M.T.: Vă amintiţi care a fost cel mai greu moment în această activitate de “ministru de externe” al Bisericii?
N.C.: Eram doi în Sinod încredinţaţi cu problemele externe: eu eram pentru Europa Occidentală şi Antonie Plămădeală de la Sibiu – cu America. Dar asta s-a întâmplat după ce a ajuns el mitropolit la Sibiu pentru că înainte eu eram şi cu America. Am umblat mult în America. De exemplu, pentru că aţi amintit de Trifa, una dintre sarcinile care mi s-au trasat de către Departamentul Cultelor a fost de a-l întâlni pe Trifa şi de a-l determina să vină în ţară. De ce? Venirea lui Trifa în ţară, să viziteze patria ar fi fost o dovadă pentru aderenţii lui din America, preoţi şi credincioşi că în România nu e teroarea atât de mare pe cât se spune din moment ce el poate să viziteze ţara.
M.T.: Nimic mai mult decât să viziteze?
N.C.: Atunci ăsta era scopul. Şi prima mea întâlnire cu Trifa s-a făcut prin intermediul unui funcţionar de la Ambasada României din SUA, un om al Securităţii, cum erau toţi funcţionarii de la Ambasade.
M.T.: Unii chiar în grad mai mare decât ambasadorul.
N.C.: Cred că da. Ofiţeri. Ambasadorii erau funcţionari administrativi, pe când ceilalţi aveau roluri mai mari, ei dirijau de fapt.
M.T.: Trebuia să vă întâlniţi şi cu ei?
N.C.: M-am întâlnit cu acesta care m-a pus în legătură cu Trifa. Sigur că întâlnirile mele cu Trifa au luat o altă întorsătură. Eu am spus: “Dacă doriţi să veniţi în ţară pentru că vă asigură securitatea oficialităţile de acolo, adică nu vi se va întâmpla nimic”. Dar el, care ştia tot ce ştia oricine din străinătate, nu a acceptat, dar pretextul de a fi pus problema aceasta mi-a dat posibilitatea să intru în legături foarte intime cu el când i-am relatat ce se întâmplă în ţară, el îmi relata ce se întâmplă acolo la ei. Începuse deja presiunea asupra lui Trifa; şi asta e problemă foarte dureroasă pentru mine, eu am trăit întotdeauna foarte bine cu confraţii evrei, însă pe vremea aceea evreii au fost folosiţi ca armă împotriva lui Trifa. Trifa a fost legionar şi, în 1945, a fost implicat în rebeliune. Episodul Trifa a fost, pentru mine cel puţin, dar cred că şi prin consecinţele lui, important, în sensul că Trifa, în ciuda antecedentelor lui şi a trecutului pe care comunitatea evreiască, în mod firesc, l-a combătut… Pentru comunităţile româneşti de peste ocean Trifa a făcut foarte mult, cred că şi-a şi reconsiderat poziţia în relaţiile cu evreii şi am impresia că a regretat ceea ce a făcut pe plan politic când a fost angajat în acţiunile legionarilor.
M.T.: A declarat public sau a fost mai mult o impresie a Dv.?
N.C.: N-a declarat acest lucru, dar era ceva ce simţeam eu din discuţiile cu el. Atunci când a ajuns în America, el a intrat în cler, a devenit episcop şi cred că aceasta l-a schimbat mult în felul lui de a gândi şi de a se comporta. Adică faptul de a fi devenit până la urmă episcop l-a marcat în aşa fel încât cele ce le gândea înainte sub acest aspect au devenit un trecut pe care vroia să-l părăsească sau să se despartă definiv de el.
M.T.: Dar când a plecat din România fusese în închisoare?
N.C.: Nu, n-am abordat problema aceasta niciodată în discuţiile pe care le-am avut cu el. Din câte ştiam, a fost condamnat în urma rebeliunii legionare şi, ca şi alţii, a fugit. În ’41, pentru că avea condamnarea care l-ar fi defavorizat foarte mult. A fugit în Germania şi aici e un aspect al duplicităţii Germaniei naziste din acea vreme. Deşi a avut loc o înţelegere între Germania şi România lui Antonescu din acea vreme, totuşi naziştii simpatizau pe cei care aparţineau unei tendinţe de dreapta aşa cum erau naziştii, deşi formal ei s-au alăturat lui Antonescu şi Antonescu – lor. A început războiul ulterior şi Trifa a rămas puţină vreme în Germania, după care nu l-a tentat să rămână în Germania, mai ales că era războiul în plină desfăşurare şi a migrat prin mai multe ţări, mi se pare prin Italia, Franţa, până când a pleacat în America.
