Arhive etichete: Johnny Răducanu

Un suspin la demolarea primului club de jazz din România!

Posted on by

Am citit în Adevărul de Timișoara un articol despre cum spațiul primului club de jazz din România postcomunistă a fost zidit și va fi redat circuitului pietonal ( http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/Inmormantarea-primului-club-Romania-post-revolutionara_0_779922090.html).

Fotografiile lui Puba, proprietarul lui Pod 16, au în ele o tristețe impersonală.  Pentru mine locul acela are o istorie afectivă aparte fiindcă am fost parte a nașterii lui. Alături de Liviu Butoi, cel care a a gestionat afacerea în România.

Puțină lume știe că primul loc în care urma să fie Clubul de Jazz a fost subsolul Școlii Populare de Artă unde am explorat, cu Liviu, un spațiu generos, dar costisitor.

La finele lui 1990 și începuutul lui 91 eram Inspector șef la Cultura Județului și îl știam bine pe Liviu. (În casa în care a locuit își avea bârlogul un celebru personaj underground, Zdrahal!)

Cert e că povestea a cam început cu stângul și doar ajutorul Prefectului de atunci,  Dl Florentin Cârpanu, a făcut ca Pod 16 să treacă peste kilogramele de autorizații care se băteau cap în cap.  In fine, în 1991 a pornit și toată lumea bună a Timișoarei era seara acolo: de la Șerban Foarță până la Kamo, de la Ștefan Călărășanu la SD Beautiful (Sandy Cure), de la actorii Teatrului Național la Lelu Bihoi, de la scriitori la jurnaliști sau boemi.

Clubul a fost mai mult decât un loc de jazz animat de nume de toate calibrele. Îmi amintesc așa, fugitiv, de Teodora Enache (în primii ei ani!), de Johnny Răducanu (cu o noapte de beție inubliabilă) sau de Sorin Bogdan cu contrabasul în brațe.

Au fost seri de muzică, de poezie, de teatru care au forțat noaptea până în zori. Cu fum, cu vodcă și vin, cu polemici, cu bătăi, cu teatrale și adolescentine caraghioslâcuri.

Pe toate, acum, Bega le ține undeva în inima unui vârtej.

Bre, ușor cu pianul lui Johnny pe scări!

Posted on by

Există oameni care, la bătrânețe, devin cristalini.

Așa a fost Petre Stoica, de pildă, care, cu anii, se făcea tot mai frumos.

Mă gândeam adesea că Pedro se pregătește de întâlnirea cu Ea, Doamna Orientului Veșnic, ca și cu femeia primei iubiri.

Poate că mi se pare mie, dar Johnny Răducanu avea aceeași antigravitație a făpturii, astfel că, pe măsură ce se așterneau partiturile cronologice, el se vedea tot mai limpede și mai clar.

Asta cred că îmi plăcea la el cel mai mult. Că știa CLAR în ce să creadă, fără urmă de ezitare. Că era mândru de etnia lui, de prietenii lui și de tot ceea ce iubea. În 1991, când l-am întâlnit prima oară, deja era monarhist pur sânge. De fapt, îi plăcea Regele fiindcă el – primul țigan din Brăila care a avut bicicletă – respira, odată cu geniul muzicii, Eleganța.

Era anticomunist probabil fiindcă avea nativ aristocrația ființei chemate să spună ceva Lumii. Era un boier autentic fiindcă totul din el respira politețe și măsură.

Nu spunea ”tu”, ci ”mata” sau ”matale” și suprema afecțiunea se ițea dintr-un ”bre” mai nobil decât orice artificiu retoric.

Am băut, în noaptea aia, cu Liviu Butoi (mai puțin cu el) și cu Lelu Bihoi câte o sticlă de vodcă pentru fiecare deceniu evocat de el. Am călătorit prin America împreună cu Maria Tănase și Fărîmiță Lambru, am fost la cântările cu Maria Lătărețu la Dej, l-am văzut pe Andrei Pleșu în debaraua de la Tescani, l-am simțit pe Nichita.

Venise atunci la Clubul de Jazz pentru a vedea Clubul lui Puba dirijat de Liviu Butoi și pentru a o asculta pe Teodora Enache, proaspăt ajunsă în Timișoara.

L-am mai văzut de câteva ori de atunci, dar atunci, în noaptea aceea, aproape că nu era el, Johnny R., ci un vitraliu din sticla vie a celor pe care îi admira.