Fiecare zi națională înseamnă, pentru mine, irosirea a încă unei ocazii de a fi mândru că trăiesc în România.
Pornind chiar de la semnificația momentului. Ce zi națională e aia în care minoritatea cea mai numeroasă a țării se află în postura de a se bucura, chipurile, de un moment dureros al istoriei ei?
Știu că ați tresărit deja și că, în intimitatea gândurilor Dv., unii vor prearticula un gând despre faptul că EI, adică maghiarii, trăiesc în România și că, pe cale de consecință, trebuie să se conformeze situației. Iertată fie-mi comparația, așa ceva mi se pare a fi și un reflex de tribună de fotbal, și o eșuare definitivă în apele tulburi ale înțelesului de „a fi român”. Confuzia dintre etnicitate și cetățenie despre care e vorba, e toxică și rescrie încă mai apăsat decât o fac topometrii granița cu Spațiul Schengen. De fapt, cu lumea civilizată.
Ca să fiu sincer până la capăt, îmi cam displac zilele naționale ce scurmă belicos în gunoiul istoriei. Pe de o parte, asemenea momente emoționale întrețin o fantasmă și acutizează frustrările, pe de altă parte manipulează. Mai întâi, fiindcă distrag atenția de la problemele reale, acute, iar apoi fiindcă teleportează furia, agresivitatea față de adevărații vinovați într-un niciunde istoric unde zăngănesc săbii și paloșe.
Nu întâmplător asemenea zile festive adăpostesc, la pieptul neprihănit al sărbătorii, Parada Militară. Care, iată, în acest an, a fost cea mai costisitoare din ultimii trei luștri. (Un lustru = 5 ani!)
De fapt, o paradă de un ridicol mizer pentru o țară ce nu are bani să crească alocațiile pentru copii nici măcar cu un leu! Drept pentru care cred că a fost o cheltuială complet inutilă și fanfaroană. Un fel de „pițiponcism” ( scuzată-mi fie barbaria) la nivel înalt unde locul telefonului mobil de fițe a fost luat de parada militară.
Probabil că
Sunt mândru că sunt român fiindcă lichidul amniotic al ființei mele, după naștere, a fost limba română.
Sunt român fiindcă înțeleg lumea prin limba română și, de fapt, e tot ceea ce știu.
Trăiesc, în sens economic, predând limba română a jurnalismului și a comunicării persuasive.
Sunt un fel de inginer de limba română.
Lăcătuș, electrician, mecanic, zidar poți fi dacă ai dexteritate, adică mâini bune.
De limba română, ca, de altfel, de orice limbă, te poți ocupa doar dacă spațiul dintre bazin și cap îți este ocupat definitiv de cuvinte.
Cu alte cuvinte, dacă ești ocupat de cuvintele limbii tale.
Cât privește România mea, lucrurile nu stau deloc cum s-ar cuveni de Ziua Națională.
România mea, de prea multă vreme, seamănă cu un liliac. Cu un liliac adomit. Cu capul în jos.
O Românie a valorilor inversate. În care nici Caragiale, nici Enescu, nici Eliade, nici Cioran, nici Brâncuși, nici Lazăr Șăineanu, nici Celibidache nu se pot întoarce acasă.
Păcat de românii României care, iată, au o sărbătoare națională doar a românilor etnici, nu și a tuturor românilor cetățeni!