”Bătută chiar în centrul oraşului, Carmen Obârşanu spune că acum înţelege şi cum s-a ajuns la comiterea crimei de la Medicină. <În situaţia în care m-au adus pe mine înseamnă că fata aceea a fost agresată de Cârpaci Trifu (n.r. Trifu Schroth după numele nou). Îmi dau seama că este posibil ca studenta de la Medicina să fi fost agresată de Cârpaci Trifu şi de la aceea a pornit acel scandal. Când o auzeam pe Cârpaci Ileana stigând „te omor, te omor, te omor>, iar ceilalţi ţigani râdeau îmi dau seama că aşa a fost şi cu studenta de la Medicină. Acum parcă îmi explic totul”, a spus avocatul.” (Ziua de Vest)
“Acum înţeleg de ce Carmen Bejan l-a ucis cu atâta ură pe Trifu Schrotu. Ba chiar o compătimesc. Ţiganca Ileana Cârpaci urla la mine că ar fi trebuit să îmi ia gâtul de mai multă vreme. Au dat în mine ca într-un sac de cartofi. Nu au avut milă, m-au bătut ca pe un hoţ de cai. Nu era nimeni pe stradă să mă ajute”.
Iar câteva comentarii amintesc de Bug, KKK, săpun, arderea caselor.
Îi amintesc Doamnei avocat că lipsa de reacţie a autorităţilor faţă de toţi infractorii, indiferent de culoare pielii lor, se datoreşte mai ales colegilor ei: avocaţi, procurori, judecători, poliţişti cumpăraţi!!! La care se adaugă primari, politicieni, căcănari.
Iar dacă un avocat timişorean gândeşte aşa despre uciderea unei fiinţe umane, cred că am greşit oraşul.
Doamne, în ce lume ne întoarcem?

Miercuri de cu noapte, Daniel Funeriu îi punea semn de sens unic fix lui Lucian Croitoru.
(http://funeriu.blogspot.com/2009/10/lucian-croitoru.html)
Nu știu de unde i se năzărise. Cred că i se trage din educația de chimist din preajma lui Lehn, un nobelist francez în domeniu, căruia Tabelul lui Mendeleev îi vine fix, ca o cămașă de forță. Majoră.
Odată cu împlinirea profețiilor politice ale Funeriului, zic așa: Băse trebuie necesarmente să schimbe macazu.
Are nevoie de alte moace. De fapt, fețe.
Pot să fac și eu o profeție aici?
Ei bine, după ce PD-L-ul l-a tratat cam cu sictir la europarlamentare, e vremea să priceapă că ține, sub capotă, un monopost.
Domnul Funeriu – fost parlamentar la Bruxelles – care se mișcă în lumea politică europeană ca hidrogenul pe lângă oxigen, în apă, este primul neo-pedelist.
Care nu are bani ascunși în bănci și femur, nu are interese, afaceri în ADN-ARN și nici nu împarte cu vârfurile partidului vreun ”cadavru” din subconștientul portocaliu.
Al doilea neo-pedelst e chiar Prim-ministrul desemnat.
Deci se poate, Domnule Președinte!

Lui Paul Barbăneagră îi datorez cel puțin o treime din documentarea doctoratului meu, întâlnirile cu Dna Bonnardel, Dna Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Cicerone Poghirc și cărțile despre Oravitzan.
L-am cunoscut în 1993 datorită unor valize pline cu cărți pe care i le-am cărat în Gara Keleti lui Marcel Petrișor, fugind, printre șine, după trenul de București. Dacă aș fi lăsat atunci valizele jos pentru a prinde ultimul vagon, nu l-aș mai fi întâlnit probabil vreodată.
Nu am vrut să îl las acolo pe acel bătrânel sfătos și eurosceptic până la ora 8 seara, pe căldura unui august leșinător. Nu știam pe cine ajut. După ce ne-am prezentat, am aflat că prietenul lui de la Paris, Paul Barbăneagră, se ocupa și el de studiile tradiționale și Guenon.
Anul următor, am ajuns la Paris cu o bursă doctorală și l-am sunat o săptămână întreagă. Mi-a răspuns abia cu 3 zile înainte de a mă reîntoarce acasă.
Mă verificase în România și râdea adesea când zicea că unii i-au spus că aș fi colonel. De fapt, parola noastră era, atunci când îi trimiteam pe câte ceva la Paris, Șvabul.
Am avut pentru el un drag cu totul aparte, în care se amestecau admirația față de marele cineast, fermitatea anticomunistă, sentimentul prieteniei nețărmurite pe care o avea față de Harry From, Ion Caramitru sau Cicerone Poghirc, de pildă.
Mă amuzau adesea diatribele lui conspiraționiste, urmate de indicibile candori.
Îl ascultam fascinat cum povestea despre Eliade, Cioran sau Celibidache.
Odată, la casa lui de la Saint Augustin, a scos capul pe fereastră și a strigat așa către poienița unde mă aflam:
La Tolce vita.
Dumnezeu să îl odihnească pe dragul meu Paul!

Tehnocrația, numele de fată al Securității căsătorite cu Moș Nicolae C., este o invenție ce seamănă mult cu încrucișările marelui savant sovietic Miciurin.
Personajul, care a murit din cauza unei căzături din Căpșun, a pus în aceeași halbă limfa de second wash a Dlui Geoană cu mătreața spălăcită a Dlui Antonescu.
Deocamdată, cred că Băsescu va propune un guvern de literați.
Fiindcă România e, desigur, o ficțiune.

