Astăzi e Ziua “Paraşutiştilor”, un reper important în calendarul politico-prostituţional românesc.
Sărbătoresc această minunată zi toţi “paraşutiştii” politicieni care au sărit din avionul sau avioanele lor în numele principiilor şi al salvării Patriei, devenind peste noapte opusul lor de cu 5 minute nainte.
Ca nişte adevăraţi eroi, unii au sărit fără paraşută, iar alţii cu tot cu paraşuta dobândită în timpul mandatului.
Ştiţi care este deosebirea dintre “paraşutiştii” români şi gepizi?
Deşi ambele specii au fost migratoare, paraşutele gepizilor se numeau, probabil, gepize.

Universitatea de Vest i-a acordat titlul de Doctor honoris causa Profesorului Peter Gross.
Ilustrul dascăl de jurnalism american, originar din Timișoara, a fost înconjurat de profesorii de jurnalism ce au așezat, cu sprijinul Profesorului Gross, ”pietrele” învățământului universitar jurnalistic românesc. Profesorii Mihai Coman (București), Daniel Condurache (Iași)și Ilie Rad (Cluj) s-au aflat în comisia de decernare a titlului, alături de Dna Profesor Adriana Babeți și subsemnatul.
Pentru cei care își mai amintesc, nașterea specializării academice jurnalism la Timișoara i se datorește Profesorului Gross care, în 1991, a reușit să impună o asemenea specializare în timpul mandatului de rector al regretatului Profesor Eugen Todoran.
Alături de politologul Vladimir Timăneanu, Profesorul Gross înseamnă una dintre cele mai cunoscute referințe în bibliografia americană cu privire la înțelegerea pluridisciplinară, subtilă și simpatetică a Estului post-comunist.
O reverență pe care comunitatea academică a Universității de Vest și cea din marile centre universitare ale României a ținut să o sublinieze vinerea care a trecut.
Last but not least, ar trebui spus că omul-cheie al evenimentului a fost colegul meu, Profesorul Lucian Ionică, care a organizat cu eficiență și devoțiune un asemenea moment emoționant și de înaltă ținută.

Eu cu cina votez.
Mănânc mult seara și coșmăresc ca un scafandru în acidul gastric al lăcomiei.
Uneori eu cucina italiana votez.
Cu chinezescul votez.
Eu cu cine verite-ul votez.
Mestec Orbit în Duminica Orbitului și, după vot, mă voi reîncarna în Cetățeanul Mentolat.

La mine în cartier ploaia a fost depozitată cu grijă în câteva acvarii puse la dispoziție de un filantrop albanez, naturalizat special pentru asemenea fenomene.
Dacă treci prin tragere la sorți norocoasă prin zonă, vei înțelege că primele recipiente sunt cele dedicate familiilor nevoiașe, fiindcă ziarele au scris, în batjocură, despre Ape cum că ar semăna cu evidențele amniotice.
Le urmează într-un perfect șir indian, cele aflate în levitație deasupra unicului tramvai în care arheologii au găsit o cafenea sub formă de fluture adormit.
Nouă, celor din bloc, ne place mult acvariul galez pe care copilul cel mic al vecinilor a scris cu un creion chimic cele mai frumoase începuturi de frază.
Singura problemă acum e că, în apa de ploaie, au apărut câțiva pești ai nimănui chiar, cu care vorbim, deodată, în somn.

