, jurnalism făceau doar persoanele de încredere. Printre care și tu. La ”Forum studențesc”, de pildă, sub numele de Lia Petric, scriai și tu acolo niște texte de care, acum, ți-ar fi rușine. Spre deosebire de mine, care nu am scris absolut niciun text penibil, din simplul motiv că am scris, atunci, doar despre sport!
1. Nu îl mai invoca pe rectorul Ioan Talpoș într-un context mustind de anticomunism, fiindcă Domnia sa ar putea fi jignit: Domnul Profesor Talpoș a fost uasecerist de frunte și, la data alergării Regelui de către Ion Iliescu, același Ioan Talpoș era membru pedeserist de frunte la nivel județean!
2. În locul tău, eu aș fi respins din start un asemenea text, fiindcă o nulitate ca mine a avut ani de-a rândul rubrică în ”Ziua”, între 1996-1999, iar în volumul publicat de tine, Relații Publice: coduri, practici, interferențe, din 2004, am fost invitat să public!
3. Dacă sunt un gunoi, un zero, un vierme, de ce m-ai invitat să îți lansez cărțile?
4. În ceea ce mă privește, cititorii blogului meu ar trebui, mai întâi, să știe că nu am urmat nici 15 secunde de ”Ștefan Gheorghiu”, spre deosebire de unul dintre colegii mei universitari care este și doctorand acolo, și falsificator de cărți! Dar de el o să ne ocupăm printr-o inițiativă legislativă, așa că nu vreau să te mai încurc acum.
5. Textul cu pricina cuprinde nu doar alegații inepte, ci și hazlii: cum îți închipui, dragă Lia, că un episod amoros asemenea celui invocat de tine ar fi putut scăpa milionarului rector Ioan Mihai? Cred că îl desconsideri!
6. Curajoșii anonimi scriu cum că nimeni nu intra la Jurna fără să fi fost meditat de mine. Destinul, acest perfect umorist al lumii, face ca dl Ovidiu Mărăscu să lucreze la tine, iar dl Ciprian Bujor să lucreze la mine, la Muzeu. Ovidiu a intrat la Jurna, fără să îl fi meditat eu, iar Cipri, ghinion, a ratat, deși l-am meditat serios!
Pe această cale, rog o parte din familia Mărăscu să nu mă mai sune! Știe ea, partea, de ce!
7. Consimți că e o rușine că sunt directorul Muzeului de Artă și că nu am studii de specialitate. Așa incompetent cum sunt, am atras sponsorizări de peste 50 000 de euro, în vreme ce salariul meu lunar nu se ridică la înălțimea unei conferințe de 2 ore a lui Radu Duda! Dacă nu crezi, întreabă-l pe Emil Cristescu, unul dintre constanții susținători ai penibilului meu manageriat!
8. Nu în ultimul rând mă simt măgulit că PD-L ar fi înființat Muzeul e Artă pentru mine. Te anunț că nu sunt membru PD-L și că Președintele Ostaficiuc nici măcar nu mi-a sugerat vreoodată un asemenea lucru.
9. Cât privește relația mea personală cu unii dintre membrii marcanți ai PD-L, o să ți-o descifrez în sălile tribunalului.
Fiindcă, scumpissimă Liuță, o să mă ocup de matale, de aici înainte, la Tribunal, la Curtea de Conturi și la Procuratură.

Al tău,
Formator de jurnaliști adevărați, fără de șpagă și căcănării,
Prof. univ. dr. Marcel Tolcea,
Director al Muzeului de Artă Timișoara

P.S. Mută,rogu-te, fotografia mea de lângă cea a lui Sorin Roșca Stănescu, fiindcă cine deschide pagina ar putea face o alăturare absolut nefericită când mă vede alături de tine și Nașul.
P.P.S. De ce ți-e frică, nu scapi!

Arestarea lui Dan Diaconescu aduce la suprafață câteva adevăruri încă nespuse ale societății românești.
Mai întâi, avem de-a face cu un paradox economic.
Se pare că e ceva de câștigat în domeniul media dacă un post de mărimea OTV-ul îi provoacă patronului o avere estimată la 33 de milioane de euro.
În al doilea rând, arestarea lui DD face să se vorbească – din nou și foarte nervos! – despre un secret știut de toată lumea, dar încă nespus cu fermitate în public: unii ziariști câștigă mult mai mult din materialele nepublicate decât din cele publicate.
Altfel spus, șantajul de presă e o afacere.
Lumea presei naționale și timișorene știe foarte bine la cine mă refer.
Întrebarea exagerat de naivă și de proastă e dacă șantajul de presă e un sport solitar sau unul în echipă.
Adică dacă nu cumva în spatele șantajului de presă pot sta anumiți oameni din instituții grele.
Ipoteza mea e că Dan Diaconescu a fost arestat fiindcă unul dintre ”protectorii” săi urmează să fie dat jos.