1. Că nu știu să suflu în vuvuzea.
2. Că Bafana-Bafana nu are și albi între bafanii-bafanii ei-ei.
3. Că Franța nu e, totuși, o echipă din Africa.
4. Că acolo e frig, iar la noi e cald și plouă.
5. Că a plecat Camerunul.
6. Că m-as uita, în reluare, la filmul Out of Africa fără niciun arbitru.
7. Că nimeni nu își mai aduce aminte de titlul unui volum de poezii scris, în careul de șase metri, de Geo Dumitrescu, în 1978, Africa de sub frunte.
După multă vreme, l-am revăzut azi pe Ion Ion Țiriac la televizor.
În ciuda tuturor lucrurilor care s-au scris despre o presupusă relație a lui cu drogurile, eu continuu să cred că Moșu Ion Țiriac nu merita așa ceva.
Dacă mi se va da sau se va ivi ocazia, poate voi scrie, cândva, un Atlas botanic al personalităților naționale și locale ale căror odrasle au pus plămânul, nasul și vena în acest teritoriu.
Fiindcă îmi displace cuvântul ”drogat”, am inventat unul mai mirăcios, prin derivare de la stupefiante: stupefiat.
Universitatea de Vest din Timișoara a găzduit, în marțea care a trecut, o superbă conferință a profesorului israelian de origine română Moshe Idel.
Oaspetele a vorbit, cu o zi înainte, în fața unui public restrâns, despre kabbala.
O expunere ce a reliefat cel puțin trei virtuți pe care le-aș aronda unor anglo-saxone reflexe… jurnalistice:
1. propoziții și fraze scurte, lipsite de ambiguitate,
2. invocarea neobosită a textului, a surselor,
3. absența cvasitotală a speculațiilor și opiniilor.
Ceea ce, pentru mine, a debutat cu o abia reținută dezamăgire: nimic despre gematria, notarikon sau temura, principalele procedee ale hermeuticii kabbalistice.
La 19-20 de ani, când am citit prima carte despre kabbala, mi-am notat o frază a unui protokabbalist, Simeon Bar Yochai, care așază în umbră nu doar semiotica, ci și toată analiza modernă a totalitarismelor:
”Blestemat fie cel pentru care nu există decât un înțeles literal!”
Eram chiar dezamăgit fiindcă aproape nimic din ceea ce știam eu din lecturile mele nu se regăsea în conferință. Mă refer aici la faptul că, mai întâi în gnosticism iar apoi în kabbală, numărul era pus în relaţie secretă cu cuvântul; în limbile sacre, fiecare literă are o valoare numerică. De pildă, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai gnosticismului, Leisegang, citează cazul gnosticului Marcos care decripta legătura tainică dintre Hristos şi porumbiţă prin valoarea echivalentă a sumelor literelor alfa şi omega : alfa, 1 + omega, 800 = 801, ca peristera, porumbiţă (pi=80, epsilon=5, ro=100, iota=10, sigma=200, tau=300, epsilon=5, ro=100, alfa=1).
În kabbală, procedeul se numeşte gematria şi — alături, de notarikon (un cuvânt poate fi un acrostih) sau temura (permutări ale literelor) — va fi uzitat până la abuz şi incontrolabilă fantezie în kabbala magică.
Ca şi alte procedee operative, cunoaşterea originii lucrurilor, a tuturor fenomenelor conferă putere magică celui aflat în posesia ei. În cazul demersului kabbalistic, era vorba, în acelaşi timp, despre o asumare hic et nunc a limbii ca instrument divin (magic), dar şi de o încercare de reconstituire, de reenergizare a ei, de o regăsire a limbii originare adamice. Limbajul în forma sa cea mai pură — ceea ce înseamnă, pentru kabbalişti, ebraica — reflectă natura spiritual fundamentală a lumii şi posedă o valoare mistică.
Conform unei faimoase fraze a lui Gershom G. Scholem limbajul îl atinge pe Dumnezeu pentru că vine chiar de la Dumnezeu.
În vreme ce kabbala e, după cum se vede, funciarmente un teritoriu al speculației și interpretării, Profesorul Idel descria precaut și fără note de subsol, cu un murmur lipsit de patos epistemologic, fenomene și relații cărora nu le adăuga nici măcar umbra unui numitor comun.
Și pe care nu dorea, în niciun moment, să le valorizeze într-un fel anume.
Ba chiar atrăgea atenția că faptele se pot interpreta și așa, și așa.
Era ca și cum demersul său exegetic despre kabbala atenționa mereu cum că sistematizarea sau coagularea unor sensuri nu face altceva decât să falsifice, deopotrivă, Textul și Lumea.
O asemenea abordare se dovedea și de o înaltă ținută epistemologică, și de una moral-sapiențială.
Trăim prea accentuat într-o lume a interpretărilor pentru a mai fi atenți la ceea ce se scrie/spune.
E de reflectat serios la ce auzim noi, mai bine, Azi: Lumea sau Trăitorii?
P.S. Mulțumiri lui Victor Neumann, organizatorul conferințelor, și lui Sorin Antohi!
