În 1998 sau 1999, l-am rugat pe Părintele Mitropolit Nicolae să îmi acorde privilegiul de a sta de vorbă despre lucruri mai puțin știute din biografia sa. A acceptat și am început înregistrarea discuțiilor cu condiția ca materialul să fie văzut de Prea Sfinția Sa. Lucrurile s-au împotmolit la un moment dat din pricini care îmi scapă și acum. După ce au apărut în presă detalii despre colaborarea jalnică cu Securitatea, ideea abandonării dialogul s-a impus de la sine. Am păstrat înregistrarea și am transcris doar o parte din dialoguri, unele mărturii fiind off the record. Ca atare, ele nu apar. Precizez că nu au fost spuse lucruri aparte despre relația cu Securitatea, ci mai ales au fost făcute considerații despre colaboratori, liderii politici sau despre persoane importante din ierarhia BOR. Nu am și nici nu mi s-au făcut dezvăluiri senzaționale care să arunce o altă privire asupra unei vieți în care ispitele mundane și gesturile de demnitate au stat alături!
Nu am intervenit în text decât pentru a scurta frazele prea lungi și am păstrat stilul oral, ca și stângăciile dialogale așa cum s-a desfășurat convorbirea.
M.T.: Să vorbim despre continuarea studiilor, despre perioada care a urmat. Să ne apropiem de contemporaneitate.
N.C.: Îndată ce am terminat cei patru ani de facultate, m-am înscris la doctorat. Asta se întampla în 1946, perioadă care deja a fost marcată de schimbările politice de la noi din ţară, aşa încât au fost desfiinţate aproape toate şcolile teologice. Au rămas două Facultăţi de Teologie la Bucureşti şi la Sibiu, dar în Transilvania şi în Banat existau Academii Teologice care nu acordau licenţe, ci doar o diplomă. La Caransebeş, de unde eram eu originar, exista o astfel de Academie care, desfiinţându-se, episcopul de atunci de la Caransebeş, Beniamin Nestor, deşi eram proaspăt licenţiat şi înscris la doctorat, m-a invitat acolo pentru a înlocui pe unul dintre profesorii care a plecat la Bucureşti.
Profesorul pe care l-am înlocuit era teologul Petru Rezuş, dar şi aceasta n-a rezistat mult timp. Au fost desfiinţate toate Academiile Teologice şi atunci, datorită unui concurs de împrejurări mai ieşit din comun, înfiinţându-se Mitropolia de la Timisoara, care până atunci era doar Episcopie, am fost ales secretar al nou-înfiinţatei Mitropolii. În felul acesta am venit eu la Timişoara…
M.T.: Era o presiune a faptului politic, aţi beneficiat de anumite lucruri pe linie politică?
N.C.: Nu. S-a întâmplat următorul fapt: s-a desfiinţat Episcopia Caransebeş, deodată cu desfiinţarea Academiei Teologice şi Episcopia Caransebeş s-a contopit cu Episcopia Timişoarei. A devenit Mitropolie, iar asta a fost o dorinţă mai veche a celui care a devenit mitropolit aici la Timişoara: de a muta Episcopia de la Caransebeş la Timişoara.
M.T. Este vorba de Mitropolitul Vasile… din ’48?
N.C.: Da… Nu, el a venit aici in ’41.
M.T. Nu, când a devenit mitropolit?
N.C.: Pentru că exista Episcopie iniţial, s-a transformat în Arhiepiscopie şi s-a creat şi Mitropolie.
M.T.: Ce înseamnă asta? Vă rog să explicaţi pentru cititorii care nu sunt obişnuiţi cu terminologia bisericească.
N.C.: Episcopia era o eparhie, o episcopie simplă care poare fi ridicată la rangul de arhiepiscopie; e un titlu onorific. În ceea ce priveşte Timişoara, ea a devenit şi Mitropolie. Asta însemna că Mitropolia nou-înfiinţată cuprindea Episcopia sau Arhiepiscopia Timişoarei si Caransebeşului şi mai avea nevoie de încă o eparhie pentru a fi Episcopie şi s-a ataşat Episcopia Aradului. În felul acesta, Mitropolia Banatului avea sub jurisdicţia ei Arhiepiscopia Caransebeşului şi Timişoarei si Episcopia Aradului. Am ajuns secretar la Mitropolie prin faptul că atunci era episcop la Caransebeş viitorul mitropolit Vasile Lăzărescu. A intrat în conflict cu localnicii pentru că dorea să mute Episcopia de la Caransebeş la Timişoara, el fiind originar din Timişoara şi luând în considerare că Timişoara era un oraş mult mai mare şi cu posibilităţi mult mai mari decât Caransebeş. Dar asta l-a pus în conflict cu localnicii şi, mai ales, cu cel care a contribuit la alegerea lui ca Episcop la Caransebeş, care era un unchi de-al meu şi care în tinereţea lui a fost secretar al celui care a ajuns Patriarh — Miron Cristea. Şi cel care a ajuns Mitropolit la Timişoara, Vasile Lăzărescu, m-a chemat la nou-înfiinţata Mitropolie de aici într-o încercare de a-i împăca pe cei de la Caransebeş pe care i-a supărat cu dorinţa de a muta Eparhia. În aceste condiţii am ajuns la Timişoara. Sigur, şi posturile de la Mitropolie s-au desfiinţat, reducându-se numărul persoanelor care activau aici la Mitropolie, din secretar al Mitropoliei am ajuns consilier al Arhiepiscopiei.
M.T.: În ce an?
