Bre, ușor cu pianul lui Johnny pe scări!

Există oameni care, la bătrânețe, devin cristalini.

Așa a fost Petre Stoica, de pildă, care, cu anii, se făcea tot mai frumos.

Mă gândeam adesea că Pedro se pregătește de întâlnirea cu Ea, Doamna Orientului Veșnic, ca și cu femeia primei iubiri.

Poate că mi se pare mie, dar Johnny Răducanu avea aceeași antigravitație a făpturii, astfel că, pe măsură ce se așterneau partiturile cronologice, el se vedea tot mai limpede și mai clar.

Asta cred că îmi plăcea la el cel mai mult. Că știa CLAR în ce să creadă, fără urmă de ezitare. Că era mândru de etnia lui, de prietenii lui și de tot ceea ce iubea. În 1991, când l-am întâlnit prima oară, deja era monarhist pur sânge. De fapt, îi plăcea Regele fiindcă el – primul țigan din Brăila care a avut bicicletă – respira, odată cu geniul muzicii, Eleganța.

Era anticomunist probabil fiindcă avea nativ aristocrația ființei chemate să spună ceva Lumii. Era un boier autentic fiindcă totul din el respira politețe și măsură.

Nu spunea ”tu”, ci ”mata” sau ”matale” și suprema afecțiunea se ițea dintr-un ”bre” mai nobil decât orice artificiu retoric.

Am băut, în noaptea aia, cu Liviu Butoi (mai puțin cu el) și cu Lelu Bihoi câte o sticlă de vodcă pentru fiecare deceniu evocat de el. Am călătorit prin America împreună cu Maria Tănase și Fărîmiță Lambru, am fost la cântările cu Maria Lătărețu la Dej, l-am văzut pe Andrei Pleșu în debaraua de la Tescani, l-am simțit pe Nichita.

Venise atunci la Clubul de Jazz pentru a vedea Clubul lui Puba dirijat de Liviu Butoi și pentru a o asculta pe Teodora Enache, proaspăt ajunsă în Timișoara.

L-am mai văzut de câteva ori de atunci, dar atunci, în noaptea aceea, aproape că nu era el, Johnny R., ci un vitraliu din sticla vie a celor pe care îi admira.

Domnului Andrei Pleșu, nu doar azi, acest text!

De mai bine de o lună, lucrez la ediția revăzută și adăugită a cărții despre Eliade. Din 1998 încoace, data la care am dat teza de doctorat la tipar, au apărut multe cărți importante despre Eliade și Guenon. Nu e ușor lucru să reașezi „mărgelele” ideatice de atunci, mai ales când implicitul instinct entomologic al unei cercetări doctorale mi se pare că se cuvine bine temperat într-o mai așezată digestie a ideilor. Astăzi, de pildă, am cotrobăit prin fișele Tradiție și Jung. Între autorii fișați, Anca Manolescu și Ion Vianu. Amândoi, prezenți cu articole ce fac obiectul studiului meu, într-un volum dedicat Domnului Andrei Pleșu, O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Pleșu.

Ceea ce mi-a reamintit un ”detaliu” ce pare să fi scăpat presei noastre carnasiere: azi, 23 august, e ziua Domnului Pleșu. Și m-a îndemnat – poate excesiv în entuziasmul și admirația mea – să mă gândesc la un text ce deschide volumul postum al lui Mihail Avramescu, Comedia infraumană, editat împreună cu Doamna Mariana Macri în 2004, la Editura Brumar.

Cred că se va înțelege de ce!