http://www.euvot.ro/index.php

* La finele lunii mai, inteligenţele româneşti comemorează trecerea în cele veşnice a lui Grigore Moisil. Academicianul Moisil înseamnă un (re)nume referinţă nu doar în ştiinţele matematice. „Turist” cultural de performanţă, el se plimba cu dezinvoltură şi competenţă prin varii domenii, de la muzică la artele plastice. De altfel, doctoranzii săi trebuiau să susţină şi o disertaţie dintr-un cu totul alt domeniu decât cel matematic. * Nimic din ţinuta, din comportamentul marelui Moisil nu a fost apropiat de academismul scrobit şi suficient, de morgă sau de locul comun. Dimpotrivă! S-a comportat mereu ca un om liber, imprevizibil, buimăcitor. Subtil bon viveur, şi-a trăit viaţa cu intensitatea unui neobosit epicureic. * Prieten cu vinul bun, a fost, de altfel, autorul unui paradox ce pune în ameţitor evidenţă tocmai raportul dintre voie şi interdicţie : „Orice om are dreptul la un pahar, la un singur pahar de vin. Care după ce este băut îl transformă într-un alt om. Care, la rândul lui, are dreptul la un singur pahar de vin, care îl transformă în alt om, ş.a.m.d.” * Într-o epocă în care comanda politică năzuia să schimbe şi regulile matematicii, a îndrăznit să râdă de mai micii vremurilor cu o ironie şfichiuitoare. Astfel, se spune că un politruc i-ar fi cerut imperativ să îi dea nota 10 unei odrasle cu foarte înaltă protecţie. Moisil l-a invitat să intre primul în examen şi, după ce a ascultat răbduriu toate inepţiile respectivului, i-a comunicat cu vocea sa baritonală şi ciudat modulată : „Răspunsul dumitale este de nota 10!” Stupoarea asistenţilor nu a cunoscut limite şi o tăcere grea s-a aşternut peste cei din comisie. Maestrul ceda într-un mod lipsit de glorie. Dar zâmbetul celor prezenţi a revenit la finele examinării următorului student : „Răspunsul dumitale este de nota 17!” Fiindcă toate notele ulterioare au pornit de la 10! * La finele anilor 60, Grigore Moisil era o vedetă de marcă a TVR-ului. Era chemat mereu fiindcă opiniile sale puneau în evidenţă lucruri mai puţin evidente pentru o judecată superficială. Îmi amintesc bine că am urmărit şi eu o emisiune dedicată copiilor, parcă de 1 iunie, despre un câine de vânătoare. Câinele respectiv ajunge la vizuina unor iepuraşi şi, în loc să fie necruţător, se comportă cu ei ca şi cum le-ar fi fost o rudă foarte apropiată. Moderatoarea — cu potenţiometrul emoţiei la maximum — ne explica nouă, copiilor, cu ce câine minunat avem de-a face. De parcă noi nu vedeam ce se petrece acolo. Surpriza însă a venit de la Academicianul Moisil care a spus că ne aflăm într-o mare eroare. Acel câine de vânătoare fusese proiectat pentru a hăitui vânatul, pentru a conduce vânătorul la bârlog. Ceea ce înseamnă că, dacă nu face aşa ceva, ar trebui lichidat fiindcă nu îşi justifică existenţa. Stupoare totală! Şi a încheiat spunând că cel mai grav lucru pentru o societate este confuzia rolurilor : fiecare să facă ceea ce ştie să facă şi lucrul pentru care a fost creat!

O carte ciudată este Queeequeg, harponierul tatuat de pe vasul căpitanului Ahab. „Aceste tatuaje erau opera unui profet decedat pe insula lui: acela scrisese pe corpul lui Queequeg, cu ajutorul unor semne hieroglifice, o teorie întreagă despre cer şi pământ, un tratat mistic despre arta de a înţelege adevărul, aşa încât Queequeg era o enigmă de rezolvat, o lucrare minunată într-un singur volum; dar nici chiar el însuşi nu putea s-o citească, deşi inima îi bătea atât de aproape de ea; aceste mistere erau aşadar sortite să putrezească o dată cu pergamentul viu pe care fuseseră scrise şi să rămână nedescifrate până la sfârşit”.

Melville : „Ca tip de balenă in folio propun caşalotul; pentru in octavo — delfinul; pentru in duodecimo — marsuinul”

Motto: „Eu cunosc districte întregi unde tinerii se prosternează în faţa cărţilor şi le sărută cu evlavie paginile” (Borges)

