Timișoara, 16-17 decembrie 1989. Zile trăite

16 decembrie

E o sâmbătă de lucru obișnuită, până la 12.
Lucrez la Editura Facla, în curtea Școlii Județene de Partid, într-un fost dormitor.
Ieri am primit prin poștă Visul lui Cărtărescu.
E o zi importantă pentru mine. La 12 și jumătate, merg cu Mircea Mihăieș în audiență la primul-secretar să primim buletin de Timișoara. Nu avem nicio speranță, dar momentul e bun.
Mircea m-a convins să semnez protestul adresat lui D.R. Popescu față de ceea ce i se întâmplă lui Dan Petrescu. Buduca a fost la Timișoara la finele lui noiembrie. Dacă noi nu semnăm, îmi spune Mircea, atunci cine dintre tinerii scriitori? Bazil Popovici și Daniel Vighi, care semnează și ei, sunt profesori la o școală de cartier.
Are dreptate. Dacă Secu ar ști că m-am hotărât fix în minutele în care Anghel Dumbrăveanu ne povestea ce minunat a fost la Congres!!!!
Pe drum, amândurora ne e cam frică. Nici eu, nici el nu avem buletin de Timișoara și e clar că ne vor da de-a berbeleacul.
„Sunt atât de speriați încât am putea să le cerem nu numai buletin de Timișoara, ci și o repartiție de butelie”, îi spun lui Mircea. Râdem amândoi în play-back.
(O butelie costă, la negru, 8 mii de lei, adică 3 salarii de-ale noastre, ca să înțelegeți.)

Ajungem la „Județ”, dar tov. prim e plecat. Sigur se ocupă cu ceea ce se petrece la Tokes unde enoriașii s-au strâns de câteva zile și își păzesc preotul să nu fie mutat undeva la Oradea.

Plecăm cam plouați.

Seara, pe la 8, merg în Piața Maria. Las mașina pe Splaiul T.V., dar mi-e frică să trec liniile de tramvai. Recunosc, printre civili, doi tipi pe care îi vedeam mereu la meciuri pe la tribuna oficială. Ajung acasă.

 

 

„Dimineața erau circa 100-150 persoane, iar în firidele cladirii ardeau lumânări. Pe la amiază a apărut primarul Moț care a vorbit manifestantilor promițând orice. Degeaba, lumea a ramas la fel de neliniștita, pastorul trebuind să apară, aproape din oră în oră la fereastră. La orele serii se auzea clar tot mai tare: Libertate. Apoi s-a format coloana care a plecat spre caminele studențesti. Mulțimea a ajuns între timp la peste 5000 de oameni. S-a îndreptat spre Județeana de Partid. A fost întâmpinată cu jeturi de apă, s-au spart geamuri ale instituției, s-au spart parbrize, s-a rupt o parte din stemă. Apar trupele de intervenție care atacă și împing înapoi pe manifestanti. În jurul orei 22.00 a fost atacat și grupul ce rămăsese în zona parohiei. O coloană de manifestanti s-a ciocnit, în aceeași perioadă, cu o mașina a pompierilor în zona intreprinderii Banatul. La miezul nopții, între sâmbătă și duminică, coloanele de manifestani ajung în fața aliniamentelor din fața fostului Consiliu Municipal. Se dansează Hora a Unirii, se scandează lozinci contra dictatorului și a clicii sale și, pentru că la Catedrală usile erau inchise, se decide plecarea către cartierul Circumvalațiunii pentru ridicarea populației. Se distrug pe drum lozincile de preamărire ale dictatorului. La Fabrica de Lapte asteapta o subunitate de militari, care nu se opune. Din pacate la Dacia service, după trecerea prin P-ța Dacia, manifestanții sunt respinși de militari, cu patul armei și cu baioneta.” („TIMISOARA” nr. 34/7. 04.1990,   O săptămânâ cât o istorie)

17 decembrie

Duminică dimineața, pe la 9, plec cu mașina spre Piața Maria, pe la Ortopedie. Nu se poate ajunge, fac un ocol și văd semafoarele de la Spitalul CFR distruse. E Miliție multă acolo. Nu se poate trece. Merg la Comitetul Județean, unde sunt urme și mai tari. Geamurile librăriei de lângă redacția ”Drapelului roșu” sunt sparte și se văd urme de cărți arse. Ale lui Ceaușescu. Plec de acolo și opresc pe Victoriei nr. 4, la Domnul Eugen  Todoran. Intru în casă urlând din toți bojocii: ”Gata, s-a terminat!” Dom Profesor e emoționat și îi povestesc ce și cum. Nu a auzit nimic din tumultul nopții. Doamna Mura spune ceva ca în O noapte furntunoasă. Trec rapid pe la Moni Drăgan. Dom Profesor Petru Drăgan și Viorel se pregătesc să meargă la spital. Prin fața casei lor de pe Victoriei trec militari ce cântă „Nouă nu ne e frică de moarte”.