M.T.: Avea studii teologale la acea dată?
N.C.: Avea Teologia şi, iniţial, în America nu a acţionat în direcţia Bisericii, dar s-a întâmplat un lucru care l-a favorizat din acest punct de vedere. Episcopul românilor din America, Policar Moruşca, care a venit în ţară pentru a participa la o şedinţă a Sinodului în perioada când ţara noastră, prin Antonescu, era ataşată Germaniei naziste, a declarat război unei mari puteri, aşa cum era şi atunci America. În orice caz, el nu s-a mai putut întoarce în ţară, a intervenit 23 august şi tot ceea ce s-a întâmplat după aceea, la Ministerul de Externe Român ajunsese Ana Pauker care a refuzat orice colaborare pe plan bisericesc între ţară şi tot ceea ce se afla în afara ţării.
M.T.: A fost prima femeie ministru de externe în Europa…
N.C.: Din păcate… Dar ea a acţionat într-un mod foarte abuziv şi dur, între altele, de exemplu, exista o biserică românească la Paris cumpărată de statul român încă de pe timpul lui Cuza, care avea preot român pentru românii din zona Franţei, în special, din Paris. Ana Pauker a întocmit toate formele pentru a se renunţa la această biserică din Paris, din punct de vedere formal nu numai real, pentru că real nu se mai putea ţine o legătură cu cei din Paris care negau şi condamnau regimul comunist. Dar acelaşi lucru s-a petrecut şi cu America. Adică episcopul tot încercase, după ce s-a întors în ţară, să meargă din nou în America unde îl aşteptau preoţii şi credincioşii români, văzând că nu mai poate pleca a renunţat şi şi-au dat seama şi românii din America că nu-l vor mai putea avea episcop. Şi atunci şi-au ales ei un episcop. A fost foarte complicată toată treaba pentru că, în timpul acela, Biserica Ortodoxă din America nu era încă complet organizată aşa cum a reuşit s-o facă mai târziu, exista şi o puternică opoziţie la tot ce era comunism, mai ales din partea emigranţilor, a refugiaţilor care plecaseră din ţările devenite comuniste. Erau mulţi ruşi care plecaseră imediat după 1917, dar pe plan bisericesc ei n-au reuşit să obţină o aşa-zisă canonicitate şi atunci, ca opozanţi ai comunismului, românii au apelat tot la opozanţi ai comunismului dintre ruşi care l-au hirotonisit pe Trifa ca episcop.
M.T.: Asta în ce an se întâmpla?
N.C.: Nu mai ştiu exact. În jur de ’48, ’49.
M.T.: Deci episcopul Moruşca n-a mai putut reveni din România?
N.C.: Aşa cum spuneam, Ana Pauker n-a mai acceptat nici un fel de relaţie pe plan bisericesc între Biserica Ortodoxă din România şi alte biserici din afara graniţelor.
M.T.: Şi a fost întemniţat, a suferit rigorile regimului ?
N.C.: Moruşca? Nu, doar că nu i s-a mai dat voie să plece.
M.T.: Şi ce s-a întâmplat cu el?
N.C.: El a fost într-un fel stabilit cu domiciliu forţat în satul lui undeva pe lângă Alba-Iulia unde a rămas până la moarte. Ceea ce aş dori să subliniez e faptul că românii din America au dorit să aibă episcop pentru că erau preoţi, erau comunităţi ortodoxe şi până la urmă, neavând un candidat pentru episcop, au apelat la Trifa, care avea Teologia, era anticomunist ca toţi cei din America; ela acceptat şi a fost hirotonisit de nişte episcopi ruşi care nu aveau recunoaşterea bisericilor oficiale ortodoxe.
M.T.: Era firesc din moment ce în Uniunea Sovietică se întâmplase nenoroocirea de mai multă vreme.
N.C.: Şi asta, dar ca anticomunişti, românii au apelat tot la anticomunişti din ceea ce a devenit mai târziu Uniunea Sovietică, care l-au hirotonisit, dar, între timp, s-a consolidat regimul de la noi din ţară, devenise Patriarh unul dintre favoriţii lui Dej.
M.T.: Este adevărat că Patriarhul îl ascunsese pe Dej când a plecat?
