Divorțul bateristului Fane de o Zână. Propuneri, monitorizări, soluții feng șuie.

Juniorul Bănică Ștefan e un cântăreț iubit și un baterist gelos.

Asociația Română pentru Recensământul Corect al Vânătăilor de Starlete a consemnat, de-a lungul a nilor, prezențe accentuate de bănici vineții în cazul domnișoarelor Cristina Țopescu și Mihaela Rădulescu.

Această inedită ipostază a vocalistului nostru ne determină să propunem  înlocuirea cuvântului „junior” cu una din variantele: „infantil”, „puțoiaș”, „mardeiașor”, în formule prescurtate.

Exemplu: Ștefan Bănică inf., Ștefan Bănică pțș., Ștefan Bănică mdș.

Dacă asemenea „recitaluri” solo ale bateristului Fane se vor proba și în cazul Zânei Andreea Marin, trebuie să atragem atenția că România riscă un raport negativ din partea Uniunii Europene pe monitorizarea Imaginarului Infantil, unde, asemenea fumatului, cotonogirea zânelor este strict interzisă.

Oricum, dacă vreți părerea mea, oameni buni, cred că Ștefan Bănică va avea circumstanțe atenuante câtă vreme nu a făcut apel, în crizele sale de gelozie, la săbii și topoare, așa cum insistă suav postul său de televiziune. În jurul orelor 17.

 

Năstase A., de 3 ori!

1. Recentele știri despre comportamentul impecabil al lui Adrian Năstase în Sistemul Penitenciar cu Fular mi-au oferit destule argumente pentru o necesară inițiativă educativă dincolo de gratii: în loc să se înfunde pușcăriile cu tot soiul de ratați și manglitori de duminică, mai bine se iau cam 1000 de politicieni și se trimit acolo, câte unul pe dormitor. Nici nu e nevoie de procese ori acuze, fiindcă știu ei. În celulă, ei vor scrie nenumărate cărți captivante (sic!), vor duce mai departe inițiativa blogului în zeghe, le vor vorbi colegilor despre drept, morală, cultură! Pe scurt, vor fi niște modele! Nu este exclus ca ei să dorească să se sacrifice și, cu ajutorul unor avocați fără inimă, să ceară pedeapsa maximă pe viață! Cine însă va accepta o asemenea uitare de sine? Așa că, pentru câteva luni, vor scoși și iar băgați, și iar scoși și iar băgați!

2. Oare cum i-au urat  cei apropiați lui Năstase. A. de Anul Nou,? Fiindcă „mulți ani” încep de la 3! Până la doi ani, sunt doar maximum 24 de luni.

3. Știrea că Năstase A. le-a vorbit deținuților despre francmasonerie are un umor discret, dar nu secret: francmason s-ar traduce prin „zidar liber”.

Meseria de „copil din flori” înflorește în România

„Copilăritul din flori” este o ocupație veche.

Pajiștile acestui sport viril se întind, practic, pe toate continentele și, după cum se vede, nu țin cont nici de anotimp.

Împărați, regi, papi, patriarhi, mitropoliți, scriitori, pictori, miliardari, nobili, burghezi, turiști, cu toții au polenizat petalele acestei ikebane cripto-ereditare.

Imperii și dinastii de sute de ani au cunoscut măriri și decăderi grație/din cauza lor.

De la Ștefan cel Sfânt (să iertați impietatea lumească), de la Cuza până la Carol I și Carol al II-lea, până la Valentin Ceaușescu, grădinile românești ale a „urmașilor horticoli” – ca să mă exprim așa – ne oferă o plăcută varietate.

Cu exemplare reușite (Tzigara-Samurcaș, despre care se vorbea intens că ar fi fost odrasla lui Carol I) sau nefericite  – Prințul Paul, ca să nu citez decât unul!

Fiindcă, de câteva zile, România TV vehiculează numele jurnalistului Vasile Rotaru ca posibil „copil din flori” al lui Sergiu Nicolaescu, simt nevoia să precizez următoarele:

Vasile Rotaru mi-a fost student, foarte bun student și, în cazul în care ar fi copilul din flori al regizorului, voi fi nevoit să recunosc că a reușit un copil minunat!

 

 

 

 

Senzațional: Ionul, un român pe cale de dispariție

Johannesburg e orașul în care sunt cei mai mulți Ioni din Africa.

Dacă Johann Sebastian Bach ar fi fost român și ar fi avut un copil cu același nume, probabil că s-ar fi numit Ionnuț Sebastian Bach. Sau, poate, Ionnuț Bach jr.