 

Floriana Avramescu

TATA

 

Cel care semna în josul unui necrolog al unei fiinţe dragi: „Mihail, Preot şi Om”, nu făcea numai o delimitare între detaşarea spirituală a preotului şi durerea firească a omului, dar se definea, oarecum, pe sine ca personalitate cu totul specială, unică prin paradox şi nuanţă. Iar dacă „preotul” preceda „omul” în formularea amintită, aceasta nu era o simplă întâmplare a condeiului său strunit, întotdeauna, „cu dreaptă socoteală”, aleasă cumpănire şi dragoste de cuvânt, — de, mai ales, cuvântul vechi, pe care-l „potrivea” cu mare har. Despre aceasta, însă, ar fi fost mai în măsură să vorbească cei de talia lui intelectuală şi literară; mă refer la puţinii, dar dragii săi prieteni: Mircea Eliade, căruia îi rezerva un discret şi zâmbitor reproş, anume că tot caută şi nu găseşte; N. Steinhardt, cu care n-avea nimic în comun în afara umorului îmbinat, curios, cu o mare gravitate în privinţa a tot ce putea intra în zodia Sacrului; rafinatul şi distinsul Al. Paleologu, de care-l lega o prietenie mai aparte, ca şi aceea faţă de Arşavir Acterian, Vasile Lovinescu sau Eugen Ionescu, — cu ultimii doi întreţinând o sporadică, dar densă corespondenţă (în ciuda faptului că el se amuza să se considere „un ins mai mult oral”). De amintit, last but not least, şi Andrei Pleşu, unul dintre puţinii privilegiaţi ai Tatei, în sensul că obţinea de la acesta cărţi cu împrumut. Altminteri, în ultima sa locuinţă-chilioară înţesată de cărţi, trona, deasupra bibliotecii, un bine ticluit avertisment: „Nu se împrumută cărţi! Rugăm nu insistaţi!” Ceea ce nu excludea o serie de excepţii. Nu mai spun câţi aştri şi câte flori-sirene îndulceau severa prevenire, — aceste ornamente fiind opera surorii mele, Mariana Macri, pictoriţa familiei (la care a şi locuit în ultimii trei ani ai vieţii). Revenind, în fine, la apostila pusă, ca din întâmplare şi discret, pe amintitul necrolog, ea era expresia elocventă a unuia la care Absolutul prevala asupra relativ multiplelor ipostaze ale omului: tată, prieten şi duhovnic înţelept, fin cunoscător al meandrelor sufleteşti (în voia cărora „se zbate bietul om”, atâta timp cât nu-şi găseşte calea), teolog cu înclinaţie spre meta-fizică (precum se cuvine să fie orice căutător al celor ce depăşesc domeniul strâmt al „fizicii”), intelectual subţire de aleasă cultură, în special teologică, filosofică şi beletristică, scriitor avangardist în tinereţe, eseist sagace mai apoi, ba chiar şi şahist redutabil în orele-i de relaxare. De neuitat, printre atâtea înşuri, una care dădea o culoare aparte existenţei lui: era un iubitor de necuvântătoare, de la elefant la cocoş, — bucurându-l până şi simulacrele acestor creaturi, când le regăsea, de pildă, în ascuţitorile chinezeşti. Binecuvântată fusese, în Jimbolia, teribila căţelime vagabondă, convertită, de cum îi trecea pragul, la domesticitate, şi convieţuind în armonie cu numeroasa pisicime de toate vârstele şi culorile, cu nume voit „greşite”, uneori, ca, bunăoară, Victor şi Felix, date unor pisicuţe, în vreme ce Matilda avea să-şi ia permisiunea de a fi motan! Să-l menţionez, nu mai puţin, pe Hector, iepure de cameră, care, dând impresia că se năpusteşte asupra celor trei pisici, făcea doar piruete şi castaniete din lăbuţe, tolănindu-se pe maldărul lor catifelat. O menţiune merită şi căţelandrul Pitic-Pitic, care-l muşca, din când în când, pe Tata, de vârful nasului, din afecţiune şi tandreţe. Apoi, pe lângă „animaletele” de apartament, care-şi făceau de cap prin casa din Jimbolia, cu camere mari, mereu deschise către curte, — aceasta din urmă era, la rându-i, animată de tot soiul de personaje cu blană sau cu pene: falnicul cocoş Franz Joseph, de exemplu, sau iepurimea anonimă, cu care Tata comunica perfect, pe căi numai de el ştiute. Plină de trandafiri mărunţi şi dalii, curtea era o mică „arcă a lui Noe”, ca şi un verde rai horticol, umplându-se, către seară, de o dulce melancolie, sporită de miresmele reginei-nopţii şi, poate, de vecinătatea bisericii atât de simple, precum şi de surâsul Tatei, ce-i învăluia întreaga fiinţă ca o pace luminoasă şi molipsitoare. Căci avea darul misterios al personalizării celor ce îi erau în preajmă: oameni, animale, obiecte lipsite, pentru mulţi, de importanţă. Cu neputinţă de uitat, ambianţa în care trăia el, „interiorul” său fiind (potrivit propriei lui expresii lapidare şi nelipsite de o doză de umor, — umor inseparabil, tipic) unul „static şi astâmpărat”. Dar nu atât pentru că asta-i era firea, cât graţie unei cumpăniri pe care se străduia s-o realizeze în sine însuşi, ca şi-n ceilalţi. De altfel, şi fiecăruia dintre cei cinci „prunci” ai săi obişnuia să-i spună, cu un zâmbet amuzat, subţire, înţelept şi, totodată, hâtru: „Astâmpără-te, şezi!”