N.C.: Da, din câte am auzit şi am citit, Patriarhul Iustinian era preot la Râmnicu Vâlcea şi făcea parte din Partidul Naţional Ţărănesc care avea, cum zicem noi astăzi, două aripi: una de deapta şi una de stânga. Preotul Ioan Marina aparţinea aripei stângi. Când a ieşit Dej din închisoare a avut şi sprijinul unora dintre ţărăniştii de stânga, care l-au ajutat, pe vremea aceea ieşise aproape oficial din lagărul de la Târgu Jiu şi câţiva ţărănişti, prieteni ai preotului Marina, l-au ajutat să plece spre Bucureşti. Dar drumul trecea prin Râmnicu Vâlcea. În ziua în care a evadat din lagăr li s-a stricat maşina şi atunci aceşti prieteni ai preotului Marina, dar şi ai lui Dej, l-au oprit ca să stea peste noapte undeva unde au crezut că ar putea fi la adăpost, pentru că era un fel de evadare şi l-au cazat pe Dej la preotul Ioan Marina. Aşa s-a stabilit un fel de relaţie între ei şi pentru că l-a adăpostit o noapte, poate mai mult, până s-a reparat maşina cu care plecau spre Bucureşti. Asta a lăsat o urmă în conştiinţa lui Dej, care aşa cum s-au întâmplat lucrurile atunci, dorindu-se să se aibă oameni de încredere în toate domeniile, inclusiv în cel bisericesc. Se vorbeşte foarte mult despre un fel de asasinare a patriarhului de atunci, Nicodim Munteanu, care era în vârstă. A fost o serie întreagă de acţiuni în direcţia atragerii Bisericii Ortodoxe într-o acceptare a regimului comunist. Istoria e foarte lungă.
M.T.: Care erau semnele că Patriarhul ar fi fost asasinat? Erau doar zvonuri?
N.C.: Erau zvonuri. Nu s-a putut dovedi. Aceeaşi soartă a avut-o Mitropolitul de la Iaşi, Irineu Mihălcescu.
M.T.: Marele profesor.
N.C.: Ca să ajungă cineva Patriarh trebuia să treacă pe la Iaşi. Şi acela a murit într-un mod foarte misterios. Nu era chiar aşa de în vârstă ca şi Patriarhul Nicodim Munteanu. A murit intempestiv.
M.T.: Ce s-a spus? Atac de cord, cerebral?
N.C.: Nu s-a spus nimic. Nu s-a dat nici o explicaţie. A murit şi în locul lui a fost ales Iustinian Marina. Şi la foarte scurtă vreme a murit Nicodim Munteanu, tot aşa, în condiţii neelucidate, ca să facă loc Mitropolitului de la Iaşi care în felul acesta a ajuns Patriarh.
M.T.: Cum se comentau în lumea bisericească aceste lucruri?
N.C.: Trebuie să mărturisesc că eram destul de tânăr atunci. Eram la începutul activităţii mele de biserică, eram profesor la o Academie Teologică la Caransebeş şi lumea era înfricoşată. Erau cei despre care se ştia că domină situaţia politică de la noi, ajunseseră în guvern comuniştii, era clar că vor dobândi ei supremaţia în toate domeniile vieţii publice şi lumea era destul de înfricoşată. Mi-aduc aminte că imediat după 23 august eram diacon la Catedrala Episcopală din Caransebeş şi, într-o duminică, când un preot trebuia să rostească predica pur şi simplu nu a îndrăznit, neştiind cum să evite orice cuvânt care ar fi putut să-i fie defavorabil. Episcopul de atunci i-a zis: “Bine, nu vrei dumneata să vorbeşti, o să zic eu câteva cuvinte”, pentru că trebuia să spună un preot predica în duminica respectivă. Din primele momente după 23 august, după intrarea trupelor sovietice în ţară, atmosfera a fost foarte tensionată şi oamenii erau extrem de înfricoşaţi de ceea ce se putea întâmpla. Mi-aduc aminte că şi în casa părinţilor mei au fost cazaţi mai mulţi ofiţeri sovietici. Iar lumea era conştientă de dominarea pe care o vor avea asupra tuturor domeniilor vieţii sociale, vieţii obişnuite.
M.T.: Nu numai asupra politicii.
