Lenevițiul

De fapt, sunt un leneș. Un leneș resemnat, vicios care face câte ceva doar pentru a observa cum se tulbură trestia de pe balta zilelor lucrătoare.

În fiecare dimineață îmi propun „să fac nimic”, deși chiar și asta e o facere.

Știu să citesc fără să înțeleg nimic, să merg fără să știu de ce, să dorm fără să visez mai consistent decât ce încape într-un cornet de înghețată, acolo, în somn.

Adesea, știu să fiu mai puțin de jumătate din ceea ce sunt în serile mai senine.

Când lenevesc, timpul începe să aibă consistența unei marmelade strălucitoare.

Cu care nu mă ung, ci mă las uns de Gravitația, o Doamnă pe care o cunosc de când eram mic.

Apropo: cel mai bine am lenevit în lichidul amniotic al mamei unde mă autonumisem, cu de la mine dorință, Litera O.

După toate semnele, medicul ginecolog de serviciu, mama, tata sau cine știe care dintre oficialitățile urbei au fluturat o Gramatică Vie, astfel că am coborât din Antevocabular.

Acolo, Inimii poate să i se strige oricum, fiindcă nu există Cuvânt.

 

P.S. „Trândăvia lui Oblomov e un suspin inutil” crede Alain Finkielkraut, de vreme ce „a exista este o povară, nu o stare de grație” conform lui E. Lévinas.

 

De ce nu sărbătoresc românii Ziua Republicii? De rușine!

În mod normal, 30 decembrie ar fi trebuit să fie un fel de o a doua zi națională.

În 30 decembrie 1947, România a devenit republică în urma abdicării Regelui Mihai.

Marea familie a statelor republici consideră că un asemenea moment este unul fundamental.

Franța de astăzi, de pildă, se revendică din momentul abolirii monarhiei la 1789.

Nu vă enervați: aici nu încape nicio asemănare!

Ziua Republicii, sărbătorită cu emfază în comunism, nu a fost decât Ziua Sovietizării României!

A fost ziua în care sovieticii au înconjurat Palatul Regal cu tancurile și l-au șantajat pe tânărul nostru Rege să abdice.

O zi rușinoasă pentru istoria noastră fiindcă, atunci, Stalin și slugile lui (Dej, Pauker, Groza) au pângărit nu un om, ci o instituție.

Pe durată lungă, poate definitiv. Fiindcă și acum, după mai bine de 60 de ani, ura și disprețul față de Rege nasc avortoni.

Uitând că Majestății Sale nu i s-a luat taina mirungerii, ci doar regatul, emanații roșii de după 89 i-au lipit o jegoasă și ineptă etichetă: ex-regele!

Din păcate, dacă sub comunism era greu să spui asta, imediat după 1989 Biserica Noastră ar fi trebuit să spună că, în iconomia tainelor, Regele nu poate fi „divorțat” nici de Biserică, nici de Țară!

 

 

Vezi și acest link:

Un film despre păcatul în creștinism: Samaria, de Kim Ki-duk

Kim Ki -duk este, în momentul de față, cel mai important regizor de film sud-coreean.

Două dintre filmele sale – Spring, Summer, Fall, Winter and Spring și 3 Iron, se află în play list-ul meu de filme recente.

Astă seară, în loc de Dansez pentru tine, am ales unul dintre filmele lui ce rimează cu Mă prostituez pentru tine: Samaria.

Un film buimăcitor despre parabola bunului samaritean.

Pe scurt, două eleve de liceu din Coreea de Sud vor să plece în Europa și, pentru a strânge banii, una dintre ele se prostituează.

Cealaltă, fiica unui polițist scăpătat, este de o rigoare morală inflexibilă și acceptă cu greu sacrificiul prietenei care se întâlnește cu tot soiul de indivizi – pe care îi iubește – în obscure camere de motel.

În cursul unei întâlniri „dulci”, polițiștii intră în camera de motel, iar eleva se aruncă pe fereastră.

Ceea ce urmează, partea a doua, este minunată: inflexibila ei prieteneă îi caută, din agenda celei decedate pe toți clienții cu care se va culca și, pay attention, le va înapoia banii.

Partea a treia începe în clipa în care tatăl află ce face fiica lui.

Din afară, lucrurile stau în Infern!