N.C.: În 1948. Şi în felul acesta am rămas la Arhiepiscopie în calitate de consilier până în 1955-1956. A fost o perioadă foarte dificilă din toate punctele de vedere, nu doar politic, ci şi al instituţiilor Bisericii, dar o perioadă dificilă mai ales pentru Timişoara, prin faptul că rudeniile Mitropolitului Vasile au exploatat bunavoinţa lui şi calitatea pe care o avea, obţinând cât mai mulţi bani de la el, sume pe care Mitropolitul nu avea de unde să le dea în mod obişnuit. Și atunci s-a recurs la artificii de ordin financiar pe care eu, fiind aici, am considerat că nu e bine să le facem în continuare, pentru că erau aşa de mari sumele de bani pe care le lua familia, mai ales un nepot şi un frate al Mitropolitului, încât apreciam eu atunci că puteam ajunge la un fel de faliment financiar.
M.T.: Asta s-a întamplat de la început?
N.C.: Nu. Prin 1952, începând din 1952. Şi pentru că eu ajunsesem aici prin bunăvoinţa Mitropolitului Vasile, în condiţiile de care vă spuneam, fiind tânăr şi având mai mult curaj decât aş fi avut mai târziu, m-am dus la el şi i-am spus că nu se mai poate continua în felul în care se desfăşurau lucrurile. Ca să se poată înţelege despre ce era vorba: Mitropolia avea bugetul ei, dar, aparte de bugetul Mitropoliei, erabugetul a ceea ce se chema atunci ca şi acum Fondul de Ajutor Reciproc. Şi ceea ce se făcea pe vremea aceea: se luau bani de la Fondul de Ajutor Reciproc pe numele unuia dintre funcţionari (al consilierului economic, al secretarului, al Mitropolitului chiar); în ziua următoare, din bugetul Mitropoliei se virau banii în bugetul Fondului de Ajutor Reciproc. Pe atunci, aşa mergea treaba; de fapt, ca şi azi, foarte simplu: banii viraţi nu mai erau verificaţi pentru că viramentele se făceau prin bancă, prin instituţiile financiare. Şi-n felul acesta se pierdea urma. Or, eu, fiind aici, am constatat ce se întâmpla şi m-am dus la Mitropolit şi i-am spus că dacă se va continua aşa vom ajunge la faliment. Am insistat, m-am dus din nou la el, am luat contact cu ceilalţi consilieri (eu fiind consilier) şi le atrăgeam atenţia că nu se mai poate continua. El m-a acceptat o vreme, dar până la urmă m-a mutat la Caransebeş din oficiu. La Caransebeş, în locul fostei Academii Teologice, s-a înfiinţat un Seminar Teologic. Mutarea asta s-a produs în 1956, într-o perioadă în care la toate episcopiile, mitropoliile, în toate raioanele, apoi judeţele, existau inspectori ai Ministerului Cultelor, apoi ai Departamentului de Stat pentru Culte, ai Departamentului Cultelor. Sigur ca aceştia știu tot. Cel care era atunci inspector al Departamentului Cultelor a aflat de împrejurările în care eu am fost mutat din oficiu la Caransebes, a raportat la forurile superioare, era atunci Ministru al Cultelor, în prima perioadă a necazurilor mele, Petru Constantinescu-Iaşi, un nume celebru pe vremea aceea. A auzit şi el de întâmplarea mea şi a considerat şi el, cum era şi realitatea, îmi pare rău că trebuie s-o spun faţă de antecesorul meu pe care eu l-am respectat, dar a vrut să mă ajute Constantinescu-Iaşi. El a insistat pe lângă Mitropolitul de atunci de la Sibiu, se chema Nicolae Colan, care venise de la Cluj, un nume destul de celebru în viaţa bisericească pentru că în timpul ocupaţiei Ardealului el a rămas la Cluj, n-a plecat de acolo, dar ulterior, prin 1956, a ajuns Mitropolit la Sibiu. A fost şi el cadru didactic, se cunoştea cu Constantinescu-Iaşi, Ministrul Cultelor, iar Constantinescu-Iaşi, vorbind cu el, i-a spus de păţania mea şi i-a cerut să găsească posibilitatea de a mă angaja la Sibiu, de data asta la cea de-a doua Facultate de Teologie, pe lângă cea de la Bucureşti, care a mai rămas, celelalte toate desfiinţându-se. În felul acesta, în 1958, am ajuns profesor conferenţiar. Între timp îmi luasem doctoratul, am publicat multe articole în reviste şi pe baza aceasta am putut fi numit profesor conferenţiar la Institutul Teologic din Sibiu, unde am stat până în 1960, când, murind Episcopul de la Arad, Andrei Mager, arădenii, neavând un candidat al lor pentru postul de Episcop la Arad şi cei de acolo cunoscându-mă, făcându-se alegeri pentru Episcop la Arad, m-au propus pe mine şi m-au ales. În felul acesta, în 1960, am devenit Episcop la Arad, plecând de la Sibiu. La Arad, am stat un an şi ceva, pentru că neregulile financiare de aici, care s-au înregistrat la Ministerul Cultelor, apoi la Departamentul Cultelor, au dus la sesizări făcute de catre Ministerul Cultelor la Patriarhie. Patriarhul de atunci, care-l cunoştea pe Mitropolitul Vasile, a constituit o comisie de verificare sub raport financiar a Mitropoliei de aici, o comisie formată din episcopi, comisie care a raportat neregulile financiare, le-a cuprins într-un referat care a fost prezentat Sinodului. Sinodul a hotărât pensionarea din oficiu a Mitropolitului Vasile. Cei de la Timişoara, care mă cunoşteau, pentru că am lucrat atâţia ani aici, nu aveau nici ei un candidat local, m-au propus pe mine Mitropolit, prin transfer de la Arad. În felul acesta, în 1962, am ajuns aici Mitropolit.
(va urma)