Cum îi șade bine oricărui incubator, și Realitatea TV a scos la iveală puii de Timișoara. În ultima zi de octombrie i-a arătat pe televizor și dădeau bine. Cu ocazia lansării, le-am propus lui Mihai Tatulici și lui Doru Bușcu un slogan care îi face dreptate lui Silviu Prigoană:
La început n-am fost cu Vântu!

Mai de mult, unul dintre cunoscuţii mei a emigrat în Australia. Era la capătul a trei-patru ani de drumuri şi demersuri la ambasada Australiei de la Belgrad, dar, mai ales, la capătul a zeci de ani de umilinţe pe care România i le “oferise” din plin, chiar şi după 1989. Când l-am întrebat de ce pleacă aşa departe, el mi-a replicat doar atât: “Departe de ce?”
Cum la fel de sec a replicat un altul, ce se pregătea pentru Noua Zeelandă, la observaţia că pleacă “la mama dracului”: “Mama dracului e aici!”
De ziua morţilor, cele două răspunsuri îmi revin în minte cu o acuitate aparte. Mai întâi, fiindcă, de 1 noiembrie, cei plecaţi “afară” se întorc în ţară pentru a se reculege la mormintele celor dragi. Stranie metamorfoză de-o zi, cimitirele româneşti au masca, aparenţa celor mai luxoase şi aglomerate parcări; iar cei care trec prin preajma fostelor aşezări şvăbeşti simt plutind dinspre cimitire mirosuri de parfumuri şi coloniale ciudate, necunoscute. Pentru că limuzinele şi rafinatele arome sunt ale celor ce au stat cândva în România. Şi care, în covârşitoare majoritate, sunt legaţi de România doar prin aprox. 8 metri cubi de pământ. Sau ar trebui să fie, fiindcă primul răspuns de mai sus, “Departe de ce?”, arată că şi acest reper se clatină.
Sau că noi, românii, am ajuns la o depăşire a disperării şi la un naufragiu în maladiv, de vreme ce anularea, ruperea brutală a tuturor legăturilor afective cu cei mai dragi, uitarea părinţilor decedaţi, de pildă, e semn de grea boală a sufletului.
Ceea ce – trebuie să vă spun – îmi dă copleşitoarea şi umilitoarea senzaţie de a aparţine nu unui popor, ci unei asociaţii de locatari cu numele România. Sau că aparţin unei Românii funerare ce nu mai are de oferit nimic în afara spaţiului amintirii. Pentru cei plecaţi dar şi pentru cei încă rămaşi. Că suntem o ţară a turismului la morminte, un turism nici măcar de sezon, ci de o singură zi.

PS Un articol vechi, pe care îl credeam înmormântat, acum l-am descoperit încă viu!

Circul cu maşina aproape mai mult decât dorm.
Pentru mine parbrizul e un fel de burtă semitransparentă
prin care admir lumea
asemenea unui fetus trecut de prima lui tinereţe
ce priveşte atent
numerele câştigătoare la loto.

Săptămâna asta la 6 din 49 au ieşit 5, 22, 7, 5, 47, 60.
Probabil fiinţa aceasta imaginară din poezia mea visează.
Mai mult ca sigur visează!
Unde s-a văzut vreodată să fie mai mult de 49 de numere
în vitrinele din lumea reală,
cu atât mai puţin să se întâmple ca 5-ul
să reapară când te aştepţi mai puţin în bilet.

Dacă ar fi să interpretez acest vis într-un almanah
dedicat centenarului unui poet important al oraşului,
aş spune că infinitul se joacă cu poftă şi râde
o dată la 1700 de ani cu cifrele reci
peste care, apoi,
pune doar câte o ceaşcă de ceai folosită.

De câte ori trec pe la nonsensul giratoriu
de pe Pârvan,
se iveşte fluierând ca o turbată Salvarea.
Maşinile se dau la o parte de parcă cineva ar strănuta
cu putere sau ea, Maşina Salvării, ar fi o cocoană bătrână,
dacă s-ar putea o ambulanţă văduvă din al II-lea război mondial.
Ce mai, politeţea e vie în faţa morţii,
graba noastră cea de toate drumurile
se face palidă în faţa trecerii în trombă a muribunzilor care
ne colorează iarăşi şi iar în vineţiu televizorul de ştiri.
(Mânile strânse pe volan în chip de rugăciune la Zeul Bujie
tresar o clipită ca nişte porumbei adormiţi lângă o şcoală
ce intră cu aceeaşi viteză în recreaţie!)
Cu alte cuvinte, Salvarea asta
mă cam dă peste cap şi, sincer să fiu,
mă gândesc chiar să îi propun primarului nostru, Gheorghe Ciuhandu,
să monteze în locurile unde agonia
miroase a urină de hamster bătrân
câte un acvariu enorm.
Cu zilele noastre însorite şi dulci.