N.C.: În condiţiile acestea a ajuns Patriarh Iustinian Marina, care spun eu astăzi, n-am nici o dovadă, dar sunt absolut convins de acest lucru, el a fost determinat de conducerea politică a ţării din vremea aceea să ia atitudine şi faţă de românii din America care făceau propagandă anticomunistă mai mult decât cunoscută, ca de altfel şi cei din Occident, atâţia câţi erau. Nu erau foarte mulţi, nu era o diaspora propriu-zisă pentru că majoritatea era formată din români refugiaţi politic. Acţionau aşa cum puteau ei, condamnând regimul de la noi din ţară. Cred că în aceste condiţii Patriarhul Iustinian a fost determinat să creeze o altă episcopie decât cea care exista, în fruntea căreia ajunsese Valerian Trifa, căutând un alt episcop. În fine, cu multe tergiversări şi ameninţări şi asupra românilor din Statele Unite care mai vroiau să ţină legătura cu ţara, s-a înfiinţat o nouă episcopie, care şi-a dobândit ca prim episcop un preot rămas văduv şi după aceea a urmat o serie întreagă de episcopi până la cel care zilele trecute a murit, Victorin Ursachi.
M.T.: Cam din ce an a fost?
N.C.: Cam din ’63-’64, după moartea celui făcut din preot episcop. Dacă nu mă înşel se numea Teofil Moldovan. Fiindcă mulţi dintre românii din America care formau baza credincioșilor erau ardeleni şi pentru că la Sibiu mitropolit al Ardealului era Nicolae Colan, mi s-a încredinţat mie sarcina de a-i face instalarea ca episcop celui care urma să-l contrabalanseze pe Trifa, pe acest Victorin Ursachi. De atunci am început să cunosc situaţia.
M.T.: Înseamnă că la un an după ce aţi fost numit mitropolit.
N.C.: Da, pentru că unul dintre cei care avea după moartea lui Teofil Moldovan, acesta a fost episcop, a fost trimis în America Valeriu Anania, devenit Bartolomeu Anania, actualul arhiepiscop al Clujului şi Feleacului. El l-a găsit pe cel care a devenit episcop, un fost stareţ al Mănăstirii Neamţ, care după război a plecat în Israel și apoi a plecat în America şi era un fel de profesor la un seminar al ruşilor din SUA. Erau ruşi dizidenţi şi părintele Anania l-a găsit pe cel care avea să devină episcop al românilor din America dependenţi de Patriarhie şi, pentru că voia să ţină cont de faptul că mulţi dintre românii din America erau ardeleni şi bănăţeni, m-a propus pe mine să fac instalarea noului episcop care-l contrabalansa sau urma să-l contrabalanseze pe Trifa. Aşa am ajuns eu să cunosc situaţia de acolo.
M.T.: Ce vi s-a spus înainte de plecare?
N.C.: Era atunci Patriarhia aşa cum era, era ministerul Cultelor aşa cum era, încă nu devenise Departamentul Cultelor, sigur mi s-a spus: “Te duci acolo şi ai grijă să îi creezi o situaţie stabilă noului episcop.” Sigur, contrabalansându-l pe Trifa.
M.T.: Aţi fost sfătuit să vă întâlniţi şi cu Trifa?
N.C.: Nu. Însă de atunci, ca unul care am intrat în contact cu Episcopia dependentă de Patriarhie, am fost trimis de mai multe ori în SUA sau Canada pentru a ţine legătura cu Patriaria, adică românii ortodocşi din America să ştie că biserica mamă nu-i uită şi atunci am fost delegat să particip la diferite evenimente care interveneau în viaţa românilor de acolo, la sfinţirea unei biserici sau la o aniversare pe plan bisericesc. Aşa am ajuns să-mi dau seama de tragedia românilor de acolo, decurgând din această despărţire a lor în două tabere care nu se acceptau una pe alta. Românii anticomunişti nu acceptau să le fie trimis un episcop agreat de ţară, de Patriarhia din ţară, şi asta crea nişte disensiuni foarte mari între români care, din păcate, există şi astăzi.
M.T.: Unde era sediul Episcopiei?
