Miercuri, 23 ianuarie, vor fi 23 de ani de la apariția ziarului „Timișoara”.
Constat, la atâția ani de la apariție, că nu am avut timp să scriu despre contextul apariției unei publicații care a făcut istorie în presa românească și, prin Proclamația de la Timișoara, în istoria ideilor politice.
Așadar, suntem în ianuarie 1990. În primele zile de după 22 decembrie am fost alături de Claudiu Iordache, mai ales după ce, în 22 decembrie, am tipărit Manifestul Frontului Democrat Român la tipografia unde intrasem, cu încă trei amici, în jurul orelor 10. Claudiu era, într-un anume fel, ideologul noii puteri, mai ales că, la începutul lui ianuarie, armata preluase, de facto, puterea la Timișoara. Prin 17 sau 18 ianuarie, seara, târziu, Claudiu Iordache m-a sunat și m-a întrebat dacă am fost colaborator al Securității. Întrebarea lui m-a enervat teribil, fiindcă, prin luna mai 1989, mi-a încredințat un volum de poezii extrem de virulent la adresa regimului. Dacă aș fi fost omul Securității, alta ar fi fost situația…
In fine, după asta, mi-a spus că Armata a hotărât să mă numească redactor-șef la ziarul „Luptătorul bănățean”, fostul oficios al PCR, „Drapelu roșu”. Principalele reproșuri, ale străzii mai ales, se referau la tratarea publicistică a unor teme fierbinți cum ar fi numărul morților sau indicarea celor vinovați pentru carnagiu. Cei din stradă se credeau mințiți, înșelați, manipulați.
Între 1983-1986, fusesem corector la „Drapelu roșu” și colaborator al rubricii de sport. Câțiva dintre cei din redacție îmi erau amici, prieteni chiar, așa că postura mea era delicată…
A doua zi, însoțiti de un tânăr ofițer, am ajuns la redacția ziarului. Atmosfera era mai mult decât încordată și nu îmi face deloc plăcere să îmi amintesc discuția de atunci. Cert e că, îmediat în duminica următoare, câțiva dintre redactori mi-au „dedicat” un supliment de patru pagini în care, alături de grave carențe de caracter, principala mea vină era că tatăl meu fusese primar al orașului Jimbolia până în 1982. Da, mai era ceva: autorul anonim al articolelor scria că aș fi fost un zelos ceaușit și că aș fi semnat nenumărate articole laudative! Era o minciună sfruntată! Nu scrisesem niciun articol de acest fel! Oricum, „suplimentul” a fost prima foaie apărută într-o zi de luni în toată istoria tipografiei clasice din Banat!
Redactorii au refuzat numirea mea și, ca urmare, un numeros grup de tineri scriitori, profesori, intelectuali, ne-am reunit la Casa Studenților pentru a găsi o soluție. Erau acolo George Șerban, Ion Monoran, Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Viorel Oancea, Marius Proks, Doina Pașca, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Lucian Vasile Szabo, Smaranda Vultur, Mircea Pora, Vasile Popovici, Bebe Costinaș, Ioan Crăciun, Alexandra Indrieș, Doru Mihiț, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu și mulți alții cărora le cer scuze că nu-i amintesc aici. Cert e că s-a intrat în forță în redacția ”Luptătorului bănățean”, „capii răutăților” fiind Ion Monoran și Vasile Popovici. Eu nu am intrat în clădire. De acasă, am vorbit la telefon cu Mono pentru a-i explica cum se trimit articolele în tipografie. (Vezi și http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-5/revolutia-in-presa)
M-am consultat cu prietenii mei apropiați și, împreună, am hotărât să nu ies în prim-plan fiindcă, prin atacarea mea, ideile Societății Timișoara, ar fi fost ușor discreditate.
În primul număr, colectivul de coordonare al ziarului, trecut pe ultima pagină, era format din Ion Monoran, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu şi Lucian Vasile Szabo.
Începând cu numărul şase al ziarului, caseta redacțională este compusă din: redactorul-şef, în persoana lui Lucian Vasile Szabo, doi redactori-şefi adjuncţi – Dorel Mihiţ şi Ioan Monoran şi Marcel Sămânţă, pe funcţia de secretar general de redacţie. Redactori propriu-zişi erau Dan Popovici, Ioan Crăciun, Daniel Vighi, Harald Zimmermann și subsemnatul.
Nu aș încheia această evocare poate prea personală fără a cita textul primului ediorial al Alexandrei Indrieș, una din vocile cele mai clare și puternice ale opoziției de atunci. De fapt, o voce a deminității și democrației despre care noi, cei mai tineri, nu știam mai nimic:
Libertatea sufletului
Nu avem încredere în cei ce acţionează: îi suspectăm că vor să se caţere şi să se agaţe de putere.
Nu avem încredere în cei ce stau deoparte: îi suspectăm ca vor să-şi frângă gâturile cascadorii şi, odihniţi, să profite.
Nu avem încredere în partide: sunt prea multe, prea vechi sau prea noi.
Nu avem încredere în Front, pentru că reprezintă puterea.
În genere, nu avem încredere.
Iată unde am ajuns.
Suntem bănuitori, sceptici, irascibili, vrem să obţinem într-o lună ce am pierdut într-o jumătate de secol.
Suntem neliniştiţi.
Mă tem să nu ne pierdem cea mai de preţ calitate: bunătatea.
Sufletul nu este liber dacă nu este bun.