Dacă vă place Adrian Păunescu, o să vă rog să nu citiți postarea mea. În general, să vă feriți de blogul meu.
Prezența constantă la RTV a lui AP (și a Danielei Buruiană!!!) îmi dă mereu crampe. Disconfortul îmi vine probabil de la cele 150 de kilograme deasupra cărora Păunescu flutură mereu un deget amenințător și moralist. Însoțit sonor de o voce tunătoare și gravă cu care rostește aceleași slogane răsuflate despre demnitate, dreptate, cinste și revoltă. El, cel pururi aflat lângă fundul Puterii. Pentru a-l pupa cât mai acrobatic și memorabil!
Dacă doriţi cumva o mostră despre caracterul OMULUI, vă îndemn să citiți ultimul nr. al “României literare”, unde fosta sa soție, poeta Constanța Buzea, publică fragmente dintr-un jurnal al anilor 60. Partea finală intră în rezonanță cu emoționanta, de altfel, poezie Rugă pentru părinți:
”Câteva luni după nașterea Ioanei, încercam zeloasă să-i promit (lui AP!) că următorul nostru prunc o să fie băiat. La care îmi răspunde convins că nu va avea el norocul acesta.
– Cum așa?
– Păi pentru că… Și îmi mărturisește fără menajamente că este tată și la altă casă, unde i s-au născut de curând gemene.
– Ești convins că sunt ale tale?
– Vrei să le vezi?”

* Ar trebui spus ţi respus mereu, răspicat, că Regele României şi Biserica Ortodoxă Română fac trup comun şi că, din punct de vedere canonic, Biserica nu poate recunoaşte actul așa-zisei abdicări de la 31 Decembrie 1947. Din simplul şi elementarul motiv fiindcă ar trebui să se nege pe ea Însăşi din moment ce Regele este „uns” şi nu încoronat, adică este miruit în cadrul unei Taine mai presus de fire! * De altfel, sintagma veche din limba română “a fost uns domn” este cea exactă, pentru că accentul cade pe ungerea cu mir, în vreme ce “a încorona” vorbeşte despre obiect, fără nici o referire la sacralitatea gestului. La fel este cazul cuvântului “domn” care, în formula “Domnul nostru Isus Hristos”, indică mult mai clar relaţia de reprezentare divină pe care suveranul o are de împlinit. * În ierarhia socială şi cosmologică antică şi medievală — cum ar fi, de pildă, cea franceză — regele era locţiitor (lieutenant) al lui Hristos pe pământ, iar actul încoronării era o taină, un act sacru de energizare, conform modelului încoronării sacre a lui Clovis în 496, când, conform tradiţiei, din cer a coborât o colombă cu mirul sfânt. * Din această perspectivă, persoana regelui era socotită magică, iar cârmuirea pe care o exercita nu era concepută ca un act de administrare exterioară, profană, ci ca unul de armonizare cu principiile ordonatoare ale universului. Era, adică, o îmbinare între “autoritate” (care ţine de spirit!) şi “putere” (care ţine de cele lumeşti, trecătoare). * În tradiţia regală franceză, românească şi grecească, regele este „arhiepiscop de dinafară”, adică poate administra majoritatea tainelor liturgice. Astfel, în momentul vizitei sale la Timişoara, în Sfânta Noapte a Învierii, Regele Mihai a stat alături de Î.P.S. Mitropolitul Corneanu şi în consecinţa acestei relaţii.
La mulți ani, Maiestate!

O zi frumoasă de dă ca proasta-n week-end!

“Omul nu a fost creat pentru muncă, ci pentru a se odihni. Dacă el ar fi fost creat pentru muncă, tălpile sale ar fi fost cel puţin la fel de late cât spatele.”
Uneori dorm ca un furnir greu de nuc.

La noi, lunea e ziua de avort la noroc.
6 numere din 49 vomită un text din Manualul de