Vreau Certificat fiindcă, în dimineața lui 22 decembrie 89, am intrat în tipografie cu Ioan Iancu, Ovidiu Guleș și Gheorghe Secheșan, înaintea sinuciderii lui Milea.
Am fost acolo și am pornit la retipărirea Manifestului FDR (Frontului Democratic Român) când cei de la Operă mai erau în balcon. Claudiu Iordache poate depune mărturie că e așa. (După cum poate spune că volumul lui de poeme violent anticeaușist a fost la mine începând cu primăvara aceluiași 89.)
Am văzut, după ora 12, cum veneau telefaxurile de la Agerpres cu scuze penibile, am scris pe poală, cu Gigi Secheșan, articole în primul număr al ziarului ce avea să devină, sub comanda lui George Bălan și a lui Bulza, ”Luptătorul bănățean”.
Vreau să primesc certificat de revoluționar fiindcă am fost la redacția ”Drapelu roșu”, unde se afla Bălan, pentru a protesta împotriva acestui odios nume stalinist și pentru a-i cere lui Bălan să dispună trimiterea muniției de război către soldați.
(Nae Laslău și Ildiko Achimescu se aflau atunci, cu Bălan, în biroul lui tov. Bulza, unde doi jurnaliști maghiari îl intervievau pe primul-secretar. Ca un amănunt, Bălan a acceptat să îl sune pe col. Predonescu pentru a ordona trimiterea muniției de război spre militari, dar nu știu nici azi dacă a fost bine sau nu!)
Poate că nu știți un amănunt de paginație: primul număr din ”Luptătorul bănățean” a apărut în două ediții: una cu Bălan pe pagina 3 și una pe pagina 1.
Din pricina mea, Nelu Păsăroiu și Lazea au paginat articolul trimis de Bulza pe pagina 3.
Eu vreau Certificat de Revoluționar Onorific: fără privilegii, fără nimic.
De Revoluționar Fraier.

Stanley Wronwanee Ti din Perth, Australia, susţine că, în 2009, a prins în apele oceanului un peşte dintr-un “material ciudat, de consistenţa gudronului” care vorbea o engleză ciudată, de acum două–trei veacuri. Peştele, fermecat după toate semnele, se comporta pe uscat asemenea asfaltului, adică se rigidiza pe măsură ce se scurgeau secundele şi, cu un ultim efort, i-a comunicat australianului semiaborigen că, dacă îl aruncă în apă, îi va îndeplini orice dorinţă.
Pescarul s-a tot moşmondit ce să îi ceară şi, in extremis, i-a spus că “ar schimba Rover-ul lui din ’04 cu un Chrysler nou-nouţ”. Zis şi făcut. A aruncat făptura în valuri, numai că era prea târziu: ciudata vieţuitoare s-a dus la fund după ce a lovit apa cu un zgomot sec ţiglă uscată.
Ciudăţenia cea mare e că că Pontiacul se făcuse un soi de centaur, jumătate Pontiac, jumătate Chrysler, fapt, de altfel, ce constituie şi singura dovadă că S.W.T. nu a minţit nicio iotă.
Partea dreaptă a motorului vechi funcţionează perfect împreună cu partea stângă de Chrysler şi nici un firicel de sudură nu a putut fi, până acum, detectat.

Rent a Car?
sau
Rent a Cal?
Oricum, mirosul e de CaltaBoss!

Mă duc la Ada Milea, din care citez cu voia autoarei :
„Ninge-aşa frumos afară/Lumea s-a închis în casă/ Şi înfiptă în mâncare e mai grasă, mai frumoasă/Ding, ding, ding,/Ding, ding, ding/Copilaşii unsuroşi se strecoară-n aşternuturi/Şi cu poftă de sub unghii clănţăne şi-nghit rebuturi/Iar părinţii se îmbată, sorb cu poftă din pocale/Sfâşie cu dinţii lacomi bucăţi din fostele-animale/Şi se simt mai buni şi veseli pentru că e sărbătoare/ Fericirea lor depinde/Ding, ding, ding, doar de mâncare/Moş Crăciun cu-n sac de daruri trece-ngândurat pe-afară/O familie de sărmani l-a răpit şi îl prepară/Iar acum cu bucurie vă anunţ: lumea-i mai bună/Suntem toţi în farfurie/Ding, ding, ding/Poftă bună!”

