Arhive categorii: Bocet tardiv

Titlul „Zilei”: „Am aflat că sunt condamnat penal. La închisoare. Fără suspendare”

Posted on by

Titlul îi aparține lui Sorin Roșca Stănescu, senator liberal, jurnalist, fost director al ziarului „Ziua” (din care au mai rămas homunculi în teritoriu), fost colaborator al Securității, prosper om de afaceri, „deontolog” de serviciu la Antene și RTV. Dar, mai ales, o gură mereu plină de flegmă la adresa lui Băsescu în epoca de mare emotivitate supendaristică.

Gurile rele/bune spun că și-a construit imperiul financiar prin șantaj (vezi cazul Cătălin Macovei), ceea ce ÎNCĂ nu a fost dovedit. Știm asta încă din anii 90, când „Evenimentul zilei” l-a demascat pe SRS nu numai ca pe un turnător stereo (cu două nume de cod: H15 și Deleanu), ci și ca șantajist extra-ordinar.

Ceea ce mă îngrijorează însă foarte mult în cazul arestării lui SRS este faptul că presa românească a fost muuuuuuuuuuuuuult mai șocată de Robert Turcescu decât de acest ins care a făcut din bubele condeiului său case, conturi, relații, delațiune, noroi.

Asemenea unui alt caz despre care mass media se face că a uitat cu cine are de-a face: Bogdan Chireac!

 

Români, înconjuraţi hoţii României cu diguri de frică!

Posted on by

Deocamdată, în România, singura instituţie care face diguri e DNA-ul.

La început mai mici, mai fragile, mai efemere — o reţinere de 24 de ore, cum ar fi –,  dar, până la urmă, tot se înalţă câte un mic diguleţ.

Între ce şi ce, poate că întrebaţi. Între potopul de lăcomie al prădătorilor şi ce a mai rămas din România.

Tot se mai ridică băieţii ăştia câte un infarct, câte un puseu de tensiune, câte o spondiloză ovină (Becali, cum ar fi) între netulburatele flegme ale lotrilor naţionali şi frica de puşcărie.

Poate că dacă în primii ani de după 89 ar fi fost arestaţi câţiva dintre uriaşii tâlhari ai acestui popor, ciuma furatului din banul public nu ar fi fost astăzi aşa.

Adică firească, la vedere, ostentativă, provocatoare, umilitoare, îmbrăcată în haine scumpe cu miros de subsuoară de neam prost.

Nu ştiu ce au însemnat, în daune materiale, dezastrele naturale ce au lovit România în ultimii 25 de ani.

Ştiu doar că unele case au fost reconstruite, că drumurile au fost reparate, că pământurile şi-au revenit.

Dar mai ştiu că stupoarea sau dispreţul omului de rând în faţa acestui furt naţional s-a transformat, încetul cu încetul, în greaţă, apoi în frică, apoi în indiferenţă.

Iar apoi a sfârşit prin a deveni normalitate şi normă:

Eşti pus de partid ca să furi. Furi ca să fii apărat de partid. Furi mult ca să împarţi cu mai mulţi.

Şi că tot ceea ce ţine de structura profund umană a românilor s-a modificat, s-a stricat. Aşa cum se strică ceva viu: definitiv!

Or, în faţa unei asemenea realităţi ce vine mai cu forţă decât toate puhoaiele revărsate ale naturii, nu ai nici dig, nici refugiu.

Unii dintre români au plecat în Italia, în Spania, în America, oriunde au putut găsi loc de muncă şi linişte.

Alţii au primit acasă paşaport fără viză pentru Deznădejde şi Umilinţă.

Alţii au coborât definitiv în Tăcere. Majoritatea au domiciliul permanent în Sărăcie şi Boală!

O tristă ironie face ca galbenul, portocaliul şi roşul să fie şi culorile de cod ale dezastrelor naturale, şi ale celor mai mari partide care au ras, devastat, pârjolit şi confiscat România!

Doamna Elena Udrea și blugii

Posted on by

Doamna Elena Udrea a devenit, în ultimele luni, un personaj atât de important în politica românească încât eu cred că mandatul simbolic al Domniei sale tocmai s-a terminat.

