Începutul de an universitar 2013 este unul nu dramatic, ci tragic!
Se pare că un număr semnificativ de cadre universitare, la nivel național, vor intra în cercetare, se pare că sute de specializări și programe masterale vor dispărea.
Normele se vor mări și mai mult, se vor face trunchiuri comune, se va ajunge la concedieri, procese ș.a.m.d.
Explicația e simplă: nu mai sunt bani. Nu mai sunt bani fiindcă un student este o marfă ale cărei costuri s-au mărit, iar subvenția de stat s-a diminuat.
De pildă, alocația de stat pe cap de student a scăzut cu o treime față de acum trei-patru ani. Asta înseamnă că cei 3200 de lei, cât înseamnă un student subvenționat de stat, acum se regăsesc în sub 800 de euro și nu în 1000, cât erau în 2009. În vreme ce salariile cadrelor universitare au crescut, iar veniturile părinților au scăzut. Și, colac peste pupăză, rata abandonului școlar ar fi foarte aproape de 50 la sută, conform Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR)
Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR)Citeste mai mult:
adev.ro/mr6a0qÎn fața crizei economice și nu numai, universitățile au reacționat diferit: unele au mărit taxele pentru studenții „cu plată”, altele au păstrat vechile taxe. Sigur că soluția nu e acolo! Soluția e la guvernanți: 6 la sută din PIB, conform Constituției. Articolul 32 din Constituție: ”Pentru garantarea dreptului la învățătură, statul asigura 6% din Produsul Intern Brut, de la bugetul de stat”. Niciuna dintre guvernări nu a făcut asta, iar faimoasa Comisie de revizuire a Constituției a respins amendamentul prin care se cerea garantarea acordării a 6% din Produsul Intern Brut către Educație. Mai mult, premierul Ponta, întrebat despre acești 6 la sută, a dat un răspuns ceva de genul; banii nu vin din PIB, ci de la buget. Tradus: laptele nu vine de la vacă, ci din uger.
In fine. Ce e de făcut, așadar, dacă vom primi, pe mai departe lapte de la uger și nu de la vacă?
În primul rând depolitizarea sistemului prin pârghii financiare: bugetul Educației să fie stabilit pentru un ciclu de 5 ani, în așa fel încât să nu cadă sub incidența efectelor politice. (Este modelul televiziunii publice franceze!) În momentul de față, Consiliul Național al Rectorilor este unul ce exprimă stilistica reactivă a filmelor din perioada lor mută: niciun rector nu poate cere ceva fiindcă va fi sancționat de minister. Or, fără un corp al rectorilor agresiv, reforma e imposibilă.
Financiar, modificarea subvenționării de la actuala formă, per capita, la cea pe ciclu de studii: dacă x specializare are 15 locuri subvenționate, suma să nu se diminueze în momentul în care se retrage unul sau mai mulți studenți. În acest fel, calitatea învățământului va putea fi salvată de jalea mediocrității și a constrângerilor de acum: ai studenți, primești salariu, nu mai ai studenți, la salariu, în loc de fluturaș, primești o… libelulă.
Administrativ, crearea de Polisuri universitare ce vor scădea mult costuri de personal și vor înlătura specializări dublate. Un calcul simplu arată că, din cele 50 de universități de stat, vor rămâne o treime. Care să fie ierarhizate în baza unui audit extern transparent și nu așa cum a fost cel de acum un an!
Transformarea universităților în „industrii” educative supuse regulilor pieței educative.Ca stilistică urbană, asta ar însemna crearea unui campus universitar în afara Timișoarei cu toate utilitățile administrative necesare, inclusiv locuințe pentru visiting professors.
În primul rând însă, eliminarea celei mai toxice forme de sclavagism intelectual: statul de funcții. În virtutea acestei forme sovietice, de mai mulți ani, sute de cadre universitare nu își pot depune dosarul de lector, conferențiar sau profesor sub pretextul lipsei de finanțare. După ce, zeci de ani, șefii de catedre au ținut sub lacăt acest document ce reprezintă simbolul puterii. Nu putem merge mai departe cu statul de funcții câtă vreme, pentru a deveni profesor, de pildă, aspirantul conferențiar va preda două norme: una a lui, cealaltă, de profesor, la plata cu ora. Vă dați seama ce costuri sociale implică un asemenea mecanism de promovare?
Crearea unei reale piețe a ofertei educative, după modelul american, în care evaluările studenților să nu mai rămână secrete, ci chiar să fie criterii ale performanței.
Aducerea în spațiul academic a practicienilor și conceperea curriculei nu după materialul uman, ci după cerințele pieței. Societatea postmodernă a înlăturat de mult adversitatea dintre cei care „știu să spună cum fac” și cei care fac. După cum profesorul nu mai este de mult depozitarul unor cunoștințe la care accesul este privilegiat, ci, mai degrabă, un guru ce instigă, provoacă, dirijează actul descoperirii științifice.
In fine, cred că ceea ce noi numim „cercetare științifică” este mult prea adesea o minciună atent machiată. Știu nenumărate granturi care irosesc mii și mii de euro pentru a acoperi nevoi de CV. Noi, universitarii, am ajuns la o contraperformanță… alchimică. Singura noutate în acest spațiu este o comică formalizare. Între altele, cred că ARACIS e complet depășit de vremuri și, adesea, parcă s-a născut pentru a inventaria fantasme, nu realități.
Știu că e greu să recunoști toate cele de mai sus. Știu că e și mai greu să lupți cu inerția unui sistem și, mai ales, știu că toate acestea nu se vor întâmpla prea curând.
Oare în lumea a treia naufragiile nu pot fi nicicând un prilej de reconsiderare din străfunduri, o metanoia, ci doar încă unul — de împăturire în Rău?