1. Mi se pare evident faptul că, după ’89, KGB-ul (Securitatea, STASI etc.) şi-a omorât tatăl, adică Partidul Comunist, un paricid despre care vorbesc toate mitologiile: Uranus este detronat de fiul său Cronos, care este detronat, la rându-i, de Zeus. A lichidat Partidul Comunist fiindcă nu mai avea nevoie de o ideologie falimentară şi fiindcă, pur şi simplu, se săturase să mai fie controlat de o submediocră oligarhie cadristă. Dar, pentru că o schimbare necontrolată putea produce surprize, a orchestrat cu atenţie nu atât o schimbare de sens, spre democraţie, cât dispariţia ideologiei comuniste cu tot cu aparat şi trecerea averii statului în mâinile ei.
2. Cel mai mare duşman al Securităţii ceauşiste s-a dovedit, în cele din urmă, a fi chiar Securitatea. Asta fiindcă, dintre miile de zvonuri cu care manipula subconştientul românilor, unul s-a întors asupra ei înmiit: acela că era atotştiutoare, că nu îi scăpa nimic şi că toţi, absolut toţi, eram urmăriţi, ascultaţi, supravegheaţi mereu, oricând şi oriunde. Or, această intruziune, această invazie în colţurile cele mai ascunse ale intimităţii noastre nu avea cum să nu ne facă să detestăm profund instituţia. Cred că românii au urât Securitatea şi fiindcă Securitatea a voit acest lucru pentru a descuraja cele mai mici gesturi de răzvrătire. Dar Securitatea nu a fost detestată doar de omul de rând, ci – poate încă mai abitir – de Miliţie şi Armată. Oarecum paradoxal dacă ne gândim că, la origine, majoritatea cadrelor de aici au încercat mai întâi să intre în Securitate şi au fosr respinse din varii motive. De unde alt gen de frustrări şi resentimente.
3. Probabil că ceea ce s-a întâmplat în Decembrie ’89 ar putea fi explicat şi prin această frustrare. Dorind să-şi dovedească loialitatea şi să se facă indispensabile, Miliţia şi Armata au făcut exces de zel atât la debutul revoltei cât şi după 22 decembrie. De altfel, ofiţerii de Securitate, la proces şi în declaraţiile ulterioare, au spus că numai Miliţia şi Armata au tras, în timp ce securiştii făceau muncă specifică de culegere a informaţiilor. Dezavantajul Securităţii a fost şi rămâne acea autodiabolizare, acea autoîmpănare cu calităţile unui Superman negativ. Cine mai crede, după ce zeci de ani ţi s-a spus cât de fioroasă e Securitatea, că taman atunci nu a făcut nimic rău?! Nimeni.
Cert e că telefoanele nu au fost întrerupte decât în 22 decembrie (între ora 8,00 şi 9,30), că serviciul tehnic al Securităţii a instalat aparatura audio la Operă din ordinul gen. Vlad şi că, tot din ordinul acestuia, cadrele au ieşit în obiectiv fără arme şi fără legitimaţie.
Au fost atunci securiştii mai abili si mai bine informaţi, anticipând excesul de zel al Armatei şi al Miliţiei sau, pur şi simplu, existau deja două Securităţi?

