Moto: Americanii sunt Columbofili!
Caut, de mai multă vreme, câte ceva despre lucrurile mărunte ale Americii.
Alea, ce descriu nu gesturi militare, nu vizite ale FMI, ci un spaţiu domestic, obişnuit, plin de candori, de ce nu chiar kitsch, mediocru, teribilist, caraghios.
Simt nevoia unei altfel de Americi. Fiindcă se simte prea multă aroganţă, prea mult condiment NATO în gustul Americii de acum. Mie îmi place o altă Americă. Sau, poate că, îmi place, mai ales, America pe care am văzut-o pentru prima oară, în gară la Comloşul Mare*.
Aveam 6 ani şi, împreună cu bunica mea, Mama Bina, îl aşteptam pe unul dintre mulţii ei verişori stabiliţi la Chicago sau Cleveland, nu mai ştiu precis unde. Era vară. Trenul a oprit icnit şi, după câteva minute de încordată aşteptare, a apărut, triumfător şi teatral, la uşa unui vagon, Uica Meu din America.
Era îmbrăcat în costum alb de tenis de câmp, cu şosete şi pantofi de sport adecvaţi. Sub un braţ îi atârnau două rachete Slazenger, iar în cealaltă mână ţinea ceva ce mi s-a părut a fi un cap de pisic. Era o minge alb-cenuşie, pufoasă. Evident că mesteca chewing gumm, evident că imediat după momentul de stupoare şi pupături, a cerut o sodă şi un ais cârdului de neamuri care îl aşteptau.
Însă colectivizarea confiscase în Comloş nu numai pământul arabil, caii sau vitele, ci şi zgura şi fileele de la cele două terenuri de tenis din parc, astfel că primul meu american zărit în carne şi oase a folosit suprarealista lui vestimentaţie şi accesoriile doar la drumul inaugural.
Nimeni nu a râs de el, nici nu l-a batjocorit, aşa cum fac de obicei comloşenii, ci l-a privit ca pe un fel de extraterestru. Sau ca pe un erou civilizator care, în 1962, a readus acolo, după mai bine de 15 ani, rachete de tenis şi o minge absolut nouă.
Iar, pentru copii, guma de mestecat. Cele zece pachete de gumă au rezistat aproape un an întreg fiindcă, în pauza de mestecat, depozitam guma după ureche.
America mea e de acolo cumva.
*Topos pe care colegii mei Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, împreună cu Mircea Nedelciu, l-au făcut nemuritor în romanul Femeia în roşu.