Digitalmente, Creatorul cred că a spus Fiat Lux cu un deget îndreptat către lume.
(Avem un model deja în picturile de Tavan!)
În ipostaza lui de Fotograf cu film, impresionabil cum îl știm doar din Noua Lege încoace, se pare că Dumnezeu a folosit ploaia ca un fel de soluție pentru developat.
Care e în uz doar câtă vreme lumina albă stă departe, ascunsă.
De câte ori vin ploile – vorba lui Bloomfield – mi se pare că apa asta ieșită din cer vrea să ne arate păcatele verii.
Care e și un sezon adamic, mereu de regăsit în nuditatea non-rușinată.

Unele din cărţile mele se află în diaspore felurite: parte au rămas în exilul casei părinteşti, altele dorm prin biroul meu de la revista Orizont, celelalte mă aşteaptă în week end la casa socrilor mei de la D.
Cărţile poartă în ele şisturile altor ani, altor epoci. De la câte un semn de carte revolut, până la urmele dinţilor lui Zozo, iepuraşul eliberat din balcon de Ionuţ când era mic, reîntâlnesc poveşti “pictate”, “sculptate”.
Aşa că îmi place să văd ce mă uimea în urmă cu ani, poate nu mulţi.
Drept pentru care iau cîte un volum şi îl las să se deschidă ca de la sine.
Aşa am făcut azi cu o carte a Profesorului Ştefan Munteanu, care mi-a fost dascăl în facultate şi pe care l-am regăsit în postura de editor la Facla şi Mirton.
Cred că acum vreo 7-8 ani m-a pus pe gânduri fragmentul de mai jos:
“Opera din Viena este o instituţie cu care Austria se mândreşte cu bună dreptate. Nu însă şi cu stilul ei arhitectonic. Clădirea, greoaie şi plată, a stârnit nemulţumiri unanime chiar de la început, reproşurile şi ironiile având să le suporte cei doi arhitecţi: Eduard van der Null şi August Siccard von Siccardburg. Reacţia a fost atât de nemiloasă, încât primul dintre cei doi cunoscuţi meşteri şi-a pus capăt zilelor, iar al doilea a scăpat mai uşor, numai cu un infract…”
În cele trei puncte de suspensie încape toată povestea schimonosirii centrului Timişoarei.
Cât despre chestiunea onoarei, aceasta nu are nimic de-a face cu noi…

Pe Herta Muller nu am cunoscut-o în anii 75-79, când am făcut Filologia la Timișoara.
Eram apropiat de William Totok, unul dintre membrii Aktionsgruppe.
Willi tocmai ieșise din închisoare și își continua studiile. Îl știam de dinainte de facultate, fiindcă era din Comloșu Mare unde îmi petreceam vacanțele la bunici.
Nemții din Aktionsgruppe erau social-democrați și citeau mult marxism, ceea ce pe mine nu mă prea atrăgea. Brecht mi se părea didactic, Lukacs – mult prea marxizant: eu eram dăruit total estetismului, poate și din lașitate.
Cu toate astea, Herta, Willi, Richard Wagner, Lippet, Fraundorfer sau Rolf Bossert erau scriitorii din jurul fostului grup pe care îi admiram mai ales pentru curajul lor.
Ca și Herta Muller, toți ceilalți au fost hăituiți de Securitate, unii chiar bătuți.
În ciuda protestelor lui Berwanger, omul forte al partidului așezat în fruntea culturii germane din Banat.
La începutul anilor 80, aflasem de la Vighi că Herta Muller fusese exilată la o întreprindere din Timișoara, ca muncitoare necalificată.
Am citit azi că se numește Tehnometal.
Nu știu cum stătea Tehnometalul cu exportul atunci.
Astăzi, în postcomunismul postmortem, Tehnometalul a încheiat cea mai reușită operațiune de export: una bucată scriitoare, la aproape un milion de euro Nobel.

PS Sunt mândru că o timișoreancă atât de șvăboaică și rectilinie a intrat definitiv în istoria literaturii universale!

lui R.M., la 51

Smerenia serii –
prin vinul aniversar
învie struguri şi ani!

Ieri, adică marți, a fost o zi de regăsire pentru Muzeul de Artă din Timișoara.
80 de lucrări din depozitele muzeului au ieșit la lumina ochilor, cum se spune.
Câteva, după fix 33 de ani, majoritatea – pentru prima oară.
Aman, Tătărescu, Grigorescu, Luchian, Pallady, Șirato, Țuculescu, Tonitza, Iser.
Dacă memoria nu mă înșală, Meninele lui Velasquez au stat peste 70 de ani undeva doar pentru a fi privite de ochii regelui Spaniei.
Cei mai învechiți în ani își amintesc un straniu și îndelung exil interior al Secției de Artă de l mijlocul anilor 70: fiindcă Fix Acea Clădire urma să fie casa lui Ceaușescu la Timișoara, muzeul s-a închis de pe o zi pe alta.
De sub o zi sub alta.
Cu picturile, cu arta trimisă sub lacăt.
Acesta a fost Bărăganul picturii românești la Timișoara sub ceaușism.
Poate și fiindcă, la subsol, e neapărat de văzut o comemorare obligatorie: Țăranii și comunismul.
O expoziție gândită de Fundația Academia Civică, Memorialul Victimelor Comunismului și Centrul Național de Studii asupra comunismului, în colaborare cu Asociația Foștilor Deținuți Politici Timișoara și Memorialul Revoluției.
Cu mulțumiri Doamnei Ana Blandiana și Domnului Romulus Rusan!

Nu cred în candidatura Doctorului Oprescu fiindcă e chirurg.
Când ești chirurg, șef de secție sau director de spital, câștigi lejer zeci de mii de euro pe lună.
Atunci ce să mai cauți la Primărie sau, mai abitir, la Cotroceni?
Dacă nu ești paranoic, și Oprescu nu e! vrei fie bani mai mulți, fie ești pus de alții acolo!