Astăzi am fost la un pas
de a scrie o poezie.
Probabil ar fi fost vorba despre ceva important,
altfel nu ar mai fi avut niciun rost.
Eram prea puțin hotărât ce să aleg dintre marile teme
despre care au scris poeții și adolescenții-poeți
în această zi de duminică.

Am deschis însă televizorul și am ascultat, fermecat,
icnetele uneia dintre surorile Williams
în sferturile de finală ale unui turneu de 1 milion de dolari.

Păcat că racheta ei
are forma unui rinichi de vacă bolnavă
și nu a inimii mele.

Copii, paste!

Cine, în Timişoara, nu îl ştie pe Antonio nu are cultură papilară.. Cu alte cuvinte habar n-are ce minunăţii poţi depune peste papilele gustative acolo unde el regizezază buătăria, evident tipic italiană. Cine, în Arad, de pildă, nu-l cunoaşte pe Antonio iarăşi nu are cultură oculară. Fiindcă Antonio e „plinuţul” din emisiunea TV lui Dan Bitman, „Dănuţ SRL”. Plinuţ de poante, de cântece, de viaţă, ce credeaţi!
Ce-mi venii cu Antonio? Nu mie îmi venii, ci el veni cu o carte de gastronomie dedicată în special pastelor, publicată la Nemira. Notaţi, vă rog titlul, pentru a nu uita: Bucătăria lui Antonio Pasarelli. Reţete italieneşti tradiţionale şi rapide. O carte despre paste cu osebire.
Ce să nu uitaţi?
Să nu uitaţi, de pildă, să vă impresionaţi partenera sau partenerul în materie de bucătărie italiană şi, atunci când citiţi în meniu „specialităţi” cum ar fi spaghetti alla milanesa ori spaghetti alle parmeggiana, să spuneţi, doct şi dispreţuitor că ele, pur şi simplu, nu există. De undeţi ştiţi? De la Antonio, singurul maestru bucătar cu studii de academia gastronomică.
Să nu uitaţi că puteţi face un dar celor nu stau în bucătărie ca în prizonierat şi, ca atare, ar fi un amuzament să experimenteze, cu ingrediente obişnuite, alchimii ale gustului.
Domnişoară ce tocmai mă citești, parcă văd că vei participa la un concurs Miss, aşa că ai nevoie urgent de nişte reţete tot atât de simple ca şi propoziţia cu deficit de inteligenţă „Iubesc mult călătoriile”.
Să nu uitaţi aşa, atunci vreţi să comandaţi ceva bun: fusilli ai gamberi e pomodorini, minestrone di verdure, penne alla sorrentina, spaghetti alla puttanesca, ragu della sposa sau farfalle con ortiche e spinachi.
Sau, pur şi simplu, nu uitaţi acest titlu fiindcă e o carte vie, scrisă cu talent şi umor! Despre o Italie mirifică şi solară ce se consumă în gura mai mare și nu Mailată.

”Îmi pare rău că am predat Revoluția pe mâinile unor civili care nu erau pregătiți încă!”, sună stupefianta declarație a generalului Stănculescu la ultima sa conferința de presă în libertate.
Ce să înțelegem din ea? Că a fost o lovitură de stat militară? Că V. A. Stănculescu ar fi putut să instaureze o dictatură militară?
Oricum ar fi sună ciudat. Însă ca un ecou al unor manevre ale generalului imediat după Revoluție, în primăvara lui ’90, când personajul vine la Timişoara şi are o întâlnire discretă cu câţiva dintre liderii Societăţii. Cărora nu numai că le promite sprijin, dar le şi spune că tocmai se întorcea de la Versoix unde a discutat cu Majestatea Sa Regele Mihai posibilitatea revenirii fostului suveran pe tronul României. Lucru dovedit ulterior adevărat! Drept pentru care le recomandă interlocutorilor să ia o atitudine mai ferma numai atunci când va fi cazul. De fapt, ţelul lui Stănculescu — pe atunci ministru al Industriei — nu era atât temporizarea Societăţii, ci atragerea Societăţii într-o acţiune ce ar fi semănat foarte clar a lovitură de stat! În plus, prin intermediul Societăţii Timişoara, era credibil în a încuraja acţiunile CADA de care, fix la momentul potrivit, s-a dezis. Fiindcă el nu era interesat de reforma morală din Armată, ci urmărea să-l înlăture pe ministrul Apărării, gen. Guşe, pentru a avea acces la industria militară ce aducea banii cei mulţi! O ţintă pe care a atins-o — îmbinând încercarea de discreditare a Societăţii Timişoara, utilul şi plăcutul — câteva luni mai târziu!