Dinlăuntru, Păcatul e altfel. Poate fiindcă puterea creștinismului stă în această insondabilă, atotputernică și peste fire putință de a fi iertați de un Dumnezeu Iertător.

 

P.S. Ați observat că nu vă povestesc sfârșitul?

 

Domnișoara Crăciun Maricica a înfundat pubela de vise cu cârnați și sarmale

Nu mă calific deloc pentru a emite observații cu privire la spiritul sărbătorilor!

Și acum, când scriu aceste rânduri, sunt un amestec de visare, scepticism și reflux de cârnați ori sarmale într-o digestie încetinită.

Dar niște întrebări poate că am dreptul să îmi adresez.

Așadar, ce a mai rămas din spiritul sărbătorilor?

Un play back pios, o ipocrizie cu dinții de staniol, un cod portocaliu de mesaje cu debutul în „fie ca…”?

O concurență neloială între Supermaket și Biserică?

Pentru primele, aceleași imagini avortate din filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu „români care iau cu asalt magazinele”.

Dar se mai poate, azi,  rezona cu ceea ce numit „spiritul sărbătorilor”?

Fără credință, asemenea sărbători mi se par asemenea unui parlament de ocnași. Ceea ce a și început să se configureze de câteva luni.

Și iarăși întreb: când politicienii ne spun că petrec sărbătorile în familie, pot să înțeleg că le petrec în La Famiglia?

O asemenea substituire e, însă, mult mai puțin amețitoare decât cea pe care zeului comerțului a comis-o pentru ca toate religiile să se bucure: l-a înlocuit pe Pruncul Isus cu un Moș din Laponia!

 

P.S. Crăciun Maricica e traducerea aproximativă a lui Mery Christmas!

 

Și eu am fost terorist în decembrie 1989

În seara zilei de 22 decembrie 1989 am trecut pe lângă moarte mai aproape decât îmi închipuisem vreodată.

După ce am fost scos, împreună cu Secheșan, Dinu Barbu,, Ion Iancu și Ovidiu Guleș,  din tipografie de echipa „Luptătorului bănățean”, în frunte cu Radu Bălan, Teodor Bulza și Ion Stan, am venit acasă.

Mașina mea era deja în evidența unui mic comandament de la Radioul de la stația Cluj (sediul postului), unde se afla un fost elev de-al meu de la Gătaia, nepot al lui Bebe Costinaș.

Pe la ora 21, m-au sunat de acolo să vin pentru a merge la Fabrica de țigări, unde se pare că funcționa un aparat de copiat (xerox, în terminologia vremii) cu care se multiplicau manifeste.

Fusesem în Calea Girocului și am comunicat că voi ajunge la ora 21. Știam că, dacă soldații strigă ceva, trebuie să opresc, să spun parola și să aprind farurile.

Când am ajuns pe strada Argeș, în spatele Radioului, am oprit cuminte în fața casei prietenilor mei Mira și Dorin Popovici, am stins farurile și l-a am așteptat pe căpitanul Pop cu care urma să plec la Fabrica de țigări.

La nici 5 secunde, am auzit un urlet: Stai, parola!

Nu mi-am închipuit că mie îmi erau adresate cuvintele, așa că nu am reacționat, mai ales că vedeam cum, pe trotuar, se scurgea silueta unei femei. Așa că am aprins farurile, după cum fusesem instruit. Numai că soldatul a strigat din nou: Coboară imediat! Mâinile sus!

Singura persoană care putea executa o coborâre, din tot cartierul, eram fix eu.  Soldatul era la 5 pași în stânga mea și părea isteric. Așa că am pornit mașina și am apăsat accelerația până în podea.

Am luat curba de la colț (aprox. 30 de metri) fără să văd decât stâlpii de iluminat., și am oprit în fața blocului meu (Tușnad 32) fără să opresc motorul. Am auzit doat niște rafale de mitralieră și am văzut niște scântei în asfalt: cineva trăgea după mine de la colț!

Când am ajuns în apartament, aveam pulsul undeva la 200. Am sorbit rapid o gură plină de răchie și, în clipa următoare, a sunat telefonul. Erau cei de la Radi: se schimbase garda și uitaseră să le anunțe numprul mașinii mele! Necazul era că tinerii soldați credeau că au venit teroriștii, așa că mă rugau să vin, cu mașina, acolo.

Am coborât și am ajuns acolo. Am intrat în curte la Mira și la Dorin să le spun că rafala de mitralieră de la poarta lor îmi fusese mie adresată.