Nu credeam că o postare de pe blogul meu despre conferințele Principelui Duda avea să provoace o asemenea emotivitate.
De la ”Adevărul”, ”Europa Nova”, la ”Realitatea TV”, presa a reluat chestiunea conferințelor regale de la Universitatea de Vest Timișoara.
Sunt convins că rectorul UVT, Profesorul Ioan Talpoș, crede că în spatele acestei mediatizări se află tot soiul de interese obscure. I-am spus deja că nu am nimic cu Domnia Sa, însă, se pare, nu prea înțelege.
Va trebui să insist.
Alte voci, din presă, au opinat că reluarea discuției e o poliță plătită de Mălin Boc Liei Lucia Epure.
Poate că o fi așa, însă nu văd cum asta ar atenua problema.
Unii dintre profesorii din Senat m-au întrebat deja ce vrem noi, cei din Grupul de Reformă Universitară, și, implicit, ce vreau eu.
Ciudată întrebare pentru un ofsaid financiar clar. Ba chiar tupeu!
Eu nu vreau nimic pentru mine!
Și nici nu contest că Principele nu ar merita suma!
Întreb doar, cu zâmbetul pe ambele buze, de ce destinul și Universitatea au vrut ca firma Dnei Epure Lia Lucia să îi confere onorariul Principelui?
Cât, nu știm nici acum, fiindcă Universitatea nu a oferit o poziție oficială.
Domnul Rector spune că sunt bani și eu mă bucur.
Mai mult, propun ca și alți profesori timișoreni să fie cinstiți la fel!
Eu zic că o conferință susținută de Cornel Ungureanu, Șerban Foarță, Daniel Vighi sau Viorel Marineasa ar merita, în comparație, o sumă de cel puțin trei ori mai mare decât cea despre care e vorba.
Trebuie să vorbim cu Dna Epure pentru asta sau e destul ca aceste conferințe să fie propuse în Senat?
Iată o întrebare!
Fiindcă, în continuare, tinerii universitari sunt plătiți mizerabil la plata cu ora!
Din aceiași bani publici plătiți regescului conferențiar prin căsătorie!
Și mai întreb o dată: cine a hotărât suma asta?
Rectorul? Senatul? Cancelarul? Contabilitatea? OSUT-ul?
Deocamdată, nu am aflat.
În rest, nu am de gând să intru în polemici nici cu Profesorul Talpoș, nici cu patroana firmei Logos Consulting.
În ciuda sfaturilor pe care le primesc de la Domniile lor.
Deocamdată.
Miercuri seara am fost la Belgrad să îl văd pe Eric Clapton alături de Steve Winwood.
Anul asta Clapton bate 65 de ani, aşa că am vrut să îl aud şi eu înainte de a se pensiona, cum se spune.
Eram foarte emoţionat, fiindcă Domnul Slowhand face parte din Legendele Olimpului meu muzical, imediat lângă mentorul lui, John Mayall.
Iar pe Steve Winwood îl ştiam şi din Blind Faith, şi din Traffic.
Așadar, la Beogradska Arena, cu Delia, Ani, Camelia, Alina, Simona, Gabi, Andy, Radu M., Radu B. și Sorin, plus pruncii Alinei.
Cam o jumătate de oră, mi s-a părut că nu se aude bine.
Apoi, Domnul Eric pune mâna pe o ghitară destul de rece și, cu Domnul Steve, ne arată cum se umblă cu așa ceva.
Tot concertul e o reverență făcută lui Steve, mi se pare mie.
Și maeștrilor lor: de la Hendrix, la JJ Cale.
Superbissimă Vodoo Chile, o cântare pe care Steve a făcut-o cu Hendrix, în 68.
Acum a fost ceva între catifea și doc.
După concert, a urmat un superb recital al Corului Miliției Sârbești de Șosea care ne-a dat și rest în euro la șpagă!
Pot să postez câteva răbufniri la adresa orașului meu?
Dacă citiți ceea ce urmează aici, înseamnă că da.
Așadar, mă enervează teribil povestea cu ”Mica Vienă”!
Asemenea oricărui mare oraș, Viena e un oraș alcătuit nu doar din clădiri, ci, mai ales, din locuitori: vienezi.
În vreme ce Viena e un oraș ce pare pustiu și, ergo, silențios până și în crucea zilei, Timișoara mi se pare o insuportabilă sufragerie italiană.
În care locuitorii ei de pe strada-sufragerie strigă, înjură, scuipă, amenință, bat, claxonează.
Iar toate aceste ”minunate” monumente ale bojocilor, flegmei sau ale dejecțiilor mi se par a fi, deocamdată, celelalte Palate, nețigănești, nu ale Micii Viene, ci ale Micii Hiene.
O familie de tomate se plimbă prin orașul lor modern, betonat.
Tomata mică se împiedică și cade, julindu-se crunt.
Ketch up, șuieră unul dintre părinți.
Ce-ați zice de un Punct 8 al Proclamației Eurovision de la Oslo?
În care să se interzică, timp de 50 de ani, votarea participanților din fostele republici sovietice sau iugoslave?
Păi altfel cum?!