* Lumea e plină de homosexuali, ştiţi prea bine, şi, de ceva vreme, s-a rezolvat juridic şi situaţia lor în România. Metaforic vorbind, alături de poporanişti, avem oficila şi poponarişti. *Succint, poporaniştii sunt cei care se jură că mor de dragul poporului, dar viloaiele şi merţanurile arată că, de fapt, îi doare undeva de popor. * Poponariştii, în schimb, fac din homosexualitate o mândrie sau o virtute. * Cel mai vehement duşman al legiferării homosexualităţii este Biserica. Firesc, bisericile creştine, cu osebire cele ortodoxă şi catolică, nu acceptă homosexualitatea, deşi chiar unele texte neotestamentare au un anume echivoc în legătură cu asta. *Ca să nu mai vorbim despre scandalurile în jurul homosexualităţii unor înalte feţe bisericeşti ce au zguduit viaţa creştinilor din Anglia sau Austria, pentru a nu da decât două exemple relativ recente. * L unul dintre marșurile împotriva homosexualității, un bărbat mai în vârstă a spus că nici măcar comuniştii nu au îndrăznit “legiferarea pidosniciei”. Probabil că nu ştia un amănunt încă mai interesant : bolşevicii, pur şi simplu, au desfiinţat căsătoria! * Cât despre homosexualitatea în România comunistă, ar trebui spus că Tanti Secu îi racola de îndată pe cei cu asemenea gusturi, fireşte dacă nu ar fi preferat pârnaia. * Faptul că Ceauşescu nu agrea homosexualitatea nu l-a împiedicat să aibă relaţii dintre cele mai bune, tovărăşeşti, cu Yasser Arafat, căsătorit, se ştie la bătrâneţe, cu o frumoasă creştină maronită. *Despre Arafat nu s-a spus public că este homosexual până pe la finele anilor ’70. Oriana Falaci, într-o carte celebră de interviuri cu mai marii lumii din anii ‘60, îl întrebă în deschiderea interviului : “Câţi ani aveţi, Abu Amar?” (Abu Amar era atunci numele lui de război). Fiindcă el evită răspunsul, autoarea revine cu o fină ironie: “De ce nu îmi spuneţi? Doar nu sunteţi femeie!”

Duminică, 12 octombrie a.c., ora 22,50. Fix. Cu o ureche îi ascult pe invitații Ursului de la Realitatea TV, cu cealaltă sunt atent la Cosmos — una dintre provinciile Internetului.
Mușchiul meu etimologic, ascuns în parabola îndreptată către TV, a tresărit însă asemenea mușchiului de broască atunci când invitatul Huidu a dăruit doct audienței sintagma ”mijloacele mass-media”. Tradus, unul dintre autori emisiunii de veghe și igienă logico-lingvistică de pe Prima TV, Cronica cârcotașilor, a spus ”mijloacele mijloacele de comunicare în masă”.
E o formulă peste media de masă, cum ar spune un chelner sau un administrator de cantină.
Dar, fiindcă nu îmi plac rușinicile din concluziile finale – ca să mă exprim în spiritul celui de mai sus -, ar fi un minunat prilej să-l readucem în memoria umorului voluntar pe interbelicul Oscar Lemnaru.
Care, la văzul unei tinere cu o talie de viespe,a exclamat așa, spre deliciul asistenţei de la Capşa: ”Domnişoară, mijlocul dumitale scuză toate scopurile!”