Nu mai știu cum mă întâlnesc cu Mircea Pora și cu Domnul Remus Georgescu. Știu doar că mergem împreună să aruncăm cu pietre în soldații din fața Comitetului județean PCR. Mulțime puhoi, copii, fmeie isterice ce ne îndeamnă să nu ne fie frică. Cu coada ochiului, văd, dincolo de cordonul de soldați care a încercuit patrulaterul din centrul orașului, o tanchetă sau un TAB. Suntem fotografiați la greu de la geamurile ziarului ”Szabad Szo”. Mircea, care își depusese actele să plece definitiv în Franța, mă tot întreabă dacă mai primește ”formularele mari”. Careva dă cu lacrimogene și fugim de mâncăm pământul. Prilej cu care Maestrul Georgescu își pierde căciula de nutrie.  Așa că ne întoarcem toți trei să o recuperăm. Din nou se aruncă cu ceva înecăcios și, refugiat lângă ganrdul unei școli, mă trezesc la un metru de Radu Bălan, prim-secretarul județului. Fața lui e plină de bube și îngaimă ceva de genul: „nu eu am odonat să vă stropească cu apă”. Pe gard, un tânăr slab, longilin, îl întreabă amenințărtor: „Până când vă mai bateți joc de noi? Până când mai muncim duminicile?” ”De ce nu ne dați mâncare și căldură?”. Bălan bâiguiește ceva uitându-se în pământ, dar tânărul îl oprește autoritar: „Uită-te, mă, la mine când vorbesc cu tine!”

Oamenilor nu le mai este frică.

Soldații înaintează în bloc, la pas mic, să ne prindă în menghină. Reușesc să scap din încercuire și ajung acasă. E cam 1, 1 și jumătate. Pe la 5, Gabi ajunge la mine. Are sânge pe pantofi. Pentru a ajunge în partea asta a orașului a ocolit vreo 3 km. În oraș deja se trage.

Ies la stația Cluj, lângă blocul meu, și văd mașini care vin spre Spitalul Județean. Unele au răniți în portbagaj, cu picioarele atârnând pe asfalt și lasă o linie de sânge. Deja, pe la 5 și jumătate s-au format echipe de guerillă. Un domn înalt oprește mașini și le cere imperativ șoferilor să le dea un litru de benzină. Intervin și le explic că poate unii nu au. Rația de benzină pentru decembrie era de 10 litri. Omul pricepe și îi roagă. Majoritatea șoferilor opresc și vreo 3 tineri trag cu furtunul benzina din rezervor. Facem primele cocteiluri Molotov și, de la Stația Cluj, mergem la Casa Tineretului, lângă Restaurantul Stadion. Pe la 6 erau deja acolo câteva taburi.  La un moment dat, cine trage o rafală spre noi. Sunt gloanțe de manevră, fiindcă, alrfel, am fi fost terminați. Dinspre Giroc se aud rafale și huiduieli. Eu am sărit gărdulețul de la restaurant și stau pitit acolo. Armata trage în popor!

Din presa acelei zile:

„Drapelul roşu”, duminică, 17 decembrie 1989, anul XLVI, nr. 13.950. „Puternic imbold la muncă spornică, de calitate, pentru continua înflorire a patriei noastre socialiste“, articol nesemnat. Cu o zi înainte a început revoluţia şi totuşi ziarul nu spune nici un cuvânt despre asta. Din ziar aflăm că exportul are prioritate absolută, că în perioada 10-18 ianuarie 1990 se va desfăşura recensământul animalelor, că pomul de iarnă şi revelionul sunt sărbători ale bucuriei pentru marile împliniri, că secretul izbânzii sunt munca, ordinea şi disciplina.

Pe ultima pagină, programul Tv pentru o zi de duminică: 11.30 Lumea copiilor, 12.25 Sub tricolor, la datorie, 12.40 Viaţa satului, 13.00 Telex, 13.05 Album duminical, 19.00 Telejurnal, 19.20 Cântarea României, 20.25 Film artistic „Racolarea“, 21.50 Telejurnal.

Abia așteptam să vedem și minunățiile de luni, când programul începea la ora 19.00: Telejurnalul. 19.30 Ctitorii ale Epocii de Aur, 19.45 Direcţii ale dezvoltării ştiinţifice în lumina hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului. 20.00 Tezaur folcloric în concert, 20.40 Puternică mobilizare pentru îndeplinirea exemplară a planului pe luna decembrie şi întregul an. 21.00 Din lumea capitalului, 21.50 Telejurnal.

 

23 de ani de la înființarea ziarului „Timișoara”. Mărturii, poate, încă prea calde!

Miercuri, 23 ianuarie, vor fi 23 de ani de la apariția ziarului „Timișoara”.

Constat, la atâția ani de la apariție, că nu am avut timp să scriu despre contextul apariției unei publicații care a făcut istorie în presa românească și, prin Proclamația de la Timișoara, în istoria ideilor politice.

