Timișoara, 16-17 decembrie 1989. Zile trăite

16 decembrie

E o sâmbătă de lucru obișnuită, până la 12.
Lucrez la Editura Facla, în curtea Școlii Județene de Partid, într-un fost dormitor.
Ieri am primit prin poștă Visul lui Cărtărescu.
E o zi importantă pentru mine. La 12 și jumătate, merg cu Mircea Mihăieș în audiență la primul-secretar să primim buletin de Timișoara. Nu avem nicio speranță, dar momentul e bun.
Mircea m-a convins să semnez protestul adresat lui D.R. Popescu față de ceea ce i se întâmplă lui Dan Petrescu. Buduca a fost la Timișoara la finele lui noiembrie. Dacă noi nu semnăm, îmi spune Mircea, atunci cine dintre tinerii scriitori? Bazil Popovici și Daniel Vighi, care semnează și ei, sunt profesori la o școală de cartier.
Are dreptate. Dacă Secu ar ști că m-am hotărât fix în minutele în care Anghel Dumbrăveanu ne povestea ce minunat a fost la Congres!!!!
Pe drum, amândurora ne e cam frică. Nici eu, nici el nu avem buletin de Timișoara și e clar că ne vor da de-a berbeleacul.
„Sunt atât de speriați încât am putea să le cerem nu numai buletin de Timișoara, ci și o repartiție de butelie”, îi spun lui Mircea. Râdem amândoi în play-back.
(O butelie costă, la negru, 8 mii de lei, adică 3 salarii de-ale noastre, ca să înțelegeți.)

Ajungem la „Județ”, dar tov. prim e plecat. Sigur se ocupă cu ceea ce se petrece la Tokes unde enoriașii s-au strâns de câteva zile și își păzesc preotul să nu fie mutat undeva la Oradea.

Plecăm cam plouați.

Seara, pe la 8, merg în Piața Maria. Las mașina pe Splaiul T.V., dar mi-e frică să trec liniile de tramvai. Recunosc, printre civili, doi tipi pe care îi vedeam mereu la meciuri pe la tribuna oficială. Ajung acasă.

 

 

„Dimineața erau circa 100-150 persoane, iar în firidele cladirii ardeau lumânări. Pe la amiază a apărut primarul Moț care a vorbit manifestantilor promițând orice. Degeaba, lumea a ramas la fel de neliniștita, pastorul trebuind să apară, aproape din oră în oră la fereastră. La orele serii se auzea clar tot mai tare: Libertate. Apoi s-a format coloana care a plecat spre caminele studențesti. Mulțimea a ajuns între timp la peste 5000 de oameni. S-a îndreptat spre Județeana de Partid. A fost întâmpinată cu jeturi de apă, s-au spart geamuri ale instituției, s-au spart parbrize, s-a rupt o parte din stemă. Apar trupele de intervenție care atacă și împing înapoi pe manifestanti. În jurul orei 22.00 a fost atacat și grupul ce rămăsese în zona parohiei. O coloană de manifestanti s-a ciocnit, în aceeași perioadă, cu o mașina a pompierilor în zona intreprinderii Banatul. La miezul nopții, între sâmbătă și duminică, coloanele de manifestani ajung în fața aliniamentelor din fața fostului Consiliu Municipal. Se dansează Hora a Unirii, se scandează lozinci contra dictatorului și a clicii sale și, pentru că la Catedrală usile erau inchise, se decide plecarea către cartierul Circumvalațiunii pentru ridicarea populației. Se distrug pe drum lozincile de preamărire ale dictatorului. La Fabrica de Lapte asteapta o subunitate de militari, care nu se opune. Din pacate la Dacia service, după trecerea prin P-ța Dacia, manifestanții sunt respinși de militari, cu patul armei și cu baioneta.” („TIMISOARA” nr. 34/7. 04.1990,   O săptămânâ cât o istorie)

17 decembrie

Duminică dimineața, pe la 9, plec cu mașina spre Piața Maria, pe la Ortopedie. Nu se poate ajunge, fac un ocol și văd semafoarele de la Spitalul CFR distruse. E Miliție multă acolo. Nu se poate trece. Merg la Comitetul Județean, unde sunt urme și mai tari. Geamurile librăriei de lângă redacția ”Drapelului roșu” sunt sparte și se văd urme de cărți arse. Ale lui Ceaușescu. Plec de acolo și opresc pe Victoriei nr. 4, la Domnul Eugen  Todoran. Intru în casă urlând din toți bojocii: ”Gata, s-a terminat!” Dom Profesor e emoționat și îi povestesc ce și cum. Nu a auzit nimic din tumultul nopții. Doamna Mura spune ceva ca în O noapte furntunoasă. Trec rapid pe la Moni Drăgan. Dom Profesor Petru Drăgan și Viorel se pregătesc să meargă la spital. Prin fața casei lor de pe Victoriei trec militari ce cântă „Nouă nu ne e frică de moarte”.

