1. Limba de… lemn a religiilor
Dacă ar fi să începem explorarea simbolismului crucii dinspre rădăcinile lui (sic!), atunci fără îndoială că s-ar cuveni să ne referim mai întâi la ceea ce înseamnă lemnul. Lemnul ca suport, cod şi finalitate a procesului cosmogonic. Ba chiar să semnalăm că una dintre marile nedreptăţi ale lumii moderne în materie de limbaj este sintagma „limbă de lemn”. Care, cum bine se ştie, desemnează o exprimare fără expresivitate, încremenită în clişee şi locuri comune. Prin extensie, „limba de lemn” a ajuns să însemne limba propagandei. Spre deosebire de lumea modernă, secularizată, marile religii şi paradigma lor însoţitoare, gândirea ezoterică, valorizează în mod special tot ceea ce ţine de lemn. Veacuri la rând au funcţionat o serie de coduri ce confereau termenilor din regnul vegetal o încărcătură aparte, cu deosebire în ceea ce priveşte copacul. Dar a mai existat şi un limbaj secret al dulgherilor constructori de catedrale, încă din secolul al XII-lea, numit Pendulul lui Solomon, un limbaj universal ce se regăseşte şi astăzi pe grinzile intacte ale unor catedrale. În esenţă, acest limbaj secret al companionilor medievali este operativ şi speculativ în acelaşi timp. Operativ, fiindcă arată succesiunea operaţiilor pe care dulgherii le fac pentru ca lemnul ecarisat să se regăsească în construcţia catedralei după dispunerea naturală a poliedrelor. La fel ca şi piatra ce a fost scoasă din somnul carierei şi va fi reculcată în exact aceeaşi dispunere a nervurilor în construcţie. Speculativ, fiindcă aceşti companioni au scris fraze secrete pe diplomele lor cu ajutorul unor asemenea figurări[i].
Mai mult decât atât, pentru hermetişti, regnul vegetal era un loc al alfabet sui generis al prezenţei divinului în lume. Este vorba aici de celebrele „signaturi” despre care Crollius, un hermetist din secolul al XVII-lea a elaborat în limba latină un tratat tradus, în franceză în 1624, Traité des signatures : „Nu este oare adevărat că toate ierburile, plantele, arborii şi celelalte, provenind din măruntaiele pământului, sunt tot atâtea cărţi şi semne magice?”[ii]
Aceste situări terminologice din zona vegetalului, fără încărcătura lor scrutătoare, s-au păstrat şi în uzanţa contemporană, însă desigur că ele nu mai sunt conştientizate. Ce mai la îndemână exemplu decât faptul că, atunci când se vorbeşte despre profunzimile unui fenomen, întrebuinţăm de îndată cuvântul „rădăcină”. Şi tot atunci când vrem să spunem că sensul trebuie căutat dincolo e aparenţe, metaforizăm prin cuvântul „scoarţă”. Întâmplător sau nu, cuvântul „coroană” se aplică părţii superioare a copacului, fiind, în acelaşi timp, expresia desăvârşirii, a în-coronării. Ca să nu mai vorbim despre câţi muguri semantici dă, în acelaşi spaţiu religios, cuvântul „ramură”…
Interesante pentru reflecţia din jurul Lemnului sunt sensurile pe care aceleaşi cuvinte le au în diverse tradiţii sau chiar în cadrul ezoterismului. Cum vom vedea mai departe, poziţia principială a rădăcinilor este în sus, spre Cer, de unde lumea manifestată îşi trage sevele. În tradiţia kabbalistică, se pomeneşte că, printre cei care au pătruns în Pardes, unii „au devastat grădina”, adică au „tăiat rădăcinilor plantelor”. Pardes, figurat simbolic ca o grădină, semnifică domeniul cunoaşterii superioare şi rezervate: cele patru litere, PRDS, sunt puse în legătură cu cele patru fluvii ale Edenului şi diferitele sensuri conţinute în Scrierile sacre, cărora le corespund tot atâtea trepte ale cunoaşterii. Cei care „au devastat grădina” nu ajunseseră efectiv decât la o treaptă în care mai este încă posibil să te rătăceşti, să fii încă supus trufiei. „A tăia rădăcinile plantelor” înseamnă — pentru interpretul textelor cabalistice — a considera „plantele” sau fiinţele pe care le simbolizează acestea ca având, într-un fel, o existenţă şi o realitate independente de Principiu, adică o existenţă pur profană[iii].