. Era într-adevăr un „static”: şedea, ceasuri în şir, pe un acelaşi fotoliu sau divan, înconjurat de pace ca de un fel de nimb, cu un surâs ce emana din străadânc, iluminându-i chipul şi ce era în preajmă. Nu era vorba de-o şedere trândavă, nici măcar pasivă sau voluptuoasă, ci de una vie şi participativă, un răgaz contemplativ în care, între el şi ce era în jur, se stabileau secrete punţi şi convergenţe. Şezând aşa, făcea cu încăperea, cu interiorul său, un tot însufleţit şi armonios, ca într-o simbioză în care el reprezenta cugetul treaz al lumii ambiante. Câteva mobile de preţ, fie şi dacă disparate, câteva pânze şi icoane pe pereţi, câteva embleme, deveneau, sub ochiu-i veghetor, un ansamblu personal şi coerent, asemenea unei ikebana, respirând o frumuseţe veche şi o anume pace, o linişte ce dădea impresia de statornicie, de lucru de dincolo-de-timp-şi-spaţiu. Intrând la el, parcă intrai în raza vag melancolică a unui lung crepuscul, nedevenit apus de soare. La capul patului, într-o discretă ramă, figurile cele mai dragi: ale copiilor şi, deopotrivă, ale unor maeştri spirituali, unii cunoscuţi numai din scris, alţii înrâurindu-i de aproape, ca duhovnici, conduita, viaţa. Câteva simboluri, două-trei vaze pentru flori şi unele „animalete” (fie de pluş, fie în formă de ascuţitoare chinezească) întregeau decorul ultimilor lui ani. Ştiuse să se bucure de viaţă în felul său contemplativ şi fără multă vorbărie. Avea, de altfel, harul cuvântului succint, dar expresiv, ştiind să spună şi comunice multum in parvo; după cum ştia să ia aminte şi la cuvintele rostite în taina inimii, la logosul (cum spunea el) lăuntric. Nu-i lipsea nici darul duhovnicesc al ascultării celorlalţi; şi nici unul dintre însetaţi nu pleca neadăpat din preajmă-i, ci cu inima plină de limpezişuri şi de chemări. Pronia a făcut să ne despărţim fizic destul de timpuriu, punând între noi o mare distanţă, — el, într-un pitoresc mic oraş de graniţă, Jimbolia; eu, în Capitală. Înstrăinaţi, însă, nu ne-am simţit nicicând. L-am reîntâlnit efectiv la o vârstă foarte sensibilă (17 ani), când sufletul era mai receptiv, iar cugetul începuse a-şi căuta, bâjbâind, „calea”. Păstrez în mine, de atunci încoace, sămânţa pe care a ştiut să o sădească în lăuntrul meu, dimpreună cu îmbărbătarea şi certitudinea absolută că, oricât de ameninţată ar fi ea de secete pustiitoare sau îngheţuri, tot va da colţ, floare şi rod. El, care s-a pus în slujba cuvântului evanghelic, şi anume „pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară”, împărţind pretutindeni grăunţe de lumină, va fi pus, cu atât mai spornic, în noi, copiii lui, premisele limpezimii spirituale, — ştiind să aleagă, pentru fiecare, ceasul anume când s-o facă. Marea lui grijă va fi fost să ne ferească de confuziile atât de rafinate şi de frecvente pe traseul spiritual. Adesea, ne spunea să luăm aminte la discernământ, virtute esenţială, de natură a ne pune la adăpost de cel mai mare inamic: răutatea combinată cu prostia. Desigur că, în calitatea mea de „prâslea” cu mare dragoste de tată, aş avea, poate, înclinaţia să spun prea multe despre el, fără ca toate astea să însemneze pentru ceilalţi ceea ce au însemnat, ele, pentru mine. Scurtez cuvântul, punând, pe cât se poate, în lumină chipu-i de „preot şi om”, nu prea dornică să mă avânt într-un domeniu ce nu mi-e propriu, exegeza literară, dar cu dorinţa, totuşi, ca experţii să facă lumină în privinţa acelui „straniu” Ionathan X Uranus. Neînţelegându-l cu adevărat, unii colegi au vrut să vadă într-însul un „strămoş al