Ca pată de culoare dotată cu un sutien mai magnetizat decât polii, Elenea Udrea era/este, deopotrivă, un prilej de fascinație, invidie, agresivitate, dispreț.

Totul în afară de indiferență.

Asemenea lui Băsescu — pe care toți românii îl bănuiesc că îi este amant –, Doamna Udrea seamănă cu ciorba de burtă: e o religie! Ori ai pune-o în față (sic!) în fiece zi, ori total embargo.

Personal, pe analiză de discurs, am constatat că are o frazare foarte bună a ideii, e coerentă, clară, pe alocuri chiar memorabilă.

Față de ceea ce știam despre ea prin 2005 – o distanță enormă.

Dacă ar fi să fac un clasament al femeilor din politica românească, aș fi curios să asist la o discuție în direct dintre Udrea, Daciana Ponta și Adina Vălean. Sunt convins că din ultimele două ar rămâne cel mult urme de pilitură de fier. Poate fiindcă opinia publică românească nu a avut încă cinstea să le audă pe doamnele Daciana și Adina frazând mai mult de 10 cuvinte consecutive!

Dar nu despre anduranța politică sau abilitățile lingvistice ale Doamnei Udrea este vorba acum.

Ci despre faptul că Domnia sa a năvălit în blugii PMP-ului cu un tupeu  ce îi face deservicii nu numai ei, nu numai Domnului Băsescu, ci chiar ideii de opoziție în general.

În primul rând, după venirea ei în PMP, Domnul Tomac a fost sortit unei definitive sterilizări politice, iar PMPul a intrat în conștiința publică drept partidul creat de Președinte pentru Elena Udrea.

Fiindcă — dați-mi voie să observ — la niciun miting al PSD-ului, Doamna Firea nu ar îndrăzni să își plaseze pieptul ei extrem de decorat înaintea lui Ponta.

Ceea ce înseamnă că Doamna Udrea a ajuns la finalul carierei sale de Favorită și că, dacă este onestă, va trebui să spună pe șleau ceea ce Antenele dădeau drept „proiectul Băsescu”: Udrea, pentru președinte.

Personal, mă simt cam jenat. Nu din cauza predicției Antenelor, ci din cauza predictibilității unui libido.

Al lui Traian Băsescu.

Centaurul Crin, excelent în patru labe, lamentabil biped

Posted on by

Mărturisesc, nu îmi plac judecățile sugrumate de tiroidă. Mai mult decât atât, le privesc de departe, cu neîncredere și melancolie.

De-a lungul vremii am fost speriat de cum absolut tot ce spun sau fac adversarii devine, automat, penibil, jegos, fără valoare, în timp ce absolut tot ce fac amicii ideologici e, la fel, aureolat de superlative.

Drept pentru care am să scriu că îmi place gestul Dlui Crin Antonescu de a demisiona din funcția de președinte al Senatului.

Știu, mulți dintre prietenii mei cu USL-ul în  gușă (o categorie în care mă includ automat) or să cârtească interjecțional mârâind: omu știa că va fi suspendat, așa că nu a fost niciun gest de onoare Fals! Animalul politic român are evident comportament de muribund: speră până la ultima secundă!

Cât despre interesanta prestație a Dlui Antonescu de la Antena 3, aici, pentru mine, dezastrul e total. Fiindcă intră în aceeași logică prin ricoșeu care a otrăvit viața politică românească: dușmanul dușmanului meu ar fi prietenul meu!

Or, aici — adică dincolo de flegmele iritate pe care i le-a expediat Dlui Gâdea — Dl Antonescu a oferit un ultim și definitiv testimonial despre ceea ce înseamnă „filosofia ciolanului”. Dl Antonescu nu regretă nimic din dezastrul politic făcut României, nu a înțeles nimic din separația puterilor în stat, și — lucrul cel mai grav — nu a înțeles că el nu s-a aliat cu un Ponta, ci cu un perfect sistem mafiot de distrugere națională.

Colind de copil bătrân

Posted on by

E seara de Ajun și România intră, cu drifturi de ren manelist, în sărbătoarea Crăciunului.

Marile magazine „sunt luate cu asalt”, pentru că prețurile „sunt pentru toate buzunarele”.

Hrușcă e același Big Brother blond, din anii trecuți, care ne vrăjește până la igrasie.