N.C.: Sediul Episcopiei originare era la ceea ce se numea Vatra Românească, n-are nici o legătură cu ce s-a întâmplat ulterior la noi, a fost o proprietate pe care românii au cumpărat-o, undeva în zona Detroit, la o depărtare de 150 km de Detroit, şi acolo au făcut sediul Episcopiei. Acolo era sediul episcopului Trifa. Episcopia noastră a rămas la Detroit într-o casă pe care ai noştri au închiriat-o prima dată şi pe urmă au cumpărat-o, dar, repet, pentru că am ajuns să cunosc situaţia de acolo, mi-am dat seama de tragedia acestei diviziuni, tragedie care a fost percepută şi de comuniştii de la noi din ţară, în felul lor. Pe de o parte ei vroiau să câştige simpatia, pe de altă parte voiau să atragă pe acei români, preoţi şi comunităţi ortodoxe române care erau de partea lui Trifa şi erau anticomuniste.
M.T.: Când s-a schimbat atitudinea faţă de biserica românească?
N.C.: Cam în timpul când şi la noi în ţară s-a produs o oarecare destindere care a dus la eliberarea din închisori, în ’64.
M.T.: Deci la începutul anilor ’60. Şi la nivelul Ministerului Cultelor s-a simţit un aer de dezgheț?
N.C.: N-aş putea spune. Mai mult îngăduinţă.
M.T.: Erau aceiaşi oameni?
N.C.: S-au schimbat.
M.T.: După moartea lui Dej sau înainte?
N.C.: Chiar înainte de moartea lui Dej. Cred că a avut o legătură cu moartea lui Stalin. O anumită schimbare s-a produs la nivelul instituţiilor din ţară. De exemplu, la Ministerul Cultelor, în locul lui Constantinescu-Iaşi, care era cunoscut ca şi comunist, a venit cineva cu numele de Dumitru Dogaru care era mult mai conciliant dacă pot spune aşa, a fost unul dintre ucenicii lui Dimitrie Gusti. A lucrat cu probleme sociale şi avea altă viziune decât a lui Constantinescu-Iaşi, dar şi el a trebuit să facă politica regimului comunist. Însă şi la Ministerul de Externe cred că s-au produs nişte schimbări pornind de la două considerente: unul care se referea direct la Trifa şi se urmărea atragerea lui pentru a nu mai fi atât de anticomunist, influenţând în direcţia asta şi comunităţile româneşti dependente de el din America şi pentru a-l atrage pe el, în sensul de a-l invita să să vină şi de a dovedi românilor din America că el nu e persecutat şi că nu are de ce să fie anticomunist. De exemplu, la un moment dat, Trifa şi-a aniversat un număr de ani de când a devenit Episcop. Securitatea, cu toţi cau care reprezentau Statul atunci, l-au căutat pe tatăl lui Trifa care trăia încă, l-am întâlnit şi eu o dată, şi l-au întrebat dacă vrea să meargă la fiul său cu ocazia aniversării. I-au făcut toate formele şi l-au expediat în America că să-i facă o surpriză episcopului Trifa pentru ca el să îşi dea seama că în România nu e chiar aşa de rău cum se spunea că e rău sub un regim comunist. L-au trimis pe tata lui Trifa în America. A fost o aventură întreagă. Nu ştia englezeşte, nu ştia cum să se descurce când a ajuns acolo pe aeroportul din New York. Cel care trebuia să-l aştepte, pus la cale tot de Securitate, i-a pierdut urma, el a ieşit până la urmă din aeroport. Acolo probabil cel pe care l-au pus să-l conducă nu-l ştia. Aeroportul din New-York e ceva infernal. Dacă nu ai o experienţă, nu te poţi descurca. El pâna la urmă a ieşit, a văzut pe unde pleacă lumea, şi la ieşire aşteptau taxiuri. Stătea acolo, nu ştia ce să facă şi unul dintre taximetrişti l-a văzut, şi-a dat seama că nu se descurcă şi l-a poftit în maşină. Norocul a fost, a unora şi a altora, că era român. Şi, sigur, l-a întrebat unde vrea să meargă, tatăl lui Trifa habar nu avea unde şi zicea câteva cuvinte pe româneşte. Şoferul i-a zis: “Eşti român?”, “Da, sigur că sunt român”. L-a dus la preotul din New-York care depindea de episcopul Trifa, care l-a dus pe urmă la Vatra Românească. A ajuns acolo chiar când se făcea sărbătorirea lui Trifa. A fost ceva cu totul senzaţional care a creat o anumită atmosferă favorabilă unui dialog. Totuşi Trifa nu a acceptat să-şi schimbe atitudinea şi atunci politicienii noştri din acea vreme au încercat nu să-l apropie pe Trifa personal, ci să apropie întreaga lui Episcopie şi în felul acesta mi s-a creat posibilitatea de a merge în America, tot aşa, ca să vizitez românii ortodocşi care depindeau de Episcopia noastră în legătură cu Patriarhia şi când am ajuns în New-York m-a aşteptat un domn, eu nu-l cunoşteam, dar el m-a dibuit pe mine, probabil fotografii, şi m-a acostat din primul moment şi mi-a spus: „Eu sunt de la Ambasada Română din New York, ştiu că aţi venit aici ca să vizitaţi comunităţile româneşti, ştiu că veţi dori să-l întâlniţi şi pe episcopul Trifa şi eu o să vă mijlocesc întâlnirea cu el”. În ţară nu am discutat această problemă.