În Povestea vizirului regelui Iunan şi a medicului Ruian din O mie şi una de nopţi se istoriseşte cum, în oraşul Fars din ţara Rumannilor, trăia un rege, Iunan, neînchipuit de bogat, bolnav însă de o lepră fără leac.
Într-o bună zi, în oraşul regelui, soseşte un bătrân şi vestit medic, pe nume Ruian ce-i promite acestuia vindecarea.
Cu ajutorul unui mai din lemn regele bate mingea pe maidan timp în care leacul aflat pe mâner se împrăştie prin palmă în tot trupul. Pielea sa este din nou curată ca argintul neprihănit, iar medicul va cunoaşte din plin mărinimia regelui.
Covârşit cu daruri şi cu onoruri, va fi de îndată invidiat de curteni.
Unul din viziri îl învinuieşte că ar plănui moartea regelui.
Judecata lui ne poate pune pe gânduri: Dacă a reușit să îl vindece atât de ciudat, de ce nu ar putea să îl ucidă în același alt fel?
Ruian e chemat pentru a i se spune că va muri.
Înainte de a fi dat pe mîna gâdelui, Ruian cere îngăduinţa să-i dăruiască regelui o carte a cărţilor, din care, după ce-i va fi tăiat capul, citind într-un anume fel din ea, capul tăiat va răspunde la toate întrebările.
Nerăbdător, regele ia cartea şi începe să o răsfoiască.
Şi, pentru că foile erau lipite, duce degetul la gură și îl umezeşte cu salivă pentru a desprinde paginile misterioase.
Pe care nu scria nimic.
Moare pentru că acele pagini fuseseră otrăvite.

Ieri, la 6, vernisa de la ICR. Cel ce se pedepseşte singur.
Ştefan Bertalan, Ion Grigorescu şi Florin Mitroi.
În regia lui Erwin Kessler, un fel de Hitchcock adolescent ce ne anunţă că e o expoziţie despre Urât.
Îmi zic în minte: Cam cum iei din şira spinării unui canceros probe pentru biopsie.
De fapt, nu doar despre comunism vine vorba, pictura fotografia, ci mai ales despre ce-am făcut cu noi După.
Înainte de vernisaj, Călărăşanu îmi povesteşte că atelierul lui a fost al lui Bertalan.
Şi că, pe uşa closetului, era scris de Berţi chiar aşa:
Aruncă-te în indiferenţă!

PS Şi dezacordul din titlu e o indiferență.

Ieri s-a confruntat homosexualitatea cu heterosexualitatea.
Spre deosebire de alţi ani, BOR a fost mult mai precaută.
Cum bine ştiţi, femeia nu prea are presă bună în creştinism, de fapt în religiile revelate.
E şi sursa concupiscenţei, a luxurei, ceea ce l-a determinat pe Dali să îşi imagineze Ispitirea Sf. Anton sub forma unor femei siliconate avant la lettre, ce stau cocoţate pe baldachinele unor elefanţi cu picioare de contemporane fotomodele anorexice.
Că veni vorba despre sexul frumos, la români, nu prea am zărit femei homo să îşi susţină cauza cu vehemenţa unor bărbaţi homosexuali de diverse coloraturi.
Ceea ce arată că lesbianismul e încă alcovizat. Sau poate discretizat şi de alte motive, mai profitabile.
Cât despre marşurile şi contramarşurile cu pricina, mi-am amintit, cu o oarecare mândrie naţională, de faimosul film Milk şi de problemele societăţii americane din anii 70-80.
Când homosexualii erau bătuţi, asasinaţi, persecutaţi de toxinele unei societăţi asfixiate într-un moralism neoprotestant.
(În treacăt fie spus, Milk mi se pare un film scrâşnit şi lipsit de tremelo interior, despre un lider politic gay interpretat pofticios de Sean Penn.)
Experienţa românească şi din acest domeniu arată că la noi pilda cetăţilor Sodoma şi Gomora se transformă, turistic, în pilda cetăţilor Sodoma şi Govora.
Poate că mă înşel, dar cred că homosexualismul seamănă, din faţă, cu patriotismul.
Are farmec doar câtă vreme se exprimă cu discreţie şi se banalizează de îndată ce începe să fie răcnit(ă) şi profesat(ă).

PS Poate că mulţi dintre noi, bărbații, suntem homosexuali şi nu ştim! Homosexuali perverşi, fireşte, fiindcă ne plac femeile!