Filantropii se pozează cu inima copiilor săraci lipiți de o pungă.

Scările blocului au cimentul învelit în parfumul foii de varză.

Brazii mici abia suspină, noaptea, în cușca de neon a piețelor, după părinții lor cu care – știm din reclame – au băut apă minerală degeaba.

Moșii Crăciuni trag după ei, voinicește, sănii uriașe cu tablete sau telefoane mobile îmbrobonite cu chiciură.

Poștașii cei mai bătrâni asudă albastru, în cerneala felicitărilor pe care nimeni nu le va citi niciodată. (Din ea, Dumnezeu ar putea face un lac sau chiar o mare ce ar învia fix în clipa în care, deasupra ei, ar răsări prima Inimă Bună.).

Între bucuria adevărată a copiilor mici și plasticul din sufletul nostru, al celor maturi, stau oameni, arome și gesturi în sepia. Care ne iubesc fiindcă ne vizitează, a blândă dojană, în vise.

Mâine, de nașterea Pruncului, stați și vă copilăriți!

Timișoara țiganilor – un proiect 100 % românesc!

Posted on by

Am urmărit emisiunea de pe RTV cu o jenă nesfârșită: Tatoaica era pe post de țigancă cu fustele în tavan să i se vadă televizoru, moderatoarea încă nu aflase că statul român nu e o bulibașă, Florin Condurățenu își căuta pumnalele să îi înjunghie pe unguri fiindcă țiganii nu rup trupul țării, iar Ovidiu Drăgănescu era întrerupt de îndată ce spunea ceva important. În vacarmul isteric al confuzilor, doar el și Dorin Cioabă au reușit să își păstreze nu doar calmul, ci și judecata.

În esență, Drăgănescu a atenționat asupra faptului că explicația reușitei clanurilor țigănești la Timișoara este extrem de simplă:  statul nu protejează cetățeanul român și nici nu verifică averile ilicite.

Tradus, asta înseamnă că nimeni nu intervine pe lungul traseu al cumpărării centrului Timișoarei : de la funcționari ai primăriei, notari, judecători, până la momentul în care, de pildă, o familie de țigani pătrunde într-o vilă și își terorizează vecinii, iar poliția nu intervine.

Așadar, o discuție serioasă despre problema aceasta nu emite idioțenii tatoiste – țiganii să cedeze spitalul! -, ci pornește de la documente cu privire la declarațiile de la fisc ale cumpărătorilor, de la dreptul de preemțiune pe care Primăria îl avea cu privire la cumpărarea clădirii spitalului recent evacuate, de la copii ale sentințelor definitive ale magistraților care au parafat tranzacția, de la copii ale plângerilor la Poliție ș.a.m.d.

Cât privește afirmațiile Doamnei Tatoiu referitoare la granturile Fundației Soros care au fost furate de ONG-urile romilor, asta chiar mi se pare culmea nesimțirii. Am fost în boardul național și știu o mulțime de organizații – printre care și una la Timișoara – care fac o muncă de apostolat în comunitățile sărace, pentru copiii care nu au adăpost, pentru țiganii care au dreptul, asemenea oricărui alt etnic din România, la viață, sănătate și educație. Oare madam Tatoiu nu știe că banii nu se dau, așa, toți, într-o geantă și pleci cu ei? Ei bine, vă spun eu cum se dau: în tranșe, cu deconturi foarte atent controlate, cu experți financiari ce controlează totul.

Trebuie să fii definitiv idiot să îi confunzi pe baștanii din centrul Timișoarei cu etnia, adică cu marea masă a unor oameni săraci, bolnavi, analfabeți. A unor cetățeni români care nu sunt cetățeni de mâna a doua, ci au exact aceleași drepturi ca și mine.

Repet pentru a suta oară: vina pentru că o mână de țigani mafioți a cumpărat centrul Timișoarei este numai și numai a românilor corupți, lacomi, gunoaie.

De fapt, scorul este egal: jumătate din Timișoara a fost dărâmată de timișoreni, iar cealaltă  — ocupată de țigani.

Deocamdată, ne preocupă țiganii, fiindcă pe terenurile virane trăiesc doar fericite familii de Bălării Timișorene cu ciocu mic.

O fi disputa Robu – Stoia chiar trânta dintre Căcă Rău și Căcă Și Mai Rău?