Mâine încep Zilele culturii sârbe. Probabil, manifestarea va trece prea puțin observată și vizitată. În afara sârbilor din Banat, probabil prea puțini vor onora manifestarea. Îi îndemn pe timișorenii sau bănățenii care au crescut cu fotbalul internațional în limba sârbă (sic!)sau cu igrani film (film străin) subtitrat în sârbește să facă o reverență televiziunii iugoslave și, evident, culturii sârbe. Fiindcă a fost un refugiu pentru toți de aici.
Iar ceea ce s-a petrecut în episodul de mai jos e o fabulă despre noi.
Înainte de 1989, într-un an de alegeri în Marea Adunare Naţionalǎ, oamenii muncii dintr-o întreprindere timişoreanǎ au fost aduşi sǎ se întâlneascǎ cu viitorii aleşi. „Bǎieţii” veneau de la Bucureşti şi, dupǎ ce au spus ceeea ce ştim cu toţii cǎ trebuia spus, s-a trecut la un dialog, la problemele ce ar fi urmat rezolvate. Cineva, nu are importanţǎ numele lui, un inginer de înaltǎ pregǎtire profesionalǎ, s-a ridicat şi a spus cam aşa : „Tov. X, am o rugǎminte personalǎ. Când ajungeţi la Bucureşti, vǎ rog sǎ le spuneţi tovarǎşilor sǎ ne dea program de televiziune normal, nu ǎsta de douǎ ore. Şi ca sǎ înţeleagǎ tovarǎşii despre ce este vorba, sǎ le spuneţi cǎ ceea ce nu au reuşit ungurii sau austriecii de-a lungul a câtorva sute de ani, ceea ce nu au reuşit turcii, adicǎ sǎ le învǎţǎm limba, vor reuşi, în scurtǎ vreme sârbii! Fiindcǎ nimeni nu se mai uitǎ la TVR1, ci numai şi numai la sârbi!”.

Omul ca homo sapiens îşi are dezvoltarea în… degetul mare. Cel puţin aşa spun biologii şi toţi specialiştii care s-au ocupat cu asemenea chestiuni. Fiindcă, în momentul în care degetul mare, policele, a devenit mobil, fiinţa aceea primată a putut folosi unelte, deci şi-a adaptat natura nevoilor sale. Ceea ce arată clar că, deşi ignorat îndeobşte, degetul are o importanţă cu mult peste dimensiunile sale. Dar nu numai degetul mare. Arătătorul, de exemplu, figurează la loc de cinste pe frescele egiptene fiindcă el era scărpinătoarea faraonului. Instrumentul se numea heka şi era considerat un obiect magic. Aşa ar putea fi regăsit şi în Evul Mediu unde regii europeni aveau cu toţii un asemenea ajutor pentru mâncărimi. Însă cea mai “digitală” perioadă a omenirii a fost cea medievală : în primul rând fiindcă fenomenul construcţiei catedralelor este legat de limbajul dactilonimic. Dactilonomia este ştiinţa de a socoti cu ajutorul degetelor de la mâini şi de a transmite astfel cifre şi operaţii aritmetice. Adică exact ceea ce fac astăzi brokerii de la bursă! Sau ceea ce îşi transmit surdo-muţii prin semnele lor inventate de abatele De l’Epée, în secolul al XVIII-lea. (Ca un amănunt de popularitate, procedeul dactilonomic a fost unicul utilizat, timp de 11 veacuri, până pe la mijlocul secolului sus amintit de către cei care nu ştiau carte!) Se pare că în această mecanică a degetelor stă şi sistemul de 12 submultipli fiindcă policele poate număra până la 12, adică cele 12 falange ale degetelor arătător, mediu, inelar şi mic.
În era modernă, degetele au revenit spectaculos în atenţie o dată cu Sir Winston Churchill care a transformat un simbol obscen într-unul al victoriei. Degetele în formă de V au fost întoarse cu palma în faţă!