Nu mai știu cum mă întâlnesc cu Mircea Pora și cu Domnul Remus Georgescu. Știu doar că mergem împreună să aruncăm cu pietre în soldații din fața Comitetului județean PCR. Mulțime puhoi, copii, fmeie isterice ce ne îndeamnă să nu ne fie frică. Cu coada ochiului, văd, dincolo de cordonul de soldați care a încercuit patrulaterul din centrul orașului, o tanchetă sau un TAB. Suntem fotografiați la greu de la geamurile ziarului ”Szabad Szo”. Mircea, care își depusese actele să plece definitiv în Franța, mă tot întreabă dacă mai primește ”formularele mari”. Careva dă cu lacrimogene și fugim de mâncăm pământul. Prilej cu care Maestrul Georgescu își pierde căciula de nutrie.  Așa că ne întoarcem toți trei să o recuperăm. Din nou se aruncă cu ceva înecăcios și, refugiat lângă ganrdul unei școli, mă trezesc la un metru de Radu Bălan, prim-secretarul județului. Fața lui e plină de bube și îngaimă ceva de genul: „nu eu am odonat să vă stropească cu apă”. Pe gard, un tânăr slab, longilin, îl întreabă amenințărtor: „Până când vă mai bateți joc de noi? Până când mai muncim duminicile?” ”De ce nu ne dați mâncare și căldură?”. Bălan bâiguiește ceva uitându-se în pământ, dar tânărul îl oprește autoritar: „Uită-te, mă, la mine când vorbesc cu tine!”

Oamenilor nu le mai este frică.

Soldații înaintează în bloc, la pas mic, să ne prindă în menghină. Reușesc să scap din încercuire și ajung acasă. E cam 1, 1 și jumătate. Pe la 5, Gabi ajunge la mine. Are sânge pe pantofi. Pentru a ajunge în partea asta a orașului a ocolit vreo 3 km. În oraș deja se trage.

Ies la stația Cluj, lângă blocul meu, și văd mașini care vin spre Spitalul Județean. Unele au răniți în portbagaj, cu picioarele atârnând pe asfalt și lasă o linie de sânge. Deja, pe la 5 și jumătate s-au format echipe de guerillă. Un domn înalt oprește mașini și le cere imperativ șoferilor să le dea un litru de benzină. Intervin și le explic că poate unii nu au. Rația de benzină pentru decembrie era de 10 litri. Omul pricepe și îi roagă. Majoritatea șoferilor opresc și vreo 3 tineri trag cu furtunul benzina din rezervor. Facem primele cocteiluri Molotov și, de la Stația Cluj, mergem la Casa Tineretului, lângă Restaurantul Stadion. Pe la 6 erau deja acolo câteva taburi.  La un moment dat, cine trage o rafală spre noi. Sunt gloanțe de manevră, fiindcă, alrfel, am fi fost terminați. Dinspre Giroc se aud rafale și huiduieli. Eu am sărit gărdulețul de la restaurant și stau pitit acolo. Armata trage în popor!

Din presa acelei zile:

„Drapelul roşu”, duminică, 17 decembrie 1989, anul XLVI, nr. 13.950. „Puternic imbold la muncă spornică, de calitate, pentru continua înflorire a patriei noastre socialiste“, articol nesemnat. Cu o zi înainte a început revoluţia şi totuşi ziarul nu spune nici un cuvânt despre asta. Din ziar aflăm că exportul are prioritate absolută, că în perioada 10-18 ianuarie 1990 se va desfăşura recensământul animalelor, că pomul de iarnă şi revelionul sunt sărbători ale bucuriei pentru marile împliniri, că secretul izbânzii sunt munca, ordinea şi disciplina.

Pe ultima pagină, programul Tv pentru o zi de duminică: 11.30 Lumea copiilor, 12.25 Sub tricolor, la datorie, 12.40 Viaţa satului, 13.00 Telex, 13.05 Album duminical, 19.00 Telejurnal, 19.20 Cântarea României, 20.25 Film artistic „Racolarea“, 21.50 Telejurnal.