Şi cuvântul „scoarţă” are o semantică aparte, aşa cum spuneam. În ezoterismul islamic, adică în sufism, raportul dintre exoterism şi ezoterism — adică dintre aspectul exterior şi interior al unei religii — se exprimă în termenii „scoarţă” şi „miez”. E adevărat, cuvântul „scoarţă” poate avea şi sensul de „coajă”. Interesant este că tot în tradiţia ebraică a kabbalei, semantica vocabulei care ne interesează este mult mai amplă şi se referă la tot ceea ce are formă, adică „înveliş”. Cosmosul înseamnă o serie de „scoarţe”, „învelişuri” ce adăpostesc lumina incomprehensibilă[iv].
Cât despre Coroană, acesta este numele pe care îl poartă una dintre sefirah ale Arborelui Sefirotic, emanaţia divină supremă, Keter, ce reprezentă „capul”[v].
2. Lemn şi Cosmogeneză
Ştiam din René Guénon că metafizica vedantină pune în legătură ideea de materie — mai precis de manifestare a cosmosului, de formă — cu lemnul, cu materia vegetală[vi]. Sanscritul vana, „lemn”, ca şi elinul hyle, „materie”, se referă la „formă”, adică la ceea ce umple spaţiul. Cu alte cuvinte, la ceea ce poate fi comensurat. Cosmogeneza devine, din această perspectivă, nu doar un act de „emanaţie” — ca să întrebuinţăm un termen gnostic —, ci şi unul de măsurare calitativă şi cantitativă, deopotrivă. Un gest pe care îl regăsim redat sub formă grafică în celebra imagine masonică a Creatorului măsurând cu un compas finitudinile cosmosului creat : Marele Arhitect al Universului.
Ştiam, de asemenea, că vechile texte ale Indiei se referă la întreg simbolismul constructiv în termeni împrumutaţi din meseria dulgheritului, ba chiar că Vishwakarma, adică „Marele Arhitect”, este desemnat şi sub numele de Twashtri, ceea ce înseamnă chiar „Dulgherul”[vii]. Ceea ce lipsea la finele acestei apropieri simbolice dintre „esenţa” lemnoasă a Creaţiei şi gestul Creatorului era această simplă translaţie de a imagina divinul sub înfăţişarea, hipostaza sa gestuală de tâmplar sau dulgher al propriei sale substanţe. Textul din Rig Veda (X, 31,7 şi X, 81, 4) pe care îl citează Ananda K. Coomaraswamy mi se pare că ilustrează pe deplin raportul metafizic descris mai sus : „Care a fost lemnul, care a fost arborele de la care au fost fasonate Cerul şi Pământul?”[viii] Răspunsul, arată acelaşi autor, îl aflăm în Taittîrya Brahmana, II, 8, 9, 6 : „Lemnul era Brahma, iar Brahma era arborele plecând de la care au fost fasonate Cerul şi Pământul : în mod deosebit vreau să le spun celor ce înţeleg că acolo se află Brahma care susţine lumea.”[ix]
Coomaraswamy nu comentează mai în profunzime cele două enunţuri, însă este evident că avem de-a face aici cu mai multe tâlcuri. Primul dintre ele se referă la „rădăcina” lumii, care este neapărat una celestă, ceea ce înseamnă că Arborele despre care e vorba este inversat, cu rădăcinile la Cer. Al doilea element care ar trebui reţinut este verbul „a fasona”, un verb ce trimite fără echivoc la gestul tâmplarului ori al dulgherului şi, în principal, la gestul fizic, modelator al creatorului ce dă formă increatului. Într-o altă lucrare a sa, el atrăgea atenţia că nu întâmplător tatăl pământesc al Mântuitorului este Iosif dulgherul şi aşază această potrivire exact în continuarea relaţiei etimologice dintre lemn şi manifestare.
Acelaşi Coomaraswamy citează un pasaj din Mahabharata (Ashvamedha Parva, 47, 12-15) unde legătura Arborelui Cosmic cu increatul şi cu lumea sensibilă este pusă în termeni foarte clari, de data aceasta Arborele fiind o adevărată imago mundi : „Ivit din non-manifestat, ţâşnind din el fără a fi avut alt suport, trunchiul său este budhi, sevele interioare — canalele simţurilor; ramurile sale — marile elemente; frunzele sale — obiectele sensibile; frumoasele sale flori — binele şi răul, fructele sale — plăcerea şi durerea. Acest Etern Arbore al lui Brahma (brahmavriksha) este izvorul vital al tuturor fiinţelor. Este lemnul lui Brahma, şi din acest Arbore al lui Brahma Acest Brahma este”[x].
