Urmăresc cu stupoare excesul de nuanțe cu care comentatorii de la televiziuni vorbesc despre școala românească. Atunci când vine vorba despre șpaga de la liceul Bolintineanu, majoritatea vorbitorilor se izmenesc de parcă ar fi cetățeni elvețieni sau din spațiul nordic: „Nu putem extrapola acest caz! Avem profesori foarte buni, aici e o excepție, scoala românească bla, bla…”

Ei bine — cum spun inepții de la aceleași televiziuni când ne prezintă știrile cu dezastre și morți –, ceea ce s-a întâmplat la Bolintineanu nu e o excepție, ci taman regula. De ani buni, în preajma bacalaureatului, se strâng bani pentru ospătarea comisiei, pentru cadorisirea ei, pentru frăgezirea exceselor.  De ani buni, se cumpără note cu bani grei, cu taxă fixă, cu știința, ca să spunem așa, a întregii comunități. Se știe, ca la curve, cât costă un 7, un 8, un 9 sau un 10. Dacă în buricul (urât mirositor) al Bucureștiului se întâmplă așa ceva, cu profi care vând rezolvări din camera vecină, vă imaginați ce se petrece la  Cuca Măcăii!

Dar nu vă revoltați că „extrapolez” înainte de a afla ce vreau să nuanțez cu privire la asemenea tâlhării.

Când vine vorba de un asemenea fenomen, citez mereu spusa unui fost student care a scris așa într-un eseu: ”M-am maturizat în clipa în care mi-am dat seama că bacalaureatul e o chestie negociată de părinții mei cu comisia”.

Așadar, da, de mii de ori DA,nu școala e de vină, ci societatea. Cine e societatea? Suntem noi, părinții.

Noi, făptuitorii senini, care, fiindcă știm că nu se joacă cinstit niciunde în societatea noastră, suntem infractorii senini ai cotidianului. Uitând că eternul „toți fac asta, nu oi fi eu mai prost” nu are, în justiție, nicio valoare.

Drept pentru care ne agităm să dăm, să mituim, să punem pile, să intervenim.

Dar dacă mituiții sunt reținuți, cercetați, de ce mituitorii stau și se uită senini la televizor?

Nu sunt faptele astea la fel de penale?

Buna dimineața/ziua, stimați blogercititori.

Salut, servus, ciao! Cum ce fac cu atâtea saluturi? Încerc sa vă salut cât mai temeinic, fiindcă e prima mea postare despre salut. Iar cu salutul e o întreagă istorie pe care chiar vreau să v-o povestesc.

Dacă aș fi fost eschimos, v-aș fi salutat cu o formulă adecvată: sa vă fie renul voinic!

Dacă aş fi fost un samurai din vechea Japonie v-aş fi urat să vă fie viața plină de stele.

Dacă aș locui la țară, v-aș da binețe. (Ce cuvânt minunat!)

Diferenţa esenţială dintre orăşan şi sătean constă în salut. La ţară, oamenii, chiar dacă nu se cunosc, se salută.

Salutul are ceva mistic în el, iar forma supremă de supărare este absenţa lui. Oare de ce se spune, la neagră supărare „Nu te mai salut”! Trebuie să fie ceva mult mai grav decât  simpla tăcere.

A saluta înseamnă a dori cuiva “sănătate, salvarea, mântuirea”. Salus, în limba latină, însemna toate cele trei lucruri iar salutul era dat şi nu doar exprimat în vorbe. Cam în acelaşi fel cum ar trebui să se înţeleagă şi formula “îţi dau cuvântul meu”.

 Ciudată este cariera lui “salus” în limba franceză, unde înseamnă şi “mântuire”. Din acest unghi, celebrul dicton „A bon entendeur salut”, s-ar traduce nu prin „Îl salut pe cel ce înţelege”, ci prin „Mântuirea este a celui care înţelege, a bunului înţelegător”. Despre ce înţelegere poate fi vorba? Eu cred că se referă la acea înţelegere a lumii, a tainelor universului, care merge dincolo de realitatea aparentă, dincolo de pojghiţa subţire. Cel care înţelege lucrurile în profunzimea lor şi se împacă cu viaţa.