Posted on by

Conflictul dintre primarul Robu și vicele Stoia este un fel de intrigă locală a cadânelor/cadânilor lui Suleimani Magnificii.

De ce Suleiman Magnificii?

Foarte simplu! Fiindcă Sultanul celor doi în cazul de față, o știe toată lumea, nu e unul, nici măcar doi, ci chiar trei: Antonescu și Frații Cristescu.

Pentru prima oară de la câștigarea mandatului, Nicolae Robu înduioșează și chiar se apropie milimetric de glanda lacrimală a opoziției. (Vezi, în acest sens, textul lui Daniel Funeriu : http://funeriu.blogspot.ro/2013/11/despre-timisoara-cu-dragoste-despre.html)

În numele eternei rivalități dintre Rău și Mai Rău, opoziția dă semne că l-ar sprijini pe Robu la Timișoara, iar Băsescu îl reevaluează pe Antonescu. Cam penibil, stimați telespectatori cu busolă!

Asta fiindcă Primarul Robu știa foarte bine în ce se bagă atunci când a acceptat să candideze la Primăria Timișoarei, campanie în care, adaptând o vorbă a lui Stoia, ar fi câștigat și o conservă de fasole. Puțin încălzită.

E limpede că toată campania de neamuri proaste a USL-ului, cu hectare de figuri spânzurate pe blocuri sau stâlpi de înaltă tensiune politică, are un preț. Că a fost plătită de cineva care va dori să își recupereze investiția. Cu un adaos pe măsură!

Or, Domnul Robu, după ce a saturat imaginarul timișorenilor cu celebra sa freză eastmann color, s-a trezit acum că vrea să fie cinstit.

Domnul Robu putea fi acum cinstit doar dacă ar fi făcut campania cu aceiași bani cu care a ajuns în Parlament. Acceptând să plonjeze însă în cocina numită USL, Robu nu are altceva de făcut decât să tacă și să facă ceea ce era de așteptat să facă.

Fiindcă, în caz contrar, chiar va fi un om fără cuvânt.

Dacă ar fi să folosesc o comparație cu privire la situația de față, atunci aș spune așa: Nicolae Robu se comportă ca și cum, după ce a frecventat bordelul și și-a facut treaba, nu mai vrea să plătească fiindcă are și principii, și nici nu încurajează prostituția!

Romanticilor care, acum, udă palmierii lui Robu cu lacrimi la gândul că PSD-ul va controla orașul, le spun așa:

În fond, ce minunat va fi să locuim într-un oraș dăruit preș PSD-ului chiar de marii noștri liberali fiindcă, nu-i așa, au sperat să scape de unu din Constanța.

Băsescu!

 

 

În loc de un nou Spital de copii „Louis Țurcanu”, USL-ul poate construiește spitalul de Copy-Paste Victor Ponta

Posted on by

Înaintea alegerilor generale, Domnul Sorin Grindeanu devansa campania propriu-zisă cu o ticăloșie : o așa-zisă campania de susținere a construirii unui nou spital pentru copii în Timișoara!

Sloganul DA Reușim era bebelușul sloganului de campanie al USL-ului, DA Reușim împreună.

Într-o scrisoare care cu siguranță a adus depresia în suflețelul clanul Cârpaci, Grindeanu era, pe o parte, îngrijorat ca tată, dar total relaxat ca viceprimar: uitase că fusese ani la rând în postura oficială ca viceprimar de a ieși public pentru a susține acest proiect, după cum uitase complet cum se obțin de la buget 15 milioane de euro.

Așa că zeci pe persoane și instituții — la fel de amnezice —  s-au repezit să mestece vorbe goale, uitând total că rahatul cu clădirea Spitalului Municipal din Torontalului aparține tot minunatei guvernări pesediste care, după 2002, a lăsat municipalitatea timișoreană cu ochii în soare. Și după ce, culmea, între 2003-2004, la cârma Ministerului Sănătății s-a aflat un timișorean!

A dracului scăpare de memorie! Mă tem că, de mici, la spitale cum sunt astea ale noastre, deja vândute la clanuri, cineva bagă Amneziu în biberon!