avangardismului” autohton. O etichetă pusă din rutină; căci, în fond, această ipostază a părintelui meu, anume I. X. U., fusese prelucrată, între timp, în atanorul său lăuntric, avangardistul devenind, cu vremea, un autentic căutător şi închinător la tot ce ţine cu adevărat de „ştiinţa sacră” şi „tradiţie”. Cât despre aşa-zisul său „avangardism”, dacă prin acesta se înţelege calamburul, echivocul, o anume ironie (străină, însă, de sarcasm) şi o anume sesizare a absurdului sau a stupidităţii placidei existenţe cotidiene, eu cred că ele sunt, mai degrabă, jocuri ale minţii şi ale condeiului foarte ascuţit, — Tata fiind, în ciuda şi tocmai datorită gravei sale căutări neobosite a celor spirituale, un jucăuş, un ludic, un copil, iubitor, la rându-i, de copii. În legătură cu aceeaşi ipostază de condeier, în care unii îl cantonează, sărăcindu-l, aş aminti marea lui grijă de cuvânt, de toate nuanţele şi semitonurile sale, solicitându-i, şi în scris, şi în viu grai, o luare-aminte trează şi activă. Nefiind un mare vorbăreţ, vorbea cu miez oriunde şi oricând, în amvon, pe stradă sau acasă. Ştia unde, ce şi cât să glăsuiască. Avea un fel de bună cuviinţă faţă de rostire, de cuvânt, cu care, chiar când se juca (în, bunăoară, calambururi), nu se juca decât serios. Simţul sacral al Logosului va fi fost un al şaselea simţ al său; iar una din puţinele-i polemici cu Mircea Eliade viza, pare-se, chiar aria Sacrului, pe care istoricul religiilor îl restrângea la, numai, câteva spaţii şi epoci, în timp ce Tata îl considera, pe drept cuvânt, atotprezent, — perceperea sa fiind în funcţie de lucrarea lăuntrică a fiecărui ins. Să mai adaug, în sfârşit, că pe cât era de meşter în vorbire, tot atât de bine se pricepea să tacă. Tăcerile îi erau foarte elocvente, încât puteam cu toţii, progenituri sau apropiaţi ai lui, să împletim pe mai departe, fiecare, firul întrerupt, dar nerupt prin tăcere, a numeroase convorbiri. Nu uit cum ne „muştruluia” pe noi, copiii, pentru vorbele ieşite anapoda din gură, pentru orice „cuvânt deşert” al nostru. Iubea nespus cuvântul; îi făcea curte, parcă, îi tot dădea târcoale, până se hotăra să-l folosească, îndeosebi în scris, — fapt pentru care, poate, se şi considera un „ins oral”. Grăind din gură, se însufleţea, însufleţindu-i şi pe cei din jur, care aveau impresia că gândirea se întruchipa sub ochii lor. Nici un cuvânt şi nici un gest de-al său nu-şi ieşeau din cumpătata lor măsură, care, întocmai ca umorul, îl caracteriza, îi era proprie. Cuvintele şi gesturile sale o luau pe „drumul lor împărătesc”: drum fără greş, atâta vreme cât Noima lor stătea sub semnul Proniei, „fără de ştirea căreia nu se clinteşte un fir de păr pe capetele noastre”. În acest duh al bunei rânduieli, al măsurii şi al împăcării, izbutise el să ţină piept vicisitudinilor, nu puţine, prin care îi fusese dat să treacă. Obişnuia, la greu, să amintească, şi chiar să pună în practică întocmai, cuvintele lui Isaac Sirul, privitoare la împuţinarea sufletului şi la ispita secetei sufleteşti cumplite, zisă şi acedia: „Atunci îţi iei cojocul, ţi-l pui în cap şi te culci!”. Iubea şi punea ordine în toate. Seninătatea îi slujea drept ideal. Cred că se înşală Geo Bogza (şi cei care-l îngână papagaliceşte), spunând, la dispariţia lui, că „avea puteri supraomeneşti înspăimântătoare”. Faţă de semeni, inclusiv faţă de propriii enoriaşi, era un om de o blândeţe neumbrită, — singura-i intransigenţă şi asprime manifestându-se faţă de „cel Rău”, campion al vampirismului şi imposturii, al „urâciunii pustiirii la loc sfânt”… În rest, nu din vreo slăbiciune, necum din sentimentalism, era îngăduitor faţă de oameni. Îngăduinţa lui era urmarea unei percepţii ce trecea mult dincolo de aparenţe. Solicitat, era întotdeauna disponibil. Nevoia aproapelui nu-l lăsa rece. Nu expedia pe nimeni, niciodată. Era un „făcător de pace”, în înţelesul patriarhal. Vesel, îndeobşte, chiar vital, se amuza să ne răsfeţe cu apelative ca: Artista, Grasa, Prâslea-poeta, ş.a.m.d. Cât despre fratele nostru Ioan, cu mult înainte ca acesta să aspire la un asemenea carton simandicos, i-a ticluit o carte de vizită celebră: Ionel Avramescu, copil mic.