Soldatul care trăsese după mine ( nu în mine!) crezând că sunt terorist, tocmai își terminase stagiul de cules porumbul și nu făcuse nici măcar un minut de instrucție.

A fost singura oară când l-am iubit pe Ceaușescu.

O apocalipsă lipsă. Nu mor bănățenii când vor mayașii

Ultimii ani ai secolului trecut şi primii 12 ai celui prezent au adus un exces de zel apocaliptic.

Mai de fiecare dată, previziunile sumbre se împleteau cu tot soiul de consideraţii privitoare la soarta omenirii. Astfel, finele lui 1997 a reprezentat culmea pesimismului astrologic fiindcă 1998 ar fi însemnat nici mai mult nici mai puţin decât de trei ori cifra Fiarei — 666!

Aproape de fiecare dată s-au făcut trimiteri la cele mai autorizate instanţe în materie, cum ar fi Nostradamus sau Profeţia Papilor. S-a spus însă mult mai puţin, de pildă, că Nostradamus a dat greş în ceea ce priveşte anul 1997 când — conform unor unanime interpretări a celebrelor sale centurii — ar fi urmat o catastrofă pentru întreaga umanitate. De altfel, ultramediatizatul Nostradamus a devenit de mult un soi de loc comun pentru ceea ce s-ar numi cultura din ziare. Poate că ar fi interesant de aflat pentru publicul doritor de senzaţie că există şi alte instanţe mult mai exacte în previziunile lor. Dintre ele, americanul Edgar Cayce (1877-1945) a prezis că crahul bursei cu o exactitate de ceas elveţian — aprilie 1929, moartea a doi preşedinţi americani în exerciţiu (Roosevelt şi Kennedy) şi finele celui de-al doilea război mondial în 1945. Să fim însă exacţi până la capăt şi să spunem că a dat şi el greş atunci când a avut viziunea unei cataclisme naturale în urma cărora oraşele Los Angeles şi San Francisco ar fi urmat, înainte de 1998, să dispară de pe faţa pământului.

Un alt american, Michael McClalan, interpretează tot catrenele lui Nostradamus şi se referă la catastrofa oraşelor de mai sus. La care s-ar adăuga o scufundare parţială a Angliei, invadarea Croaţiei de lumea arabă şi Cel de-al Treilea Război Mondial ce urma să înceapă în primele opt luni ale anului 2001.

Cât despre mayași, iată că nu mor bănățenii când vor mayașii, după cum îmi scrie un prieten vechi, Ali Baeram.

Armata e cu noi?

La Timişoara, 20 decembrie înseamnă ziua în care Armata de aici a pactizat cu mulţimea. Nu ştiu dacă întreaga Armată a făcut acest gest sau a fost unul strategic, pentru a câştiga timp. Prin ianuarie 1990, colonelul Nicolae Opriş — la acea dată şeful tehnic al Unităţii de Blindate din Giroc — mi-a povestit un episod extrem de interesant care poate explica multe. Este vorba despre întâlnirea pe care Ion Coman şi Ilie Ceauşescu au avut-o cu cadrele militare în dimineaţa zilei de 20 decembrie, când se pare că s-a jucat şansa revoltei de la Timişoara. În dimineaţa acelei zile, în toiul discuţiilor, a fost introdus în şedinţă unul dintre agenţii DIA (Direcţia de Informaţii a Armatei) infiltrat în obiectivele industriale de pe Calea Buziaşului. Fusese trimis să culeagă informaţii despre starea de spirit în rândul muncitorilor fiindcă Partidul dorea să ştie care este poziţia proletariatului, dorea să afle cum dezaprobă şi înfierează actele extremiştilor şi agenturilor străine de la Timişoara, mişcările „fasciste” ale huliganilor timişoreni. La îndemnul lui Coman de a istorisi adunării ce se întâmplă pe Platformă, militarul a articulat cu greu: „Au ieşit. Oamenii au ieşit din fabrici”. „Cum au ieşit? Care oameni? Muncitorii?”, a întrebat Coman extrem de îngrijorat. „Da, muncitorii”, a îngăimat acesta. „Şi ce fac?” „Vin către centru”. „Cum aşa, vin către centru?” „Aşa, vin şi strigă”. „Ce strigă”, s-a băgat în discuţie Ilie Ceauşescu. „Jos…”, şi militarul a ridicat ochii deasupra prezidiului unde stătea portretul cu pricina. Fără să ezite, Ilie Ceauşescu a ordonat imediat ca unităţi ale armatei să se deplaseze de urgenţă în obiectiv pentru a stopa afluirea demonstranţilor către centru şi, cu un ton sec, a cerut deschiderea focului în plin, fără somaţie. Numai că ordinul a fost revocat în secunda următoare de Ion Coman, ierarhic superior. „Vă daţi seama ce ordonaţi, tov. general? Cum o să tragă armata în muncitori?” Şi aşa a şi rămas. Armata nu a primit ordin să bareze drumul muncitorilor către centrul oraşului fiindcă mitologia “partidului clasei muncitoare” a funcţionat exact în momentul în care Ceauşescu avea cel mai puţin nevoie de o asemenea “mistică” a rădăcinilor “pure”. Dar ceea ce mi se pare încă mai ciudat este faptul că pentru Ion Coman sintagma „partidul clasei muncitoare” era o realitate vie, cutremurătoare, în timp ce pentru noi, aproape toţi ceilalţi, nu era decât un slogan ipocrit, cinic şi lipsit de orice substanţă. Să fie oare acest episod încă un prilej de reflecţie despre adevărul că vorbele au ciudatul obicei de a aduce ÎNTOTDEAUNA cu ele şi faptele?

