În emotivitatea Arafatică a ultimelor zile, l-am auzit pe gingașul nostru Ion Iliescu spunând Yasser Arafat în loc de Raed Arafat. Yasser Arafat, fostul lider al Organizației pentru Eliberarea Palestinei. La o televiziune, unul dintre reporteri îl confunda pe Viorel Hrebenciuc cu Victor Rebengiuc. Compoziția Victor Hrebenciuc e, de altfel, postată și pe site-ul unui ziar: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/ancheta-dna-victor-hrebenciuc-robert-negoita-sebastian-ghita-ioan-niculae-373820.html. Dar asta e o altă treabă și nu despre scăpări de pronunție mai mult sau mai puțin penibile vreau să scriu aici. Vroiam să constat că, deocamdată, numitul Arafat cumulează toate speranțele opoziției la Băsescu. Nici Ponta, nici Antonescu nu se pupă cu ceea ce așteaptă lumea, fiindcă lehamitea multora este expresia dezgustului față de politică ce s-a acumulat din 1990 încoace. Nu cred că lumea ce protestează împotriva demiterii – în fond – a lui Arafat e atât de naivă să nu înțeleagă că, până la venirea SMURD-ului, ai de a face cu un sistem sanitar care e jaf la drumul mare. Un sistem care a făcut miliardari câteva familii din România din afacerile cu medicamente, că o operație nu e gratis ș.a.m.d. Ceea ce e interesant în acest joc e că, prin promovarea Proiectului de lege a Sănătății, Băsescu a dăruit opoziției un aliat extrem de puternic și periculos: marile firme de medicamente și aparatură medicală împreună cu rețelele de relații medicale din sistemul universitar (unde suma șpăgilor pentru conferențiar sau profesor ar asigura pensiile pantru câteva luni! Evident, acest aliat al opoziției, cu bugete de miliarde de dolari este transpartinic și se află chiar și în interiorul PDL-ului. Dar care nu are niciun interes să se schimbe ceva în acest mecanism atât de prosper pentru ei. Apropo, prin 1981, cred, redacția ziarului Adevărul din Arad a fost aspru pedepsită pentru o greșeală de tipar într-un titlu: Schimb de masaje între Tovarășul Nicolae Ceaușescu și Yasser Arafat. Cum ați ghicit, una e mesajul și alta, masajul. (Am scris plastelină, nu plastilină, de dragul calamburului!)

Raed Arafat e un personaj cu imagine excelentă, iar polemica aiurea în care l-a băgat Traian Băsescu îl va face erou național. Patetismul cu care el pledează cauza etatismului în medicina de urgență e corectă cu anumite condiții. În primul rând, Raed Arafat, din poziția lui de (ex)subsecretar de stat, deplânge concurența privată ca și când restul sistemului e curat ca o eprubetă gata de analize. Chiar nu știe Dr. Arafat că sistemul de achiziție și plată a medicamentelor e la cheremul marilor companii farmaceutice ce au cumpărat de mult toate locurile din cimitir ale românilor pentru un mileniu și jumătate? Nu știe Dr. Arafat că medicii români sunt un centaur ce lucrează până la talie (ora 14,00) la stat și până la cap, în clinica lor privată. Nu știe cum aparatura din spitalele românești e pururi stricată fiindcă medicii de acolo au fix aceleași aparate, iar statul le decontează cheltuielile? Nu știe dr. Arafat cât costă o operație, o naștere, un cetificat de handicapat în sistemul sanitar românesc? Dacă aș trăi în Germania, aș protesta pe stradă pentru cauza lui. Așa, mă tem că, în spatele demisiei luise află tot soiul de interese de felul celor din sistemul sanitar-veterinar românesc. Asta fiindcă pacientul român e adesea un biet animal.