O să încep cu o întrebare “proletcultistă”:  nu cumva Revoluţia română din 1989 a fost mai ales opera proletariatului şi a nimănui altcuiva? Nici a serviciilor secrete sovietice, nici a celor americane şi, cu atât mai puţin, a celor ungare?!
Întrebarea mea nu e chiar atât de senzaţionalistă, aşa cum ne-a obişnuit presa deja, ci se bazează pe o un episod neobservat de cei care s-au ocupat de misterele Revoluţiei. Nu am citit niciunde până acum o relatare despre întâlnirea pe care Ion Coman şi Ilie Ceauşescu au avut-o cu cadrele militare în dimineaţa zilei de 20 decembrie şi, deşi nu sunt un analist a fenomenului, aş opina că atunci şi acolo s-a jucat şansa revoltei de la Timişoara.
Episodul mi-a fost povestit de colonelul Nicolae Opriș, fost comandant al unității de blindate din Giroc.
În dimineaţa acelei zile, în toiul discuţiilor, a fost introdus în şedinţă unul dintre agenţii DIA (Direcţia de Informaţii a Armatei) infiltrat în obiectivele industriale de pe Calea Buziaşului. Fusese trimis să culeagă informaţii despre starea de spirit în rândul muncitorilor fiindcă Partidul dorea să ştie care este poziţia proletariatului, dorea să afle cum dezaprobă şi înfierează actele extremiştilor şi agenturilor străine de la Timişoara. La îndemnul lui Coman de a istorisi adunării ce se întâmplă pe Platformă, militarul a articulat cu greu: “Au ieşit. Oamenii au ieşit din fabrici”. “Cum au ieşit? Care oameni? Muncitorii?”, a întrebat Coman extrem de îngrijorat. “Da, muncitorii”, a îngăimat acesta. “Şi ce fac?” “Vin către centru”. “Cum aşa, vin către centru?” “Aşa, vin şi strigă”. “Ce strigă”, s-a băgat în discuţie Ilie Ceauşescu. “Jos…”, şi militarul a ridicat ochii deasupra prezidiului unde stătea portretul cu pricina.
Fără să ezite, Ilie Ceauşescu a ordonat imediat ca unităţi ale armatei să se deplaseze de urgenţă în obiectiv pentru a stopa afluirea demonstranţilor către centru şi, cu un ton sec, a cerut deschiderea focului în plin, fără somaţie. Numai că ordinul a fost revocat în secunda următoare de Ion Coman, ierarhic superior. “Vă daţi seama ce ordonaţi, tov. general? Cum o să tragă armata în muncitori?”
Şi aşa a şi rămas. Armata nu a primit ordin să bareze drumul muncitorilor către centrul oraşului fiindcă mitologia “partidului clasei muncitoare” a funcţionat exact în momentul în care Ceauşescu avea cel mai puţin nevoie de o asemenea “mistică” a rădăcinilor “pure”.
Dar ceea ce mi se pare încă mai ciudat este faptul că pentru Ion Coman sintagma “partidului clasei muncitoare” era o realitate vie, cutremurătoare, în timp ce pentru noi, aproape toţi ceilalţi, nu era decât un slogan ipocrit, cinic şi lipsit de orice substanţă. Să fie oare acest episod încă un prilej de reflecţie despre adevărul că vorbele au ciudatul obicei de a aduce cu ele şi faptele?

Mircea Pora, așa cum am scris deja, era cu un picior în Franța. Primise ”formularele mici” și, în logica faptelor, urmau ”formularele mari”. Vânduse deja apartamentul din Circumvalațiunii, își dăruise biblioteca, se mutase la părinți în așteptarea plecării.
Marți sau miercuri, nu mai știu, a venit la mine și m-a rugat să sune la Ambasada Franței la București.
Evident că îmi era frică, dar rușinea a învins și am sunat.
La capătul firului, o voce plăcută, cu clinchet, mă întreabă, în românește, cum e vremea la Timișoara.
Eu, francofon cu accent de Pif, îi răspund în limba lui Rahan: Il fait mauvais, tres mauvais temps. ”Înțeleg, înțeleg”, spune doamna de la capătul firului.
Seara ies pe stradă. În față la Județ, stau cu Dnii Ciocârlie și Harsany. E destul de frig, dar spaima din vocea lui Ioan Marcu, care vorbește la balconul Județenei de partid, ne ține acolo. Pe la 7-8, Domnul Ciocârlie nu mai are țigări, așa că merg după țigări. Evident, Carpați fără.
Se strigă așa:
Armata e cu noi!, Armata e cu noi. Şi noi sîntem cu ei!, Unde ne sînt morţii ?, Jos securitatea !, Vrem deţinuţii, acum, aici!, Vrem frontiere libere!, Jos cenzura!, Libertatea cultelor !, Alegeri libere!, Egalitate între naţionalităţi! , Ceauşescu vinovat, pentru morţii din Banat!, Să fie judecat aicea, în Banat!, Ceauşescu e un porc, Ceauşescu la export !, Jos comunismul!, Vrem saloane de Crăciun, nu conducător nebun !, Ceauşescu şi soţia ne-au mîncat copilăria! .