Incinerarea

 

În cursul nopţii de 19 decembrie 1989, trupurile celor 40 de victime, care nu erau însoţite de nici un fel de document pentru stabilirea identităţii au fost incinerate, fără forme legale şi fără a se păstra cenuşa”. (Gh. Robu – Procuror gen. al României, gen. col. Jean Moldoveanu – şeful Inspectoratului General al Poliţiei, “România Liberă”, nr 17/1990).

Referitor la modul în care s-a făcut acest transport, col. Moraru Petre acordă un interviu lui Corneliu Popovici şi Constantin Jichiţa, interviu publicat ulterior în “Renaşterea Bănăţeană”.

“Întrebare: – Ce s-a întâmplat în 18 decembrie?

MP: – Fiind la birou, am primit un ordin de la Nuţă. Era spre seară. Mi-a spus prin telefon: <<Vine de la Timişoara un camion cu nişte colete din străinătate pentru diverse persoane. Luaţi măsuri să fie distruse prin ardere la Vama Antrepozite Bucureşti>>. I-a transmis şi lui Baciu aceeaşi dispoziţie. Apoi, după un timp, a sunat iarăşi: <<Baciu să meargă la procurorul general Popovici!>>. A urmat un nou telefon…

Î: – Pentru ce? Tot în legătură cu <<coletele>>?

MP: – Să-l chem pe Baciu de la procurorul general care, la rându-i, să-l caute urgent pe Ganciu, administratorul cimitirelor din capitală. A doua zi, la 8, să fie la Ganciu.

Î: – Dar dumneata nu aveai nici o misiune?

MP: – Eu urma să organizez o echipă care să plece, marţi, 19 decembrie, la ora 14, pe autostrada Bucureşti-Piteşti; însărcinată să preia, la km 36, <<transportul>> de la Timişoara. Echipa am format-o din lt. col. Marin Petre, maiorii Sorescu si Baga, plut. Stanciu, sub comanda col. Baciu… Seara, târziu, tot de la Nuţă am aflat că era vorba de cadavre.

Î: – Şi?

MP: – … Mi-a transmis că sunt cu forme legale.

Î: – Nu aţi realizat ce s-a putut întâmpla?

MP: – Din 16 decembrie, I.G.M.-ul primise ordin de <<situaţie 3>>. Fără alte detalii. Asta însemna stare de necesitate.

R: – În continuare cum s-au derulat evenimentele?

MP: – În 19 decembrie, Baciu a trecut să-mi raporteze că pleacă la <<întâlnirea>> de la km 36. La ora 16 a sunat, anunţându-mă că a preluat transportul şi se îndreaptă spre Ganciu. Ajungând la destinaţie, pe la ora 18, Baciu a sunat la Timişoara să-l întrebe pe Nuţă ce să facă, deoarece crematoriul era ocupat. <<Vă priveşte! Până dimineaţă să dispară orice urmă!>>, a venit răspunsul.

