De dimineață, la Universitate, pentru ceremonia decernării titlului de DHC Regelui Mihai.
Ajung în același timp cu suita regală, dar nu trec dincolo de barieră din respect și pentru de pilotul de automobile în care monarhul s-a refugiat după 1947.
În Aula Magna, puhoi de lume.
La 10 fix, Rectorul intră cu Regele.
Discurs de primire elegant, sobru și sincer.
Laudatio e susținută de Victor. Îmi plac accentele ce reliefează în persoana tânărului rege din 1944 un fel de reparație morală în fața vicleniei istoriei.
Urmează discursul Majestății Sale.
Clar, limpede, răspicat, suveran.
Ultimul cuvânt, România, aproape că îi sugrumă vocea din cauza emoției.
Aplaudăm mult, ca și cum am fi vrut să comprimăm între palmele noastre 4 decenii de absență din Țară a celui ce acum ne vorbește.
Mă tem că între noi, cei din sală, și El stă o umbră de netrecut.
Roșie.

PS Atunci când Profesorul Eugen Todoran, primul rector de după 89 al Universității, a renumit Universitatea de Vest după titulatura din Decretul Regal din 1944, a avut parte de o furibundă împotrivire. Asta așa, în treacăt…

* Nu doar românul, ci şi, în genere, omul de pretutindeni e născut scriitor-semnător. Scrie şi, mai ales, semnează pe unde apucă : pe copertele unor cărţi, pe ziduri de clădiri sau de peşteri, pe scoarţe de copaci, pe lemnul băncilor din parcuri sau amfiteatre, pe fesele proprii sau ale altora, pe asfalt, pe afişe, pe bani, pe etichete, pe caroserii, pe vitrine, pe geamuri aburite și mișcătoare. De fapt, pe orice. Există o poftă imensă a Omului de a lăsa dovada trecerii sale prin acel loc, drept pentru care nu mai miră pe nimeni un asemenea gest. * Am găsit pe scândura paturilor din staţiuni de odihnă dovada că acolo au dormit şi Gicu, Ducu, Meri, Veti, Ramona ş.a.m.d. * Iar pe zidul din dreapta unui bancomat am citit că oricând o pot suna pe Leni dacă am nevoie de ea. Nu am sunat doar din cauza Lenii* E bine, e rău? * După câte ştiu, locul cu cele mai multe semnături din lume e casa Julietei din Verona, o casă pe ale cărei ziduri interioare s-au strâns poate milioane de semnături. De cupluri. Unele peste altele, într-o firească pasionalitate a încolăcirii literelor. Am amintit-o fiindcă mi se pare singurul loc în care semnăturile îşi justifică într-un fel prezenţa, fiind un soi de gaj, de legământ magic. În rest, cred asemenea gesturi sunt fie semnul unei benigne imaturităţi, fie al unei nebunii ce se cheamă paranoia. * Mai mult decât semnătura, a devenit de mult o practică prezenţa imaginii Cuiva acolo nu te-ai aştepta. Asta într-un soi de idolatrie mai mult sau mai puţin recentă. * Cine nu îşi aminteşte de nebunia eternelor portrete ale secretarului general plasate peste tot. Chiar şi acolo unde te-ai fi aşteptat mai puţin, cum ar fi în centrul unei vitrine de la o expoziţie chinologică!* Sau, ca să dau şi un exemplu din aria culturii, să ne amintim că Dali a eternizat chipul soţiei sale, Gala, pictând-o numai şi numai pe ea. Chiar şi atunci când a reprezentat-o pe Fecioara Maria! Blasfemie sau nebunie? Poate amândouă deodată. * Ca un amănunt juridic ciudat, în antichitatea romană, contractele juridice care nu se putea semna în prezenţa unui reprezentat al Împăratului, aveau valabilitate numai dacă erau parafate sub portretul oficial al acestuia!

După ce presa britanică a emis ipoteza că românca Elena a făcut play back la Eurovision, eu am înțeles imediat ce vroiau ei să spună: că România, românii fac play back din 89 încoace cu prilejul oricărui cuvânt rostit sau cântat în spațiul public.
Iar paranoia pe care se cațără întrebarea ”De ce taman noi?”, are o singură explicație: confuzia.
Ce seamănă izbitor cu o greșeală de tipar din vremurile trecute, când Andreas Papandreu, președintele Republicii Elene, apărea scris în ”Scânteia” „Președintele Republicii Elena”.
Elena Ceaușescu, evident.