M.T.: Deci nu vi s-a spus..,
N.C.: Nu, era dorinţa mea de a încerca o apropiere între cele două comunităţi romăneşti.
M.T.: Nu vi s-a spus că vă v-a aştepta acolo un om de-al lor.
N.C.: Absolut nimic.
M.T.: Înseamnă că lucrau mult mai subtil.
N.C.: Foarte subtil din acest punct de vedere.
M.T.: Da, pentru că aţi plecat cu un sentiment de culpă că mergeţi impus şi probabil că bănuiau că veţi încerca .
N.C.: Oamenii lor din Episcopia noastră românească au informat că eu gândesc la necesitatea unei apropieri între comunităţi şi, în fine, acesta a spus că el îmi va mijloci întâlnirea.
M.T.: S-a prezentat?
N.C.: Da, ştiam şi numele, nu mi-l mai amintesc acum, era un funcţionar superior al Ambasadei care s-a întors în ţară, dar acum a plecat din nou în SUA, s-a stabilit acolo. L-a anunţat pe Trifa şi nu mai ştiu toate amănuntele, dar m-am dus la sediul Episcopiei, la Vatra Românească, unde l-am întâlnit pe Trifa şi nu s-a făcut nici un fel de secret din faptul că mijlocitorul acestei întâlniri a fost omul Ambasadei. Cei de la Ambasadă chiar doreau să se ştie că ei au mijlocit întâlnirea mea cu Trifa şi primele contacte s-au limitat la un fel de cunoaştere, de apropiere sufletească, dar după aceea de câte ori am fost în America l-am vizitat şi pe Trifa, de acum se ştia, întâlnirile mele cu el erau dirijate de Ambasada noastră din America.
M.T.: Vă cereau o sinteză a discuţiilor cu el?
N.C.: La Departamentul Cultelor. Când mă întorceam în ţară eu făceam un raport la Patriarhie, dar în acelaşi timp, copia raportului meu o dădeam şi la Departamentul Cultelor. În felul acesta, unul dintre rapoartele mele a ajuns la Pacepa; înainte de a pleca din ţară a fost la Departamentul Cultelor şi a cerut tot felul de documente pe motiv că, fiind reprezentant al Securităţii, are nevoie de ele, şi printre altele a primit şi unul dintre rapoartele mele în care eu militam pentru apropierea dintre cele două episcopii, şi, din păcate, criticam episcopul dependent de Patriarhie care, ca să-şi menţină poziţia, nu voia să ajungă la înţelegere cu Trifa. Unul dintre aceste rapoarte a ajuns la Pacepa şi când el a ajuns în America a intrat în legătură cu unele publicaţii româneşti de acolo care au publicat şi acel raport al meu. În fine, după primele contacte cu Trifa, eu, când m-am întors în ţară, am făcut un raport în care arătam că e utilă o înţelegere cu Trifa pentru unificarea celor două comunităţi româneşti. Aşa am ajuns la ideea, şi el a acceptat, de a înfiinţa o Mitropolie Ortodoxe care să-i înglobeze pe toţi românii din America şi în felul acesta să nu mai existe împotrivirea foarte acerbă a românilor de acolo împotriva Partidului Comunist. Din aceeaşi perioadă de timp, pentru că se legau toate între ele, Moscova, mai concret Patriarhia Moscovei a încercat cu dibăcie să anihileze şi ei ostilitatea anticomunistă a ruşilor stabiliţi în America, şi pentru că ruşi de acolo au avut şi ei o organizaţie bisericească proprie au acordat o aşa-zisă autocefalie Mitropoliei Ruse din America, care bucurându-se de această favoare din partea Moscovei au devenit mai puţin virulenţi împotriva Rusiei Sovietice. Era un fel de atmosferă de care am încercat să profit şi eram cumva potrivnic părerilor Patriarhului de atunci, nu mai era Iustinian Marina, ci acum era Iustin Moisescu, de a-i apropia pe români. Eu am simţit această necesitate de a face o legătură între români de a nu se mai vrăjmăşi între ei. Asta se înscria în vederile comuniştilor care, ca şi cei din Uniunea Sovietică, voiau să domolească atitudinea anticomunistă a românilor de acolo şi de aceea Departamentul Cultelor, mai puţin Patriarhul Iustin agreau această acţiune de apropiere a românilor.