R: – În consecinţă, aţi trecut la <<treabă>> ?

MP: – Baciu mi-a raportat, a doua zi, dimineaţa, că <<operaţiunea>> e gata şi cenuşa a fost strânsă în patru recipienţi metalici. Atunci, am chemat o maşină de la gospodăria anexă a I.G.M. (cpt. Nuţu Cornel a dus cenuşa şi a răsturnat-o într-un canal de apă curgătoare)”.

La Spitalul Judeţean din Timişoara, fostul director al acestui lăcaş de sănătate recunoaşte că nu era firesc şi legal să fi fost ridicate, în toiul nopţii, cu luminile stinse, 40 de cadavre şi transportate la o destinaţie necunoscută. Împreună cu dr. Novac Rodica, fosta directoare a Direcţiei Sanitare judeţene, cunoştea această misiune tainică a “autorităţilor de atunci”, dar nu a pus prea multe întrebări, ca nu cumva să se înţeleagă că nu ar fi de acord. Dr. Golea declară: “Nimeni dintre cei care au participat la ridicarea cadavrelor nu mi-a prezentat ce intenţionau să facă cu ele, dar nici eu nu i-am întrebat în legătură cu aceasta. De fapt, credeţi că eu hotăram în spitalul acela? Accesul se făcea sub cenzura unor persoane civile, miliţieni şi militari”.

Referindu-se la aceleaşi fapte, dr. Dressler declară: “În 19 dimineaţa când am venit la servici’ unul din autopsieri mi-a spus: <<Domnule doctor, ne-au dispărut din cadavre!>>, pentru că nu au fost luate toate, ci aproximativ 40. Atunci când am fost anunţat de dispariţia lor, m-am dus personal în morgă, cu care ocazie am avut impresia că s-au luat mai mulţi neidentificaţi. În sensul ăsta cred că au fost sustraşi din morgă.”

Ceea ce a urmat este considerat drept “dezolant” de către Daniel Vighi. Acesta spune, în “Timişoara”, nr. 33/1990: “Totul este dezolant; izoterma călătorind prin toată ţara cu morţii aceia tineri, complicitatea administratorului cimitirelor cu cel al crematoriului, apariţia colonelului M.I. care se dă în faţa muncitorilor drept medic legist, incinerarea în noapte până a doua zi dimineaţa a acelor cadavre care apar în descrierea fochistului Mititelu Mihai şi a muncitorului Bocioagă Nicolae ca purtând urme de violenţe: capete sparte, împunsături de baionete, fracturi de mâini şi picioare. […] Epoca de aur le-a aşezat cenuşa în tomberoane – cutii de tablă pentru gunoiul menajer – şi i-a plătit pe muncitorii neştiutori cu două mii de lei, spunându-le că tot ceea ce fac ei acolo este secret de stat. Ba mai mult, fochistul Mititelu a primit o mie de lei în plus pentru că munca în România socialistă este, nu-ai aşa, răsplătită,  s-avem înţelegere, n-a fost lucru uşor: cuptoarele au funcţionat de la orele 18 până a doua zi dimineaţa, spre orele 10”.

Florian Mihalcea şi Dinu Barbu publică în “Timişoara”, nr. 98/1992, un articol pe aceeaşi temă, în care fac afirmaţia că după ce au fost arse la crematoriu, cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal, la Popeşti-Leordeni, lângă Bucureşti. Această variantă a fost confirmată şi ulterior.

Grigore Câmpean, muncitor necalificat, îşi aminteşte cum în dimineaţa acelei zile au fost anunţaţi că vor avea mai mult de lucru. Maşina cu cadavrele a sosit abia la ora 18. Lor li s-a spus că a avut loc o catastrofă şi că morţii aduşi acolo trebuie arşi de urgenţă. Cum la crematoriu erau numai trei oameni, au fost aduşi încă doi oameni de la un cimitir. Suma de două mii de lei pe care a primit-o fiecare însemna şi plata pentru tăcere definitivă. Însoţitorii cadavrelor aveau acte în regulă; a fost prezent şi un medic legist pe care Grigore Câmpean l-a recunoscut la televizor, pe data de 6 ianuarie 1990, în persoana colonelului Baciu.