Cei patru Beatleși au fost trei: Ion și Paul. Ion Lennon.

Ivan e un Ioan vodcat. Așadar, întreb: Pictor olandez de origine rusă fără o ureche? Ivan Gogh.

Un citat despre o Românie ionesciană, altfel decât în teatrul lui Ionesco: „În fond, toți suntem români, mai mult sau mai puțin Ionești!” (Mihai Stănescu)

Dacă Nelu este hipo-coristicul lui Ioan, hiper-coristicul care ar fi? Jean?

Jana este mai mult Ană decât Ioană. Deci, Jeana/Jeanne, o Dame Jeanne cu o damigeană de vin. La bază, regină.

Un accident onomastic: să te naști în 7 ianuarie și să fii botezată Elena! Cui i s-a întâmplat asta? Tovarășei tovarășului Nicolae Ceaușescu, fost dictator, fost muz al lui Păunescu.

De Sfântul Ion, io recit așa: „Ionu cred nici în Iehova/Nici în Buddha­-Sakya-Muni/Nici în viață, nici în moarte,/Nici în stingere ca unii.”

De ce romanul lui Liviu Rebreanu nu se numește Ioan? Fiindcă Rebreanu nu a semnat Livius!

Un hipocoristic mai puțin evident: Genică. Așadar, Ionică Boierică și Genică Iobăgică, dacă îmi permiteți.

Nici Nela, Nelly, nu e de-aci. Deci citez, tot așa, de sezon: „Nelly tangere circulos meos!”

Un accent marin, greșit pus, culmea, într-un dezacord: Marea Ionică.

Catifelat de boarea hipocoristicelor, era să uit unul atât de cunoscut și, totuși, atât de discret: Nică, alias Ion Creangă. Despre care, copil fiind, îmi imaginam că e un fel de motan care toarce. Torcălăul.

Ionike, un altoi dintre Ion și Nike, fosta zeiță a Victoriei (actualmente a tenișilor): Izbânda Ionilor Buni!

 

Ionilor apropiați/(în)depărtați, la mulți ani!

 

 

 

 

Canibalismul Entității Jelinde

La nivelul mulțimilor,  moartea unui simbol colectiv produce două fenomene paradoxale, contradictorii și, în fapt, imprevizile.

Unul e solemn, înălțător, altruist, moral, al doilea – animalic, feroce, canibalic.

Primul moment înseamnă participarea isterică, dezlănțuită, epileptică la ceremonialul îndurerării.

Un fel de variantă socială, de stadion a vechiului bocit de la țară, cu deosebirea că aici există nu cor de bocitoare, ci soliști ce răcnesc unul peste altul în aceeași viermuială sonoră.

Cel plecat. Eroul, e aureolat de jerbe interminabile de superlative, este evocat, plasat în empireul imaculat al unor repere greu de atins.

Încă mai important decât gestul valorizării este reacția la orice umbră de îndoială care ar putea veni de la cine știe ce rătăcit.

Jelitul Eroului simbolic nu poate accepta nici măcar vreo umbră, vreo bătătură sub potcoava calului de la statuia ecvestră a celui plecat!

Explicațiile, de asemenea, sunt extrem de simple: jelind un erou legendar, te dai și tu, jelitorul, cu puțin din deodorantul simbolic al celui jelit. De fapt, din deodorantul superlativelor sale.

Or, dacă Eroul nu e chiar așa cum tu crezi, deliciul ieșirii din anonimat printr-un asemenea gest mirabil e, pur și simplu, distrus.

Cine se îndoiește de Erou atacă, neagă și jelitorii, ceea ce, dați-mi voie să observ, chiar este impardonabil.

Al doilea moment este  unul în care jelitorul devine posesorul absolut al Eroului.

Amploarea, intensitate și sinceritatea jelaniei produce, pe bună dreptate, un fel de confiscare a Eroului. Cel plecat nu mai aparține familiei, celor apropiați, ci Entității Jelinde.

Care, în clipa în care are conștiința existenței sale, deci a puterii ei, și-a dobândit dreptul absolut de a decide ce face cu el pe care l-a venerat până recent.

Așa se face că astăzi, la incinerarea lui Nicolaescu, o femeie din mulțime l-a somat pe primul-ministru să  intervină în timpul ceremoniei de incinerare și să-l îngroape creștinește.

Așa se explică de ce voci din mulțime, la acea ceremonie, au strigat „rușine”.

De fapt, Eroul încetase să aparțină familiei exact din pricina acestui canibalism în efigie.