M.T.: De ce spuneţi potrivnic? Care erau motivele lui?
N.C.: Patrirarhul Iustin Moisescu a continuat într-un fel politica predecesorului său, Iustinian Marina, şi el vedea cumva primejduită poziţia lui de faptul că românii din America s-ar fi înţeles foarte bine între ei fără să mai adopte aceeaţi poziţie dură antiguvernamentală. Patriarhul Iustin Moisescu a fost în raporturi foarte apropiate de exemplu cu Bodnăraş din vremea în care era mitropolit la Iaşi. Murise Dej, venise la putere Ceauşescu şi Patriarhul nu voia, având sprijinul lui Bodnăraş, dar şi al altora, să apară el ca unul care nu mai alimentează poziţiile celor din ţară legate de cele ale celor din America. El voia să se ştie că există români în SUA şi Canada care, spre deosebire de anticomunişti, voiau să ţină legătura cu ţara şi să susţină Episcopia din America dependentă de Patriarhie. Euam încercat să fac politica mea cu subtilităţile pe care le puteam inventa pentru că, nelăsând impresia că acţionez împotriva regimului de la noi, împotriva Guvernului, a Departamentului Cultelor, mergeam în direcţia favorabilă unor interese bisericeşti şi româneşti. Sigur că în foarte multe situaţii mi-am făcut o iluzie. Ceea ce am încercat să fac a eşuat datorită Patriarhului Iustin Moisescu.
M.T.: Ce nu se știe prea bine despre el?
N.C.: Se știe că era de undeva de prin părţile Târgoviştei. A fost profesor la Cernăuţi o vreme, a devenit profesor de teologie la Bucureşti şi, in fine, ataşat regimului comunist, a devenit mitropolit de la Sibiu şi repede a trecut la Moldova, ca să existe acolo un om de rezervă pentru orice eventualitate dacă s-ar fi întâmplat ceva cu patriarhul Iustinian. Asta fiindcă, la un moment dat, Iustinian a adoptat un fel de atitudine antiguvernamentală. Sigur, şi aici problema e foarte complicată. Lui Iustinian nu i-au convenit anumite măsuri pe care le-a luat autoritatea, cum a fost desfiinţarea mănăstirilor.
M.T.: S-a opus?
N.C.: Nu s-a opus făţiş, dar nu a agreat şi călugării care au fost daţi afără din mănăstiri încetul cu încetul i-a primit în alte mănăstiri. Care a fost sistemul: s-a dat o dispoziţie că nu mai poate rămâne niciun bărbat sub 50 de ani. Oricare era mai tânăr era exclus din mănăstire. Sigur, cu responsabilitatea pe care o avea, şi-a dat totuşi seama că era o treabă care defavoriza Biserica. A primit o dispoziţie de renunţare la toate terenurile agricole pe care le aveau parohiile pentru a se face colectivizarea agriculturii. Omul era destul de practic şi-şi dădea seama că toate aceste măsuri defavorizau Biserica şi nu s-a opus în mod făţiş, dar la un moment dat a plecat din Bucureşti la o mănăstire zona Târgoviştei şi o vreme a rămas acolo, n-a mai avut contacte cu nimeni şi s-a considerat asta grevă patriarhală. El a rămas omul regimului.
M.T.: Ce înseamnă o vreme? Săptămâni, zile?
N.C.: Nu, ani. Până la sfârşitul vieţii.
M.T.: Şi a rămas acolo, în mănăstire?
N.C.: Nu, acolo a stat numai câteva săptămâni. Mă gândeam la atitudinea lui generală. Existau nişte lucruri pe care regimul le-a rezolvat până la urmă, în sensul că s-a impus formula pe care o voia regimul, nu aveai cum să te opui decât dacă şi el ar fi demisionat ca patriarh sau s-ar fi retras la o mănăstire definitiv.