Fotbaliștii, actorii, vedetele show bizz-ului sunt zeii zilelor noastre.
Fără piciorul, mimica, vocea, figura lor, viața noastră cotidiană e fără sens.
Îi iubim, adulăm, urmărim (paparazzi-zăm!, visăm, imităm.
Doar de cel mult 100 de ani.
Înainte de asta, cu excepția fotbaliștilor (născuți într-un dormitor englezesc), erau ignorați, alungați, detestați, demonizați chiar.
Din Antichitate până în Evul Mediu statutele corporațiilor de meserii aveau o listă cu „meseriile infame”, considerate nu numai nedemne, ci și izvor de pedeapsă divină veșnică. „Meserii infame” însemnau : hingher, călau, paznic municipal, gunoier, gropar, măcelar, servitor la băile publice, bărbier, prostituată, proxenet, menestrel, dansator pe funie (acrobat sau funambul), bufon, țesător, cioban. Cu actorii, menestrelii, bufonii, saltimbancii, stăm rău încă din epoca romană, iar mai târziu Sfântul Augustîn a cerut ca actorilor — pe patul de moarte — să nu li acorde iertarea.
În secolul al XV-lea, se credea ca menestrelii și prostituatele „sunt niște monștri deghizați sub forme omenești”.
Ce vreți mai mult, în Anglia medievala și renascentistă actorii erau îngropați în cimitirele din afara cetății…

În România, instituţia fundamentală a relaţiei cu Celălalt este înjurătura. Şi, fiindcă înjurătura cea mai frecventă este cea de mamă, nu am exagera deloc spunând — asemenea lui Vasile Alecsandri — că românul s-a născut şi ginecolog, nu doar poet. Dar înjurătura de mamă e o chestiune mult prea serioasă pentru a fi lăsată doar pe gura amatorilor de pe stradă ori a votanţilor la alegeri! Au apărut şi studii serioase despre ea, s-au scris tratate despre cum unele popoare au dezvoltat un întreg folclor în legătură cu acest drum spre originile biologice. (Astfel, un cunoscut eseist român contemporan, Alexandru Paleologu, crede că trimiterea spre origini e chiar suprema formă de aneantizare.) Sau cum alte popoare, pur şi simplu, nu cunosc asemenea forme de excursii, chiar şi în utere de 5 stele! Cu alte cuvinte sunt lipsite de imaginaţie!
Ceea ce face înjurătura de mamă cu adevărat fascinantă la români este însă caracterul ei recompensator. A te înjura de mamă cu cineva trece drept semnul definitivei prietenii, iar expresia “ e dat în mă-sa” înseamnă de fapt “e un om extraordinar”!
Mai ţineţi minte povestea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte în care coconul de împărat nu voia să se nască, adică să iasă de-Acolo? Tare i-ar fi plăcut în România de azi, cred eu, fiindcă numa’ şi numa’ înapoi acolo ar fi fost dânsul trimis!

… obișnuia să spună, cu prilejul Înnorărilor de Sezon, prietenul meu Radu Todoran.
La el mă gândesc acum și, oenologic, la o caricatură a lui Mihai Stănescu din anii ’80. Mai ales pentru frigul ce mi-a intrat atunci în oasele tinere.
Desenul înfăţişa doi bărbaţi îmbrăcaţi în şube, cu căciuli, aşezaţi la masă în faţa unei sticle de vin roşu. În fundal, apăreau nişte elemenţi de calorifer al căror robinet era decorat cu emblema Rolls-ului, Victoria de la Samothrace. “Şi află de la mine că vinul roşu se bea la temperatura camerei”, spune unul dintre români.