În seara asta de sâmbătă am fost la citit poezii din antologia Manifest. 20 rEvoluție.
Din cauza ninsorii, dar mai ales a zăpezii, ne-am regăsit destul de puțini la Fundația Triade, unde s-a lansat culegerea gândită de Dan Mircea Cipariu și urmată (cu urme grafice) de Mihai Zgondoiu.
Au cetit următorii răniți lirici: Eugen Bunaru, DM Cipariu, Simona Constantinovici, Șerban Foarță, Petru Ilieșu, Costel Stancu, Moni Stănilă, Robert Șerban, eu, Varujan Vosganian. (Ordine alfabetică)
Singurul text despre unul dintre cei omorâți atunci, în 18 chiar, a fost al lui Moni Stănilă.
Despre Sorin Lea. Leia, de fapt.
Citez dintr-un articol publicat de Lucian Szabo, în “Timişoara”, nr. 37/1991:
“Subsemnata, Iliţoni Aurica, domiciliată în Tomeşti, declar următoarele: În data de 18.XII.1989, la orele 17,00, a fost împuşcat fiul meu, Leia Sorinel Denel, în vârstă de 22 ani, operator chimist la Solventul. A fost împuşcat în cap, pe scări, la Catedrală. A fost introdus în Catedrală şi, după câteva momente, viaţa l-a părăsit. A fost trimis la Judeţean, dar a ajuns mort. L-am căutat şi la Spitalul Judeţean. Aici mi s-a spus că au fost luaţi de securitate şi nu se ştie unde i-au dus. L-am găsit aproape după o lună, înmormântat în groapa comună din Cimitirul Eroilor”.
Ceea ce a urmat la judecarea vinovatului de uciderea lui Sorin Leia ţine de domeniul grotescului.
Pe treptele Catedralei, alături de acest tânăr, a fost împuşcat şi Avram Gliguţă. Avram Gliguţă l-a văzut foarte bine pe cel care l-a împuşcat pe el şi pe Sorin Leia. A fost, de altfel, chemat în instanţă să depună mărturie. Dar nu a fost chemat la procesul Sorin Leia, ci la procesul lui Marius Nemţoc.
Marius Nemţoc fusese împuşcat tot în 18 decembrie la Catedrală, dar cu câtva timp înainte de Sorin Leia. Pentru cazul Nemţoc a fost trimis în judecată un anume miliţian Teghiu.
Prima expertiză balistică a glonţului cu care a fost ucis Marius Nemţoc îl învinuia pe Teghiu, dar apoi s-a mai făcut o expertiză la care rezultatul a fost neconcludent. Mama lui Marius Nemţoc crede că glonţul a fost polizat.
Avram Gliguţă nu a fost prezent la împuşcarea lui Nemţoc. De aceea a declarat la proces că nu-l recunoaşte pe Teghiu ca fiind cel care a tras, ceea ce l-a ajutat pe învinuit.
În acelaşi timp, pentru uciderea lui Sorin Leia a fost trimis în judecată maiorul de miliţie Ion Sucală. La procesul Leia, martorul Gliguţă nu a fost chemat. Până la urmă şi Sucală a fost eliberat din lipsă de dovezi.
Ar fi bine de aflat cine îi are pe suflet, nu-i așa?

Ajung luni dimineața la Editura Facla, unde lucram.
Lumea e speriată. Almăjan (directorul nu spune nimic, ca și Dorcescu, redactorul-șef.
Eu, ca prostu, povestesc cum a fost dimineața, la Județeana de partid, cum am văzut geamurile librăriei de lângă ”Drapelu roșu” sparte și cum o librăreasă mi-a spus că, în noaptea de 16 spre 17, demonstranții au aruncat și rupt doar cărțile lui Ceaușescu.
Bag de seamă că și Ion Anghel, și Ion Jurca Rovina, colegii mei de birou, nu spun nimic, așa că tac. Apoi Jurca mă ia deoparte și îmi spune să îmi țin gura.
Lui Jurca îi povestesc cum am văzut ieri, pe la 5, mașini ce treceau spre Spitalul Județean cu răniți aruncați ca niște pachete, Și cum, unora, le atârnau picioarele afară, ba chiar lăsau dâre de sânge pe asfalt.
Mi-e teamă să îi spun că am fost cu lumea până la Casa Tineretului unde, pe la 7 cred, au apărut niște tanchete și au tras spre noi. Cu muniție de manevră, evident, fiindcă, altfel, ne-ar fi lichidat pe toți. După asta, laș și ascuns sub gardul restaurantului Stadion (pe locul actualului OMV), am venit acasă.
Seara vorbesc cu Gigi Secheșan la telefon. Aflu că Poşta mare a fost închisă. (La ora 10, în clădire zăcea încă un cadavru!)
Spitalul Judeţean era, de asemenea, gardat de trupe.
Ultimii studenţi din cămine au fost evacuaţi şi trimişi acasă.
Sediul miliţiei şi închisoarea erau blocate cu trupe.
Pe tabloul locatarilor clădirii unde a locuit pastorul Tökés, care fusese arestat, un cartonaş fixat cu o pioneză indica numele noului locatar al apartamentului.