Accidentul lui Mircea Lucescu s-a transformat într-un soi de paranoia națională penibilă și grețoasă. Televiziunile anunță de azi dimineață că Însuși Rinat Ahmetov o să vină la Rănitul Nostru național la spital. Suntem mari! A venit Papa! Scuze, nu papa, ci Muftiul fiindcă Ahmetov e tătar. Muftiul finanțelor din Ucraina și unul dintre cei mai explozivi patron. (Vă amintiți poate, precedentul patron al Șahtiorului, Akhat Bragin, a fost ucis in 1995, pe stadion, de o bombă așezată sub scaun. S-a scris atunci că Ahmetov ar fi fost autorul atentatului și că avearea lui de acolo vine, dar asta e o altă chestie!) Problema nu e însă la Ahmetov, ci chiar la Lucescu. Fiindcă rapoartele Poliției acuză nefolosirea centurii de siguranță, lucru ușor de ghicit de vreme ce airbagurile au rămas nedeclanșate. Ei bine, dacă Huidu a fost huiduit, Lucescu de ce e lustruit? Fiindcă nefolosirea centurii de siguranță, în cazul antrenorului, era să îl coste pe Ahmetov sute de milioane. La patul cărora, de fapt, a venit azi! Să ne înțelegem! Și, fiindcă știa că va fi operat, a vrut să știe cum stă. Miliardarii, de regulă, nu prea au prieteni.

Primesc tot soiul de invitații la Cauze. Cum ar fi să protestez împotriva a ceva, să susțin ceva sau, pur și simplu, să constat ceva. Am mai dat curs naivității și am subscris unor asemenea propuneri, cu toate că eram convins de neantul unor asemenea gesturi. Petițiile au valoare doar atunci când sunt însoțite de toate datele necesare identificării petiționarilor: prenume, nume, cod numeric, adresă, IC sau alt act. Altfel, mă trezesc cum, de pildă, SMURDUL e susținut de semnatari ai Facebookului pe nume Munții Carpați, Restaurantul Casa Bunicii, Birtul de lux Garsoniera Bunicului, Dispensarul Giculete, Centrul Alzheimer Floare De Nu Mă Uita, Reumatismul pentru Toți. Suntem atât de animați de bune intenții și știm atât de bine ce trebuie făcut pe plan HiperGalactic încât e păcat că nu ne punem o măsuță în Piață pentru a strânge semnături reale pentru cauze atât de nobile. Aici, pe Facebook, seamănă tulburător cu lăbăreala, numele de țară al autoerotismului. (Titlul reia aproximativ o celebră frază a lui Nichita Stănescu)

Ioan Niculae și vreo 40 de romgaziști sunt cercetați pentru că miliardarul ar fi primit gaze la prețuri preferențiale. Scepticii admiratori ai pilotului Ponta vor striga la unison: făcătură politică. E adevărat, Ioan Niculae a susținut campania lui Geoană și, probabil, a avut un ministru al economiei pentru o noapte. Eu zic că era firesc ca un fost securist să ajute PSD-ul. Problema e că Nea Niculae a fost iertat de statul pesedist de o datorie de mai multe mii de miliarde de lei vechi. Ceea ce nu se va traduce și prin cercetarea capilor politici. Dar, fiindcă afacerile lui Niculae continuă și după 2004, nu e exclus să asistăm la unele surprize legate de (e)liberalizarea prea dirijată a unor gaze. Fiindcă, poate ați observat un paradox în ultima vreme: deși cam toți au fost în Securitate, nimeni nu mai e în securitate! De plictiseală, citiți aici, din gaze-te: http://www.romanialibera.ro/bani-afaceri/companii/cum-se-spulbera-miliardul-lui-niculae-235188.html http://public-prosecutor.blogspot.com/2006/07/rechizitoriul-fraudei-sntr.html