Abia așteptam să vedem și minunățiile de luni, când programul începea la ora 19.00: Telejurnalul. 19.30 Ctitorii ale Epocii de Aur, 19.45 Direcţii ale dezvoltării ştiinţifice în lumina hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului. 20.00 Tezaur folcloric în concert, 20.40 Puternică mobilizare pentru îndeplinirea exemplară a planului pe luna decembrie şi întregul an. 21.00 Din lumea capitalului, 21.50 Telejurnal.

 

Un document despre Revoluția pro-comunistă din 89

Societatea Timișoara și-a decernat, sâmbătă, distincțiile anuale.
Printre laureați s-a aflat și Doru Mărieș care a adus şi a citit un document buimăcitor din primele ore ale Puterii nou instalate în decembrie 89.
În esență, Ordinul semnat de Ion Iliescu prevedea rămânerea pe funcții a activiștilor de partid sau numirea lor în funcții de conducere și comandă precum și continuarea colectării cotizațiilor PCR și UTC.
Documentul – incredibil în tupeul lui bolșevic – explică un episod la care am luat parte in aceleași clipe din 22 decembrie.
În jurul orei 10 mă aflam în grupul de demonstranţi din faţa Tipografiei și, împreună cu Ioan Iancu și Gheorghe Secheșan, am intrat forţat la secția ziare, acolo unde se culegeau ”Drapelu roșu” și cele două ziare comuniste în germană și maghiară.
Fusesem corector la ”Drapelul roșu” până în 1986, așa că îi știam pe tipografi.
Am început să lucrăm la prima ediție a ziarului și să recuperăm Manifestul Frontului Democrat Româm, prima formațiune politică a României postcomuniste, ce a luat ființă în Balconul Operei.
Textul cules pe plumb al Manifestului FDR fusese aruncat de frică de către tipografi în 20 decembrie, când Tipografia a fost ocupată de un grup de militari în jurul vârstei de 35-40 de ani. (Peste ani aveam să aflăm că era un grup antitero condus de faimosul colonel Truțulescu, cel implicat în Ţigareta 2!)
În fine, Ceaușescu fuge, încep să curgă textele de căință de la Agerpres, noi trei pornim să scoatem prima ediție a ziarului necomunist.
Ținem legătura cu Claudiu Iordache, ideologul FDR, și totul pare în regulă.
Până în jurul orei 16, când în tipografie apare Ion Stan, secretarul de redacție al ziarului ”Drapelu roșu”, cu textele fostei redacții.
În prim-plan, un articol pupincurist la adresa lui Radu Bălan, prim-secretarul județenei de partid.
Odată cu articolul, Ion Stan vine și cu numele noului ziar: ”Luptătorul bănățean”.
Pentru mine a fost o stupoare totală. Mai întâi că în Drapelu roșu se scriseseră articole despre “golanii Timișoarei”, despre “vandali”, “forțe străine”, iar acum noua epocă începe cu Bălan, cu același Teodor Bulza și, cu un nume de ziar stalinist, din anii 50.
Ion Stan paginează articolul cu Bălan pe prima pagina, aşa cum era obiceiul. Eu le spun paginatorilor să îl scoată sau să îl pagineze în pagina a treia.
Tipografii nu înțeleg nici ei nimic, așa că facem o delegație din 3 persoane să lămurim lucrurile în redacția „Drapelulu roșu”. Aflăm că acolo e și Bălan, așa că misia este încă mai importantă.
La ieșirea din Tipografie, militarii mă roagă să spun cui pot că au doar muniție oarbă și că sunt zvonuri despre o iminentă confruntare cu forțele loiale lui Ceaușescu.
În redacția Drapelului, prima persoană pe care o văd e maiorul de Securitate Andrei Indrei, cel care răspundea de cultură. E calm și răsfoiește agale colecția revistei… Orizont.
Bălan e în biroul lui Teodor Bulza, redactorul-șef al ziarului, și dă un interviu unor jurnaliști unguri.
Mi se spune că nu pot intra.
Sunt nervos, așa că intru, în ciuda opreliștilor.
Ildico Achimescu traduce, iar în birou se mai află și Nae Laslău.
Îi spun, cam răstit, lui Bălan despre numele ziarului și despre muniție.
Îl sună, imediat, pe comandantul Garnizoanei, colonelul Predonescu, și îi ordonă să trimită muniție de război la Tipografie.
Nu prea înțeleg de ce tot fostul prim-secretar comunist are comanda absolută a județului, dar emotivitatea era prea mare pentru a pătrunde esențialul:
Revoluția procomunistă chiar începuse.

PS Eu am mai putut intra în Tipografie, iar primul nr. din “Luptătorul bănăţean” a apărut în două ediţii: una cu Bălan pe prima pagină, alta cu Bălan pe pag. 3!