Așa că, în 2013, din Da, Reușim a rămas Dă „un leu” pentru copilul tău!, un afiș pe care nu se mai înghesuie nicio personalitate, instituție sau canal mediatic, Spitalul și Asociația stând singure cuc acolo.

Așa că, unde or fi fost toți ăia care se bucurau de tresăltau scutecele de bucurie pe ei, miercuri, când Domnul Doctor în imobile, Cârpaci, a evacuat secția de Pneumologie?

Poate că un concert de trombon în aer liber organizat de Filarmonică în timp ce personalul strângea catrafusele nu ar fi fost rău.

Sau unul de nai. De n-ai obraz!

Falimentul industriei autohtone de diplome nu se amână din cauza vremii nefavorabile

Posted on by

Începutul de an universitar 2013 este unul nu dramatic, ci tragic!

Se pare că un număr semnificativ de cadre universitare, la nivel național, vor intra în cercetare, se pare că sute de specializări și programe masterale vor dispărea.

Normele se vor mări și mai mult, se vor face trunchiuri comune, se va ajunge la concedieri, procese ș.a.m.d.

Explicația e simplă: nu mai sunt bani. Nu mai sunt bani fiindcă un student este o marfă ale cărei costuri s-au mărit, iar subvenția de stat s-a diminuat.

De pildă, alocația de stat pe cap de student a scăzut cu o treime față de acum trei-patru ani. Asta înseamnă că cei 3200 de lei, cât înseamnă un student subvenționat de stat, acum se regăsesc în sub 800 de euro și nu în 1000, cât erau în 2009. În vreme ce salariile cadrelor universitare au crescut, iar veniturile părinților au scăzut.  Și, colac peste pupăză, rata abandonului școlar ar fi foarte aproape de 50 la sută, conform Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR)

Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR)Citeste mai mult: adev.ro/mr6a0q

În fața crizei economice și nu numai, universitățile au reacționat diferit: unele au mărit taxele pentru studenții „cu plată”, altele au păstrat vechile taxe. Sigur că soluția nu e acolo! Soluția e la guvernanți: 6 la sută din PIB, conform Constituției. Articolul 32 din Constituție: ”Pentru garantarea dreptului la învățătură, statul asigura 6% din Produsul Intern Brut, de la bugetul de stat”. Niciuna dintre guvernări nu a făcut asta, iar faimoasa Comisie de revizuire a Constituției a respins amendamentul prin care se cerea garantarea acordării a 6% din Produsul Intern Brut către Educație. Mai mult, premierul Ponta, întrebat despre acești 6 la sută, a dat un răspuns ceva de genul; banii nu vin din PIB, ci de la buget. Tradus: laptele nu vine de la vacă, ci din uger.

In fine. Ce e de făcut, așadar, dacă vom primi, pe mai departe lapte de la uger și nu de la vacă?

În primul rând depolitizarea sistemului prin pârghii financiare: bugetul Educației să fie stabilit pentru un ciclu de 5 ani, în așa fel încât să nu cadă sub incidența efectelor politice. (Este modelul televiziunii publice franceze!) În momentul de față, Consiliul Național al Rectorilor este unul ce exprimă stilistica reactivă a filmelor din perioada lor mută: niciun rector nu poate cere ceva fiindcă va fi sancționat de minister. Or, fără un corp al rectorilor agresiv, reforma e imposibilă.

Financiar, modificarea subvenționării de la actuala formă, per capita, la cea pe ciclu de studii: dacă x specializare are 15 locuri subvenționate, suma să nu se diminueze în momentul în care se retrage unul sau  mai mulți studenți. În acest fel, calitatea învățământului va putea fi salvată de jalea mediocrității și a constrângerilor de acum: ai studenți, primești salariu, nu mai ai studenți, la salariu, în loc de fluturaș, primești o… libelulă.

Administrativ, crearea de Polisuri universitare ce vor scădea mult costuri de personal și vor înlătura specializări dublate. Un calcul simplu arată că, din cele 50 de universități de stat, vor rămâne o treime. Care să fie ierarhizate în baza unui audit extern transparent și nu așa cum a fost cel de acum un an!

Transformarea universităților în „industrii” educative  supuse regulilor pieței educative.Ca stilistică urbană, asta ar însemna crearea unui campus universitar în afara Timișoarei cu toate utilitățile administrative necesare, inclusiv locuințe pentru visiting professors.