Fiindcă Eurovisionul a rămas singura amintire pe note a unor chestii cam de mult trecute: URSS, Iugoslavia și, cu voia Dv, România Mare.
Da, și România e aici, în obrazul gros al voturilor de teșcherea, câtă vreme nu a dat niciun punct Germaniei!
Cu toate astea, Paula Seling a fost faină de tot, cântând la pian și Ovidiu.
Dar și Nemțoicuța a fost.
Pisicită și proaspătă ca primul sărut al unui berar pistruiat pe o halbă îmbrobonată de frigider.
P.S. Ca să vă dați seama, în mare, ce vreau să spun cu titlul, ascultați aici Rod Stewart cu Sailing:
www.youtube.com/watch?v=-aDbLa5G5GE
Tradiția a două popoare situate pe parcursul superior al Nilului, nuerii și populația dinka, descrie existența unei adevărate societăți bovine, paralelă cu cea umană.
Doi etnologi de renume, Pritchard și Lienhardt, au calificat această bizară clonă a societății umane în The Nuer (Oxford Press, 1940) și, respectiv, Divinity and Experiece, the Religion of the Dinka (Oxford Press, 1961) ca pe un spațiu de rezolvare a conflictelor.
Rene Girard – cel care îi invocă pe cei doi autori în celebra sa carte Violența și Sacrul – insistă asupra unor amănunte ce pot invita la o serioasă reconsiderare a raporturilor dintre imaginar și convenție.
”În ceea ce privește bovinele, vocabularul nuer este extrem de bogat, atât în planul economiei și tehnicilor, cât și în planul ritului și chiar al poeziei. Acest vocabular permite să se stabilească raporturi deosebit de precise și de nuanțate între animale, pe de o parte, și comunitate, pe de altă parte. Culorile animalelor, forma coarnelor, vârsta, sexul, ascendența lor, distinse și rememorate uneori până la a cincea generație, permit diferențierea capetelor de animale, astfel încât să reproducă diferențierile propriu-zis culturale și să constituie un veritabil dublu al societății umane. Printre numele fiecărui individ există întotdeauna unul care desemnează și un animal al cărui loc în turmă este omolog cu cel al stăpânului său în comunitate”. (Nemira, 1995, p.9)
Iar concluzia lui Girard, în evidentă legătură cu sacrificiul, subliniază tocmai un asemenea mecanism sui generis al substituirii mai ales la nivelul conflictelor.
Orice conflict apărea între membrii comunității, e de la sine înțeles că vinovatul era identificat și, implicit, sacrificat, în paralela societate bovină.
Așadar, conflictele și neînțelegerile erau transferate, de fiecare dintre părți, în ”societatea turmei” doar în ceea ce privește vinovățiile, rezolvându-se, în acest mod simplu, și problema vinovăției morale, și pe cea a vinovăției călăului.
Mie însă îmi place să văd în acest mod de gestionare binară a culpei și o formă de anticipare a sublimării ludice a realului în convenția Marelui Joc.
De vreme ce Violența și sacrul a apărut în 1972, e de înțeles de ce autorul nu folosește o formulă atât de la modă acum, ”realitatea virtuală”.
Sau numele unui fenomen ce a devenit deja mondial: Second Life.
Pentru cei ce nu știu despre ce este vorba:
http://secondlife.com/whatis/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Second_Life
În Iugoslavia de până în 1980, 25 mai era Ziua Mareșalului.
Spre deosebire de alți lideri politici din comunism, umbra lui Tito e încă destul de caldă, chiar acolo unde te aștepți mai puțin. Așa de pildă, Piața Porumbeilor din Sarajevo oferea, acum 6-7, zeci, sute de insigne sau suveniruri cu Iosip Broz.
De câte ori simt nevoia să aud personajele veacului recent trecut în cronologie, deschid, cu folos, celebra Istorie a lumii moderne a lui Paul Johnson
Și nu mă pot decât amuza citind un mesaj pe care Tito i-l trimitea lui Stalin:
”Dacă nu ne puteți ajuta, măcar nu ne stânjeniți cu sfaturi inutile!”. (p. 438)
Îmi place și un detaliu pe care istoria recentă nu l-a reținut, subliniat cu o tuse adecvată de lord. Atunci când Churchill s-a aflat la Belgrad, în 1953, și a spus că, dacă fostul aliat ar fi atacat, ”vom muri cu voi”, Tito a punctat așa:
”Este un jurământ sacru și pentru noi e suficient. Nu avem nevoie de tratate scrise!” (p. 439)
Sigur că imaginea mea despre Tito e filtrată de aroma din guma de mestecat, de fâșâitul clandestin al discurilor de la sârbi sau de blugii naturalizați grație micului trafic. Iar mai apoi, peste ani, de ”antena de sârbi”.
Când a murit, eram june profesor la Gătaia și citeam Cel mai iubit dintre pământeni.
Iar Popa din Șemlacu Mare – unde aveam 2 ore de franceză pe săptămână – tocmai se întorcea de la sârbi unde vânduse kile de Gerovital și macrame pentru a distribui românilor, fără cădelniță, cartușe fumăcioase de țigări Vikend.