1.Conspirația marină. În luna mai 1989 eram redactor la editura Facla și am fost brichisit de un fost profesor universitar de socialism știintific, Wiliam Marin, care a ținut morțiș să îmi spună așa: “până la finele anului Criminalul va fi lichidat”. Criminalul era Ceaușescu și fix în clipa în care mi-a spus acest lucru mi s-a făcut frica. Poate că era un provocator. Nu aveam deloc stofă de conspirator și i-am spus ceva de circumstanță despre PCR și despre secretarul general al partidului. M-a asigurat că știa totul despre mine, inclusiv că am evitat să scriu în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu. În seara acelei zile omul meu urma să plece definitiv în Germania și a ținut să le transmit prietenilor mei, citez, Vasile Popovici, Daniel Vighi și Mircea Mihăieș ”să nu cedeze pe ultima sută de metri”. Nu mi-a cerut nimic. Doar să am încredere. Dovada? Volumul Perspective globale ale omenirii, apărut la Editura Tehnică și Stiințifică în acel an. Din primul guvern democrat al României postbelice — mi-a spus profesorul — vor face parte doi dintre coordonatorii cărții. De spaimă, nici nu am îndrăznit să ating cartea în librării. Abia târziu am văzut despre cine era vorba: Ion Iliescu și Serghei Celac, întâiul ministru de externe al României democratice. Ceea ce a urmat în 1990 a confirmat umorul definitiv al situției: Wiliam Marin a acordat un interviu revistei ”Stern” în care afirma că, printre conspiratorii de la Timișoara, se aflau Cornel Ungureanu și Gyorgy Mandics.
2. Saltul nutriei. Sâmbătă seara, în 16, încerc să trec pe lângă casa lui Tokes. Ca de obicei, mi se face frică la primul semn. Primul semn erau vreo 2-3 securiști pe care mi s-a părut că îi recunosc în travesti. Duminică dimineața, pe la 9, plec cu mașina și văd semafoarele de la Spitalul CFR distruse. E Miliție multă acolo. Nu se poate trece. Merg la Comitetul Județean, unde sunt urme și mai tari. Geamurile librăriei de lângă redacția ”Drapelului roșu” sunt sparte și se văd urme de cărți arse. Ale lui Ceaușescu. Plec de acolo și opresc pe Victoriei nr. 4, la Todoran. Intru în casă urlând din toți bojocii: ”Gata, s-a terminat!” Dom Profesor e emoționat și îi povestesc ce și cum. Nu a auzit nimic din tumultul nopții. Doamna Mura spune ceva ca în O noapte furntunoasă. Trec rapid pe la Moni Drăgan. Prin fața casei lor de pe Victoriei trec militari ce cântă ”Nouă nu ne e frică de moarte”. Nu mai știu cum mă întâlnesc cu Mircea Pora și cu Remus Georgescu. Știu doar că mergem împreună să aruncăm cu pietre în soldații din fața Comitetului județean PCR. Suntem fotografiați la greu de la geamurile ziarului ”Szabad Szo”. Mircea mă tot întreabă dacă mai primește ”formularele mari” pentru Franța. Careva dă cu lacrimogene și fugim de mâncăm pământul. Prilej cu care Maestrul Georgescu își pierde căciula de nutrie. Așa că ne întoarcem toți trei să o recuperăm. Pentru noi Revoluția a învins chiar atunci.