În primul rând însă, eliminarea celei mai toxice forme de sclavagism intelectual: statul de funcții. În virtutea acestei forme sovietice, de mai mulți ani, sute de cadre universitare nu își pot depune dosarul de lector, conferențiar sau profesor sub pretextul lipsei de finanțare. După ce, zeci de ani, șefii de catedre au ținut sub lacăt acest document ce reprezintă simbolul puterii. Nu putem merge mai departe cu statul de funcții câtă vreme, pentru a deveni profesor, de pildă, aspirantul conferențiar va preda două norme: una a lui, cealaltă, de profesor, la plata cu ora. Vă dați seama ce costuri sociale implică un asemenea mecanism de promovare?

Crearea unei reale piețe a ofertei educative, după modelul american, în care evaluările studenților să nu mai rămână secrete, ci chiar să fie criterii ale performanței.

Aducerea în spațiul academic a practicienilor și conceperea curriculei nu după materialul uman, ci după cerințele pieței. Societatea postmodernă a înlăturat de mult adversitatea dintre cei care „știu să spună cum fac” și cei care fac.  După cum profesorul nu mai este de mult depozitarul unor cunoștințe la care accesul este privilegiat, ci, mai degrabă, un guru ce instigă, provoacă, dirijează actul descoperirii științifice.

In fine, cred că ceea ce noi numim „cercetare științifică” este mult prea adesea o minciună atent machiată. Știu nenumărate granturi care irosesc mii și mii de euro pentru a acoperi nevoi de CV.  Noi, universitarii, am ajuns la o contraperformanță… alchimică. Singura noutate în acest spațiu este o comică formalizare. Între altele, cred că ARACIS e complet depășit de vremuri și, adesea, parcă s-a născut pentru a inventaria fantasme, nu realități.

Știu că e greu să recunoști toate cele de mai sus. Știu că e și mai greu să lupți cu inerția unui sistem și, mai ales, știu că toate acestea nu se vor întâmpla prea curând.

Oare în lumea a treia naufragiile nu pot fi nicicând un prilej de reconsiderare din străfunduri, o metanoia, ci doar încă unul — de împăturire în Rău?

 

 

 

 

La pauză, în meciul Cioabă-Ștefănescu, e 1-0!

Posted on by

Am scris de câteva ori aici, pe blogul La Tolce Vita, despre ritualurile păgâne ale „consumării” televizive a cadavrului de vedetă.  (http://marceltolcea.ro/madalina-manole-si-chupacabra-catodica/)

Nu am scris încă despre concurența mortuară care, iată, din păcate, ne-a oferit o mostră de concurență a durerilor, a ierarhiilor thanatice: cine ia caimacul audienței atunci când mai apare un dispărut de notorietate națională?

Cum s-a întâmplat cu dispariția fulgerătoare a marelui fotbalist Costică Ștefănescu. (Apropo, Costică, Gigi sau Nelu nu se prea potrivesc în asemenea cazuri!)

La o primă vedere, e destul de ciudat să constați că dispariția Regelui Cioabă este mult mai mediatizată decât cea a lui Ștefănescu.

La o doua privire însă, răsufli ușurat: normalitate ar consta într-o mediatizare sobră, departe de orice informație laterală, tendențioasă, rău-voitoare sau de fapt divers.

Familia fotbalistului Ștefănescu a refuzat să comenteze sau să apară în diverse contexte de — iertați-mi comparația — antiBingo/Bingo de Doliu.

Ceea ce mă nedumerește însă în cazul de față este că  televiziunile nu au găsit răgazul de a îi acorda lui Ștefănescu măcar o jumătate de ceas de imagini cu meciurile sale, cu rememorări ale fotbaliștilor de atunci, cu un text din Chirilă sau Ioanițoaia.

În termenii darwinismului de share, un lucru a devenit clar pentru mine cu privire la comensurarea audienței la morții multiplii: cine moare primul ia tot caimacul!

Îmi cer iertare pentru gândul impiu, dar mă rog lui Dumnezeu ca marele actor Radu Beligan să nu plece definitiv dintre noi după — să spunem — Alexandru Arșinel.

Fiindcă românii chiar nu ar mai înțelege nimic!