Unul dintre misterele zilei de 19 a fost chiar autofrigorifica cu care s-au transportat cadavrele. Tiberiu Borcea analizează în “Gazeta de Vest”, nr. 53/1991, acest subiect, punând sub semnul întrebării rolul a două autofrigorifice ce se aflau în curtea garajului P.C.R. Timiş, situat pe drumul care duce către Freidorf. Col. Bunoaica, coamandant al Brigăzii de Securitate din strada Bariţiu a confirmat la proces, în depoziţia făcută ca martor, existenţa celor două autofrigorifice. În aceeaşi zi i-a telefonat gen. Guşe, cerându-i în mod expres să aibe grijă de cele două autovehicole deoarece erau încărcate cu carne! În consecinţă acesta i-a dat ordin col. Bunoaica să nu permită apropierea manifestanţilor de cele două maşini. Iar dacă va îndrăzni careva, să-i măture! La întrebarea pusă de preşedintele Tribunalului Militar Timiş, col. Bunoaica a răspuns că prin “a mătura totul” a înţeles că trebuie să nu lase pe nimeni să se apropie de cele două autofrigorifice încărcate cu… carne!

În tot acest răstimp, la Spitalul Judeţean din Timişoara, spiritele se linişteau. Din ziua de 19, după furtul cadavrelor, medicii legişti au rămas singuri până în ziua de 25, deoarece ceilalţi membri ai comisiei de anchetă nu s-au mai prezentat; miliţienii au afirmat că au primit ordin să nu mai colaboreze cu medicina legală, iar procurorul şef – pe atunci Tilincă – a refuzat, în mai multe rânduri să trimită procuror pentru confirmarea activităţii.

Familiile decedaţilor nu au putut pătrunde în morgă, deoarece era păzită de civili înarmaţi şi militari (care încercuiseră Spitalul Judeţean), doi dintre aceştia staţionând chiar în holul Institutului medico-legal. Într-o asemenea situaţie dificilă, la institutul respectiv activitatea n-a încetat de loc; dimpotrivă, din cauza faptului că au dispărut cadavrele, ziua de 19 a fost rezervată exclusiv redactării actelor medico-legale, pe baza notiţelor din 18.

Un alt amănunt este acela că în zilele de 19 şi 20 s-a interzis Institutului medico-legal eliberarea actelor şi a cadavrelor rămase şi doar ofiţerul care se afla postat pe holul unde are cabinetul conducătorul institutului; prof. dr. Traian Crişan, dădea relaţii familiilor îndoliate. Institutul medico-legal a început să elibereze familiilor cadavrele rămase după ziua de 19.XII.1989.

Un ultim comunicat referitor la cadavrele neidentificate este transmis populaţiei județului Timiș în ianuarie 1990.

COMUNICAT

Se informează populaţia municipiului că în problema cadavrelor neidentificate şi intrate în putrefacţie, pentru a se evita infectarea Spitalului Judeţean, s-a luat măsura ca ele să fie depuse şi autopsiate cu îndeplinirea tuturor formelor legale pentru înhumare, în morga din cimitirul de pe strada Rusu Şirianu.

Această măsură priveşte cadavrele fără aparţinător.

Facem pe această cale apelul cuvenit către cetăţeni pentru a nu crea situaţii neprincipiale provocate de necunoaştere şi lipsă de informare.

Primăria acordă sprijinul financiar necesar în astfel de cazuri pentru o creştinească şi demnă înhumare.

Primăria Timişoara

Institutul de Medicină Legală

Poliţia Timişoara

 

Cu privire la intrarea în „carantină” a UDMR-ului

Isteria antiudemeristă a mogulului Felix și, din portofelul său, a Antenelor mă pune pe gânduri.

Evident că seninătatea cu care UDMR trece în barca Puterii e semn infailibil de ticăloșie și obraz gros.

Evident că, în fapt, UDMR-ul e tot mai clar o strânsură de interese și de reacții ce se bat cap în cap.

Evident că un Gyorgy Frunda, de pildă, nu mai e de mult udemerist, ci un soi de pesedist cu accent de avocat aplecat în fața tuturor șlițurilor antibăsesciene.

Ei bine, în ciuda acestor evidențe, cred că adversarii acestei oști de strânsură au profitat de prilej pentru a-și arăta rânza antimaghiară.

Și PNL-ul, și PC-ul, și diverși pesediști au fost vehemenți nu față de partid, ci față de minoritatea maghiară.

Ceea ce nu este deloc totuna.

Mai ales când vine vorba de referendum.