Inteligenţa înnăscută a unui spermatozoid hyper-cinetic

Proştii în stare genuină, 100 % ca tricourile de bumbac, nu prea mai sunt un pericol pentru opinia publică din Românika. Le-au luat locul simpaticuţii (simpaticăţeii) poleiţi la vocabular cu 30 de cuvinte în plus, gălăgioşi, hăhăitori, vocalişti şi dotaţi cu spectaculoase mişcari de buric. Ei formează acum noua castă a vedetelor de televiziune : şmecheraşi dezabuzaţi, excelenţi imitatori ai dezinvolturii, traficanţi de interjecţii cu after shave de dejecţii.
Cam cum ar fi domnişorul Mircea Badea.
Un guraliv băiat de cartier care face indigestie la cuvintele “intelectuali” şi “deontologie”. Un personaj a cărui vârstă intelectuală nu a primit încă buletin, dar e în măsură să abordeze meseriaş oricare din problemele naţionale. Pe care le exilează definitiv în grimase şi eructări ideatice
Recunosc, e, pe alocuri, simpatic, colorat, firesc, tembel, contestatar, memorabil. Exact ceea ce îi trebuie unui om de televiziune pentru a cuceri publicul infantil şi puber, după chipul şi asemănarea căruia e croit însuşi flăcăul.
Numai că, poate fără să vrea, domnişorul Badea face mai mult rău decât o telenovelă cu mafioţi simpatici şi minoritari : discreditează inteligenţa cultivată. Nume ca Pleşu, Patapievici sau Liiceanu îi întorc ochii peste cap a sastisire, exact aşa cum se exprimă puţoii înaintea tezelor sau admiterii. Nu ar fi nimic periculos în asta dacă audienţa lui ar fi una nesemnificativă. În fond, e plină lumea de tineri dotaţi cu mobilitatea înnăscută (sper!) a unui spermatozoid anxios pentru a mai produce senzaţie şi Badea. Doar că Badea FACE audienţă şi, se pare, prezintă lipici la generaţia cu coşuri. Iar când unui adolescent i se transmite un dispreţ constant şi flegmos faţă de cultură şi intelectuali nu e de bine pe termen lung.