Așadar, suntem în ianuarie 1990. În primele zile de după 22 decembrie am fost alături de Claudiu Iordache, mai ales după ce, în 22 decembrie, am tipărit Manifestul Frontului Democrat Român la tipografia unde intrasem, cu încă trei amici, în jurul orelor 10. Claudiu era, într-un anume fel, ideologul noii puteri, mai ales că, la începutul lui ianuarie, armata preluase, de facto, puterea la Timișoara. Prin 17 sau 18 ianuarie, seara, târziu, Claudiu Iordache m-a sunat și m-a întrebat dacă am fost colaborator al Securității. Întrebarea lui m-a enervat teribil, fiindcă, prin luna mai 1989, mi-a încredințat un volum de poezii extrem de virulent la adresa regimului. Dacă aș fi fost omul Securității, alta ar fi fost situația…

In fine, după asta, mi-a spus că Armata a hotărât să mă numească redactor-șef la ziarul „Luptătorul bănățean”, fostul oficios al PCR, „Drapelu roșu”. Principalele reproșuri, ale străzii mai ales, se referau la tratarea publicistică a unor teme fierbinți cum ar fi numărul morților sau indicarea celor vinovați pentru carnagiu. Cei din stradă se credeau mințiți, înșelați, manipulați.

Între 1983-1986, fusesem corector la „Drapelu roșu” și colaborator al rubricii de sport. Câțiva dintre cei din redacție îmi erau amici, prieteni chiar, așa că postura mea era delicată…

A doua zi, însoțiti de un tânăr ofițer, am ajuns la redacția ziarului.  Atmosfera era mai mult decât încordată și nu îmi face deloc plăcere să îmi amintesc discuția de atunci. Cert e că, îmediat în duminica următoare, câțiva dintre redactori mi-au „dedicat” un supliment de patru pagini în care, alături de grave carențe de caracter, principala mea vină era că tatăl meu fusese primar al orașului Jimbolia până în 1982. Da, mai era ceva: autorul anonim al articolelor scria că aș fi fost un zelos ceaușit și că aș fi semnat nenumărate articole laudative! Era o minciună sfruntată! Nu scrisesem niciun articol de acest fel! Oricum, „suplimentul” a fost prima foaie apărută într-o zi de luni în toată istoria tipografiei clasice din Banat!

Redactorii au refuzat numirea mea și, ca urmare, un numeros grup de tineri scriitori, profesori, intelectuali, ne-am reunit la Casa Studenților pentru a găsi o soluție. Erau acolo George Șerban, Ion Monoran, Livius Ciocârlie, Șerban Foarță, Viorel Oancea, Marius Proks, Doina Pașca, Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Lucian Vasile Szabo, Smaranda Vultur, Mircea Pora, Vasile Popovici, Bebe Costinaș, Ioan Crăciun, Alexandra Indrieș, Doru Mihiț, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu și mulți alții cărora le cer scuze că nu-i amintesc aici. Cert e că s-a intrat în forță în redacția ”Luptătorului bănățean”, „capii răutăților” fiind Ion Monoran și Vasile Popovici. Eu nu am intrat în clădire. De acasă, am vorbit la telefon cu Mono pentru a-i explica cum se trimit articolele în tipografie. (Vezi și http://www.memorialulrevolutiei.ro/index.php?page=revista-on-line/memorial-5/revolutia-in-presa)

M-am consultat cu prietenii mei apropiați și, împreună, am hotărât să nu ies în prim-plan fiindcă, prin atacarea mea, ideile Societății Timișoara, ar fi fost ușor discreditate.

În primul număr, colectivul de coordonare al ziarului, trecut pe ultima pagină, era format din Ion Monoran, Marcel Sămânţă, Gheorghe Sînmărtineanu şi Lucian Vasile Szabo.
Începând cu numărul şase al ziarului, caseta redacțională este compusă din:  redactorul-şef, în persoana lui Lucian Vasile Szabo, doi redactori-şefi adjuncţi – Dorel Mihiţ şi Ioan Monoran şi Marcel Sămânţă, pe funcţia de secretar general de redacţie. Redactori propriu-zişi erau Dan Popovici, Ioan Crăciun, Daniel Vighi, Harald Zimmermann și subsemnatul.

Nu aș încheia această evocare poate prea personală fără a cita textul primului ediorial al Alexandrei Indrieș, una din vocile cele mai clare și puternice ale opoziției de atunci. De fapt, o voce a deminității și democrației despre care noi, cei mai tineri, nu știam mai nimic:

Libertatea sufletului

Nu avem încredere în cei ce acţionează: îi suspectăm că vor să se caţere şi să se agaţe de putere.

Nu avem încredere în cei ce stau deoparte: îi suspectăm ca vor să-şi frângă gâturile cascadorii şi, odihniţi, să profite.

Nu avem încredere în partide: sunt prea multe, prea vechi sau prea noi.

Nu avem încredere în Front, pentru că reprezintă puterea.

În genere, nu avem încredere.

Iată unde am ajuns.

Suntem bănuitori, sceptici, irascibili, vrem să obţinem într-o lună ce am pierdut într-o jumătate de secol.

Suntem neliniştiţi.

Mă tem să nu ne pierdem cea mai de preţ calitate: bunătatea.

Sufletul nu  este liber dacă nu este bun.