Martie 1998
De câteva zile citesc Jurnalul lui Eliade în căutarea unor semne. De fapt, caut o explicaţie pentru ceea ce s-ar putea numi “ambivalenţa” lui Eliade, îi caut pe cei doi Eliade ghiciţi atât în faldurile operei ştiinţifice, cât şi sub cei ai literaturii: unul – cartezian, al paradigmei universitare, celălalt – “tradiţionalist” sau, mai precis, obsedat de o soteriolgie (doctrină a mânturirii) sui generis a cărei formă degradată o regăseşte în literatură. O personalitate, îmi propun să scriu, hermesiană, în sensul că Hermes a fost şi zeu al răspântiilor. Un Ianus bifrons. Într-un anume fel, a împaca Universitatea cu René Guénon e un soi de coincidentia oppositorum în act şi Eliade performează, ca să zic aşa, o adevărată hemoragie în domeniul cu pricina.
Fară să vreau mă gândesc la Cărtărescu. Mircea, tot Mircea, e cel mai mare poet apărut după 1975 încoace nu neapărat fiindcă e cel mai talentat, ci fiindcă are ceva dereglat la cornetul cu care înţelege el Lumea. Al celorlalţi scriitori e strâmt, al lui a atât de larg încât încap, de-a valma, botanici, astronomii, fizici, chimii, fiziologie, aritmetică, metafizici, entomologie ş.a.m.d., fără să se simtă/audă frecarea. (Chestia asta ar trebui s-o folosesc undeva fiindcă e a dracului (sic!) de alchimică: rassembler ce qui est épars = a pune laolaltă ceea ce e risipit.)
Mă tem că şi Eliade e mai mult poet, scriitor adică, ba chiar am o bănuială cum că faima lui este şi rodul unei adecvate vulgarizări în care America e măistoriţă. Aşa, în treacăt, îmi trece prin minte o comparaţie pe care puţini o s-o prizeze fiindcă nu prea ştiu băieţii despre cine e vorba în context: cu Richard Cleiderman, cel care a redat coafezelor unele bucăţi cum ar fi Fur Elise ori alte hituri simfonice. (De şters comparaţia, fiindcă s-ar supăra şi Paul Barbăneagră, şi Cicerone Poghirc, la Paris, şi fiindcă alţii ar avea impresia că scriu toate astea din cauza trecutului legionar, ceea ce ar fi political hypercorrect.)
Nu şterg paranteza şi mă apuc să fac fişe cu titulatura “scriitorul preferat” şi “omul de ştiinţă preferat” ai lui M.E. La prima rubrică, Strindberg (pp. 5-30 passim, vol. II), cu tot cortegiul de simptome şi preocupări: nebunie, alchimie, experienţe iniţiatice. La a doua, de comparat cu Newton (p. 225), pentru “căsătoria” dintre ştiinţă şi alchimie. Apoi îmi notez câteva “coincidenţe” din viaţa lui: tratamentul cu aur coloidal împotriva artritei, un soi de alchimie…fiziologică şi faptul că primele două cărţi ştiinţifice, în 1934 şi 1937, au fost despre alchimie. Apoi îmi aduc aminte că Doamna Eliade a murit în 1997, pe 9 martie, de ziua lui, aşa cum îi spusese de fapt.
Nu, nu mă las dus de un asemenea val. Am găsit două explicaţii care mi se par cruciale pentru înţelegerea prozei sale. Mai întâi, pentru ceea ce criticii au identificat în nuvelistica lui Eliade ca un element extrem de important: lupta împotriva timpului, ieşirea din timp, abolirea timpului.
În plan literar, acest fenomen al ieşirii din timpul liniar ia forma fantasticului. În plan alchimic, este relaţia dintre alchimist şi mineralele, foetuşii din athanor cărora le grăbeşte naşterea, adică îi “răpeşte” din timpul geologic, aruncându-i într-altul, altfel, grăbit, maturându-i. De fapt, cred eu, alchimia este chiar acest exerciţiu de ieşire din timp, fiindcă, fără un asemenea gest auctorial, creaţia, postura demiurgică nu ar fi posibile.
A doua: relaţia privilegiată a lui M.E. cu Tradiţia vine şi dintr-o relaţie aparte cu creştinismul. Nu prea se simte aici în largul său. Îi este chiar ruşine de asta, în Mexic. Pun pe tavă următoare argumentele: tradiţionaliştii vorbesc despre o metafizică pre-iudeo-creştină în care devoţiunea este cvasiinexistentă. Dăm devoţiunea la o parte şi avem paradigma războinicului. Unde ne așteaptă Evola, cu fantasma ghibelină, a castei războinicilor. Dar şi cultul lui Zalmoxis despre care Eliade nu a scris in extenso decât târziu, după 46, deşi a vorbit despre cultul zalmoxian şi ca o confrerie războinică.
Scrutăm dincolo de iudeo-creştinism şi găsim, în mecanica gestului, un refuz al rasei. Împreună, cele două atitudini se regăsesc într-o ideologie.
Cred că e nevoie de un studiu despre “metafizica dreptei” care să explice cum se poate eşua în politică.