Moto: “La Capitol e nevoie de-o maşină!” (Dispecerul taxi, la telefon, înainte de 89) Sunt un reacţionar, un învechit, un bombănitor şi nu îmi plac prea mult filmele ce trec de anii 90. Tot mai multe ţâţe sub un singur decolteu, tot mai accentuate actriţe fesiere, tot mai apretată corectitudine politică, tot mai mult computer igrasios în imagine şi tot mai multă demenţă în loc de nebunie. Tiruri întregi de probleme inventate, personaje fără subconştient care vor să sugă din nefericire ca dintr-un Pepsi Light, să nu se obezeze nevrotic. Ştiţi ce nu mai se vede prin filme? Nici o tipesă de anvergura Giuliettei Masina. Găsiţi filmul lui Fellini, Nopţile Cabiriei, ca să înţelegeţi cum poate intra o actriţă-femeie într-un local de lux legănând-şi poşeta. Aţi ghicit, mie îmi plac altfel de filme. Alea sovietice şi postsovietice, poloneze, ceheşti, italieneşti, sud-coreene, franţuzeşti, spanioleşti, destui nemţi. Dar puţine, exagerat de puţine filme americane. Luat la repezeală, dintre regizorii americani ai ultimilor 20 de ani, frecventez Tarantino, Jarmusch şi Linklater. Îmi place Dead Man, dar aş fi preferat să nu îl văd pe Johnny Depp cât îi de tâmpiţel la Jay Leno, ultimul un fel de God Rose (Teo Trandafir). Ador în schimb Coffee and cigarettes. La limita suportabilului de verbios şi filozofard, am văzut de 3 ori Waking life al lui Linklater. Un desen animat. De fapt, un desen suprapus peste celuloid, tot aşa cum visele sunt osânza suprasensibilă a stării de veghe. Pentru inşii echilibraţi, un excelent dezechilibrant. Iar dacă vreţi un alt desen animat de clasă, cereţi prietenilor Les triplettes de Belleville. Ca să vedeţi ce imperiu de filme au făcut sovieticii, mergeţi la http://www.kinoglaz.fr/index.htm şi puteţi imediat înţelege. În franceză. Ca să alegeţi un film de oriunde, lăsaţi-vă pe ochiul juriului de la Cannes: http://www.festival-cannes.fr/ Căutaţi rapid, dincolo de Prut: Sokurov (Russian Ark, Tată şi fiu), Kim Ki Duk, 3Iron, 2046, de Wong Kar Wai sau Adieu, ma concubine, de Chen Kaige . Şi nu uitaţi de nordici: Bergman, în primul rând, şi de Lars von Trier, cu cel puţin trei filme superbe: Dogville, Antichrist şi Melancholia.

2 ianuarie! Ce zi minunată şi unanimă de post!Între Revelion, Sf, Vasile şi Ionul Bobotezat, ziua de 2 poate fi declarată Ziua Mondială a Ficatului Ţinut În Garaj. Fiindcă sunt admirator fără rezerve al românilor, când vine vorba de limba pe care o vorbesc, mă declar, pe cale de consecinţă, şi admirator al limbii române de sărbători. Care o ţine din petrecere în petrecere. Un cuvânt care o sumedenie de sinonime pentru asta: ospaţ, banchet, agapă, festin, praznic, chef, chiolhan, zaiafet, paranghelie, guleai, ceai, buli. (Am mai scris despre asta aici: http://marceltolcea.blogspot.com/2010/07/gh-i-tohaneanu-opera-si-petrecerea.html) E un răstimp acum, până prin 6-7 ianuarie, când e de citit o cărţulie a lui Peter Sloterdijk cu un titlu uşor schimbat: nu Dispreţuirea maselor, ci Dispreţuirea meselor. Face bine la timol.

Tuturor celor de Ronaț-ionalitate timișoreană, iacă ce le urez: La cuget – Frei-dorf, la portofel – Fabric-ant, la creier – Circumvalațiunionist, cu prietenii – Iose-fin, cu dușmanii – Mehalagiu, la ispite – Bastion de Blașcovicii, la petreceri – Giroc-keri, Kunczoweiter… La mulți ani și Elisabetinerețe fără bătrânețe, Marcel Tolcea

Lansez o campanie de 31 decembrie intitulată simplu și coșbucian: Noi vrem frământ! Cât frământ? Până aflăm cine e Personalitatea anului 2011. Dar și persoNulitatea lui 2011. Aștept opinii, propuneri, magna cum laude și magnae cum flegmae, citate, poze, radiografii sociologice sau dentare. Așadar, ca să îl citez pe Ștefan Călărășanu, civilul, nu pictorul: Aluato! (A luat-o!)