(Fragmente de jurnal despre Eminescu, în 15 ianuarie)
♦ În 1911, Nae Ionescu credea că, în traducerea franţuzească a sonetului Veneţia de către Al. Gr. Soutzo, “unele versuri sună mai bine ca în româneşte”. Oare pentru N.I., ca şi pentru alţi ideologi ai extremei drepte româneşti, Poetul e doar un accident în biografia Ideologului? ♦ Citesc, în Călinescu, analiza la Văduvioară tinerică. Dacă ar fi să mi-l descriu pe acest buimăcitor “văduvioară”, aş zice că e, concomitent, un fel de sexualizare şi diminutivare a morţii. ♦ Vă mai amintiți de Alexander Lebed, fostul comandant al Armatei a XIV-a din Transnistria. (“Trece Lebeda pe ape”?) În faţa arsenalului ruso-găgăuz basarabenii îl au doar pe Eminescu, o armă lirică împotriva uitării şi a desnaţionalizării. Un Eminescu stendhalian, deopotrivă, sacerdot şi cavaler, lipsit însă completamente de instinct social. ♦ Citit analizele care îl “desfiinţează”. Am un titlu: “Eminescu în gherocul criticii” (Gheroc, de la germ. Gehrock, redingotă. Deci, poeţii romantici ar umbla în redinGoethe) ♦ 1994: Îi spun Domnului Todoran că, atunci când am fost la ţară, am descoperit şi sibilinicul poeziei eminesciene. Dom’ Profesor bănuieşte că am să spun o mică necuviinţă, dar mă încurajează cu un “Ei, hai să vedem!”. Şi îi povestesc atunci cum, la Gătaia, unde îmi îndeplinisem stagiatura, un oarecare domn Plop, cu un nume dublu predestinat, domnea peste lemnele şi combustibilul din comună; cum pe numitul domn Plop Cupidonul neliniştit l-a adus în odaia unei Venere al cărei consort nu a consimţit la un asemenea afront şi a intentat proces de separaţiune; ceea ce l-a făcut pe un terţ, profesor de limba română la Jamu Mare, să îi cânte, seară de seară, cu vocea Miei Braia, “Pe lângă Plop şi fără soţ”. Dom’ Profesor râde cu poftă şi, din sufragerie, Doamna Mura ne întreabă dojenitor: ”Ce tot râdeţi acolo?”. Acasă, adaug în Jurnal: “Şi-om şedea în foi de Mură” ♦ Cum s-o fi împăcând antisemitismul eminescian cu pasiunea pentru kabbală? Călinescu e de părere că Luceafărul ar putea fi interpretat ca un sephirot. De revăzut Zevin Rusu şi relaţia dintre Scrisoarea I şi Zohar, dar şi studiul lui Culianu despre “dualismul acosmic” şi constantele gnostice. Despre Pentateuh, kabbaliştii au scris mii de tratate, găsind tot atâtea interpretări. Ca şi exegeza eminesciană! ♦ Dan Dionis, o superbă parabolă a morţii naratorului-omniscient ce se vrea şi Demiurg. Probabil că, într-o viaţă anterioară, Balzac a fost o muscă obeză şi clăpăugă! ♦ Soţia dogelui, scrie Caragiale într-o parodie din 1896 la Veneţia, se cheamă “dogaresă”. Thanaticul igrasios al cufundării în apa lagunei — asemenea mecanicii oricărei lecturi — e absent. Din contră, jubilaţia are potenţiometrul la maximum: “— În Veneţia duioasă, / Dulce-i viaţa ‘n carnaval! / Pentr’o inim’ amoroasă, / Cântă, râde-al mării val!”.
(Publicat în Orizont, nr. 1, 2000)