De acum, Entitatea Jelindă va putea decide și cine sunt „adevărații” copii din flori, cine are dreptul la moștenire, unde să îi fie pusă cenușa!

Contra acestei Entități exsită o singură armă: tăcerea decentă a presei!

 

 

Tot despre Sergiu Nicolaescu. De la est la rest.

Felul bombastic în care Sergiu Nicolaescu este jelit de televiziuni ca un mare regizor are, în opinia mea, trei explicații principale:

1. Filmele pe care generația trecută de 45 de ani le-a văzut în anii formării au fost agresiv ideologizate, ceea ce a făcut ca, prin comparație, cinematografia lui Nicolaescu să fie, pe drept cuvânt, o lumină. Să nu uităm, începând cu tezele din iulie 71, Ceaușescu a închis și robinetul filmelor din răsărit, astfel că filme mari din cinematografia sovietică, poloneză, cehă sau ungară nu s-au prea văzut. În locul unor Tarkovsky, Mihalkov, Klimov, Abuladze, Paradjanov, Polanski, Wajda, Forman, Martha Meszaros sau Istvan Szabo, cinematografele au gemut sub apăsarea a tot soiul de filme inexpresive și jenante. Cât despre televiziune, acolo situația  fost și mai tragică.

2. Generația sub 45 de ani înțelege filmul mai ales ca divertisment. Un film e bun câtă vreme are acțiune, e dinamic, e spectaculos și are în generic câteva nume mari. Hollywood-ul a produs aici o întreagă marmeladă educativă, cu Binele ce învinge Răul, cu oameni buni, cu divorțați recăsătoriți, cu rebeli reșapați în mielușei de felicitare. Sunt filme care nu pun probleme, nu creează întrebări, nu tulbură. Asemenea filme au, îndeobște, rolul de control al impulsurilor colective și susțin ceea ce se numește disfuncție de narcotizare.

3. În cinematografia românească, Sergiu Nicolaescu a fost singurul regizor care a ilustrat mitologia noastră: de la daci, la Mihai Viteazu, la comunizarea României. A fost, dacă vreți, un Alexandru Mitru al istoriei noastre. El și Titus Popovici, scenaristul dialogurilor sale umflate și caraghioase. Asta face ca Nicolaescu să fi creat un imaginar popular ce ne acordă nouă, românilor, un rol de Superman de-a lungul vremurilor. Când Decebal îi spune solului roman că acceptă pacea dacă fiecare locuitor al Imperiului îi va plăti două monede de aur, toți românii ne-am simțit bine. Unii au înțeles și că Roma e URSS-ul, dar asta e altă poveste. Așadar, e aproape imposibil să îi spui omului de rând că Nicolaescu nu a fost un regizor mare, fiindcă el vede în Nicolaescu un erou care NE răzbună pentru toate nenorocirile noastre. E și mai greu să explici că, asemenea lui Păunescu, Nicolaescu a inventat false tabuuri, false întrebări, cărora le-a propus soluții și răspunsuri nu doar greșite, ci și toxice.

Să spui că Nicolaescu a fost cel mai mare regizor al românilor e nu doar o minciună, o aiureală axiologică, ci și o jignire a unui cinematograf ce numără nume cum ar fi Victor Iliu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Dan Pița, Mircea Daneliuc, Nae Caranfil, Cristi Mungiu, Cristian Nemescu, Corneliu Porumboiu, Peter Călin Netzer.

Și asta dincolo de tematica filmelor. Fiindcă, dacă privim atent câteva dintre capodoperle filmului sovietic sau polonez, de pildă, vom observa că ele sunt mai mult propagandistice. Și Zboară cocorii, și Moscova nu crede în lacrimi, și Al 41-lea, și Omul cu camera de filmat al lui Vertov, și Siberiada, și Soarele înșelător, și Sclava iubirii, și Cenușă și diamant sunt filme cu sau despre comunism.

Dar câtă meserie și câtă autenticitate!

 

 

Moartea propagandistului Sergiu

Am să vă rog să mă iertați că sunt lipsit de pietate, dar mi se pare jenant și jignitor să îl deplângi pe Sergiu Nicolaescu așa cum ai deplânge un geniu al cinematografiei românești.

Asemenea lui Păunescu – dar mult mai puțin talentat -, Nicolaescu a fost un rapsod al naționalismului ceaușist, un rapsod al al falsului antisovietism cu filmul Dacii, un falsificator al istoriei românești din anii de după 1944.