MArT – Muzeul de Artă Timişoara pentru rebusiştii din provincie – a primit, sâmbătă, peste 1000 de vizitatori.
Unii veniţi să o vadă prima oară pe Cleopatra, alţii să audă cum ticăie ceasurile ţărăneşti din sec 19, alţii, la un spectacol de trupă Auăleu sau, pur şi simplu, pentru Muzeu.
Consecinţe:
1. peste 1000 de ambasadori ad-hoc ai Palatului Baroc.
2. o creştere a umidităţii în sălile Muzeului, ce a necesitat o pauză de juma de oră.
3. completarea numelui trupei Auăleu, teatru de garaj şi curte.
Revin cu noi date despre Cleopatra.

15 mai!
Ați depus declarațiile fiscale de venit?
Dar declarațiile de plecat?
Declarațiile de plecat, pentru mine, reprezintă cota de salivă pe care o las pe buzele unei cărți.
Buzele unei cărți se numesc pagini.
Le sărut cu o mecanică salivară ce face cocktail din sastisire și fericire.
Așa că Târgul de Carte din Piața Unirii e, pentru mine, o declarație fiscală.
Unde, cu 5 lei, am hăpăit Un cuib de nobili de Tugheniev, Manechinele lui Bruno Schultz, Rătăcit în casa oglinzilor al lui John Barth sau Lighioane și supralighioane, de Saki.
Ce mă mai tem că unele Capodopere pot deveni Cărți ale Străzii!

Ieri, odată cu ploaia, s-a încheiat şi Tabăra de sculptură în lemn.
Tabăra, prima de felul ăsta din anii 80 încoace, are o istorie. În esenţă de lemn exotic.
Acum doi ani, împreună cu Costi Ostaficiuc am tot plănuit o tabără de sculptură la Muzeul Satului.
Era prea departe şi prea ferită de ochii lumii.
Ştefan Călărăşanu a venit cu ideea unei tabere de sculptură în lemn. Zis şi făcut.
Soarta a vrut ca, la finele lui 2008, să îl întâlnesc pe Lucian Perescu, un navetist. Între Timişoara şi Bolivia. Unde luase în folosinţă hectăraie de pădure amazoniană.
Aşa că primul slogan al campaniei de promovare a parchetului exotic s-a născut rapid:
Anzi în Timişoara, mâine-n toată ţara.
Am făcut o şedinţă foto la Ştefan acasă, ne-am tot văzut şi Lucian l-a cooptat în echipă şi pe Andi Herczeg.
Ştefan i-a invitat pe Maxim Dumitraş, pe Aurel Vlad, pe Ilarion Voinea şi pe George Zărnescu. Ordinea e alfabetică.
Trei săptămâni de lucru pe platoul din faţa hotelului Central.
Cu seri la Ştefan la atelier, la Andi acasă (ce Casă!!!), la Enoteca sau La Domul lui Antonio.
(Bachus a vrut să se deschidă, la vremea taberei, şi Enoteca de pe Eugeniu de Savoya, aşa că lemnul exotic avea acum şi buchet.)
Când ai artişti mari şi vii în fibra lor de fiece zi, te poţi baza că iese totul de dragul artei.

Dacă vreţi să vedeţi, mergeţi la
http://whitenoise4ever.blogspot.com/2009/05/nu-doar-5-poze-si-un-vers.html

Jurnalism nu, literatură – nici atât.

Traiască Regele
În pace si onor
De ţară iubitor
Şi-apărător de ţară.

Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susţine cu a ta mână
Coroana Română!

Traiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întinde a Ta mână
Pe Ţara Română!

Versuri: Vasile Alecsandri
Muzica: E. Hubsch

Se poate asculta doar pe un site adresat mai ales copiilor. România e mereu ba copilărească, ba infantilă!
http://www.trilulilu.ro/adrian2007mihai/97bba1c236e3d5