A putut să facă tot atâte filme cât dorea, fiindcă nu a deranjat cu nimic minciuna propagandei. Și-a inventat o disidență, el, cel care a scuipat pe obrazul partidelor istorice ale României în tot soiul de producții mincinoase, kitschioase și răsuflat patetice.

De fapt, a fost regizorul oficial al ceaușismului, așa cum Leni Riefenstahl a fost regizorul lui Hitler. Cu unica diferență că Leni a fost un uriaș talent.

Sigur că a avut milioane de spectatori, fiindcă a făcut un cinematograf pentru mase: simplificator, fără tensiune sau miză, cu risipă de cai și de gloanțe, maniheist, cu replici de un uriaș umor involuntar (un fleac, m-au ciuruit!).

Așa „mare” cum a fost, nu a obținut niciun premiu internațional de prestigiu.

Nici măcar nu a intrat în vreo selecție! Zero absolut!

Dimpotrivă! A făcut tot ce i-a stat în putință să blocheze accesul la fonduri tinerilor regizori care nu doar au confirmat, ci și au dus filmul românesc în marea sală a filmului internațional.

În rest, a murit un om pe care îl plângem. Și un penultim propagandist pe care îl semnalăm.

 

Istoria alcoolicilor prin capodopere. Și invers!

Astăzi, un shot despre autorul unui roman superbissim, Sub vulcan : Malcom Lowry.

Am citit ediția din 78, tradusă de Caraion, cu o prefață semnată de timișoreanul nostru Sorin Titel. După 1990, când a apărut ediția cu titlul Sub vulcan, în mult mai buna traducere a lui Florin Șlapac, nu am avut curiozitatea să o recitesc. Tot așa cum nu am recitit Saul Bellow, Darul lui Humbold, în traducerea necenzurată.

Dar asta e o altă poveste.

Lowry e unul din marii scriitori-bețivi ai lumii, alături de Poe sau Dylan Thomas, de pildă. Mai precis, a fost un dependent de alcool în care a găsit și Paradisul, și Infernul.

Când m-am gândit să scriu despre sezonul bețivilor amatori (până în 7 ianuarie), mi-am adus aminte de un articol al Feliciei Antip reluat în volumul Lumea în ziare, unde scria despre o operație pe creier suferită de Lowry pentru a scpa de insuportabilele atacuri de panică și de depresie.

Pe crucea lui, un epitaf armonic în toate sensurile: Here lies Malcolm Lowry, late of the Bowery, whose prose was flowery, and often glowery. He lived nightly, and drank daily, and died playing the ukulele.

Sub vulcan e unul dintre primele 10 romane ale lumii, dacă vă vine să credeți că un consumator de mescalină, whisky, absint și de toate până la vomă poate scrie așa ceva.

Infernul șoselei într-un film franțuzesc cu canibali și burghezi

Televiziunile au niște formule de-a gata care – ca să cad și eu în groapa pe care o sap – fac toți banii.

Dintre multele, formula „se circulă bară la bară” mi se pare cea mai sportivă. Are o boare de amintire din fotbal, aduce puțin și a comerț (barele cu codul unic), are, cu puțină imaginație, și ceva din grația unui portativ muzical.

De regulă, expresia „bara la bară” aparține șoselei București – Brașov, dar apar și situații de forță majoră, cum ar fi accidentele.

Sigur că presa, poliția vor să ne sperie cu imagini șocante și să ne pună pe gânduri!

Au toate motivele.

Există însă un film senzațional despre infernul accidentelor rutiere, semnat de marele regizor francez Godard: Weekend.

Un film care te face să te gândești mai atent la șosea, la violență, la demonia automobilului.

E din 1967 și e o comedie neagră, cu adorabile trimiteri culturale sau politice. Dar și cu un absurd în care violența mașinii devine de o maleficitate isterică.

M-am uitat la el cu ochii bară la bară.

 

P.S. Îl găsiți și online!

Să vi se întâmple, în 2013, în cartierele Timișoarei

Reiau o urare scrisă acum un an, tot aici, pe blogul meu:

Tuturor celor de Ronaț-ionalitate timișoreană, iacă ce le urez: La cuget – Frei-dorf, la portofel – Fabric-ant, la creier – Circumvalațiunionist, cu prietenii – Iose-fin, cu dușmanii – Mehalagiu, la ispite – Bastion de Blașcovicii, la petreceri – Giroc-keri, Kunczoweiter…

La mulți ani și Elisabetinerețe fără bătrânețe!

Marcel Tolcea