În lumea orientală aceste sensuri sunt mult mai clare : salutul ebraic este “shalom”, ceea ce înseamnă “pace”, la fel cum arabul “salamalekum”. Ce fel de pace? Cred că nu numai cea exterioară, a clipei, ci şi cea interioară. Din păcate, în Orientul Mijlociu, salutul devine tot mai mult o ironie a situaţiei de acolo, devine tot mai mult un ideal!

Concluzionând, poate că nu este prea riscant să cred ca salutul este un soi de magie uitată fiindcă el poartă nu numai superstiţia de a dori o zi buna, ci pe cea a îndepărtării morţii sau nenorocirii prin acel atât de stenic şi cald “la revedere”. La prima vedere, “la revedere” i se opune lui “adio”, însă, dacă ne ducem spre limba franceză, din nou, uimiţi descoperim că este vorba despre promisiunea unei întâlniri întru Dumnezeu, à Dieu, adio. O nouă urare de mântuire, deci.

Şi totuşi, salutul are unele ciudăţenii: astfel, servus, adică “sclavul” este folosit cu dezinvoltură şi de femei. Puţini însă ştiu ca italianul “ciao” vine din limba toscană şi înseamnă acelaşi lucru! Ceea ce nu e de bun augur.

Așadar, hai noroc!

Postam pe feisbukul din dotare un gând: Cred că am o problemă. Din cauza Varanului mă uit la RTV apăsat. Ba chiar stau pe Antena 3 undeva între 5-10 minute.Sufăr de ricoșeită.

Ricoșeita e un cuvânt creat ad hoc și ar însemna gândirea prin ricoșeu: dușmanul dușmanului meu e prietenul meu. Sau, mai plastic spus, cine îi mușcă un pumn dușmanului meu devine, brusc, maserul meu.

În realitate, o asemenea sintaxă logică e o imbecilitate fără margini: și cei de la Antena 3, și cei de la RTV, și cei de la Realitatea nu sunt decât niște mercenari useliști de rahat pentru care nu secret mai mult de o flegmă trezită.

Ce televiziuni sunt pot fi cele ce scuipă spre adeversari, pe față, jegos, cu gesturi de caftangii, amenințări, șantaje, sferturi de adevăr, dejecții?

Oameni buni – ca să îl citez pe un junior care a renunțat la Andreea – atacul la acest șopârloc mediatic care este Voiculescu nu este problema noastră!

Deloc!

Acest atac, această înfruntare mitică de broaște râioase nu este decât forma lașă, mascată a înfruntării pe viață și pe moarte pe care niciunul dintre cei doi nu îndrăznesc să o poarte bărbătește, la lumină, cinstit:

Acesta este Războiul dintre Ponta și Antonescu pentru a lua toată România acasă!

Înainte de 1989, noi, românii, am fost o adunătură de schizoizi sociali. Dintr-un disperat reflex de autoconservare, sper!

Ceea ce trăiam în colectiv, în spațiul public nu rima deloc cu ceea ce trăim și verbalizam în spațiul protejat al intimității de avarie.

Probabil că — scriu și eu a proasta aici — nu am fost destul de coagulați ca să fim o reacție la ceea ce ni se întâmpla ca națiune, colectivitate, destin. Sau poate că taman reflexul acesta — totuși, necondiționat! — ne fusese consfiscat printr-o diabolică inginerie sufletească la capătul căreia am tot strâns cu disperare, în pumnii imaginației, niște biete uscate coji ale nimicului național.

Dacă acceptați premisa de mai sus, o să vă vină mult mai ușor să acceptați și că, după ce am trăit, iluzoriu! clipa cauterizării lui Ceaușescu, am ratat și momentul (re)normalizării noastre tot ca popor.

Fiindcă după jumătate de secol de dedublare, disimulare, dublu limbaj, pur și simplu nu aveam cum să devenim o națiune nedespicată în ființa noastră, sănătoasă, firească la cap.

Așa că, aproape de la sine înțeles, am eșuat în, probabil, cea mai sordidă perioadă a istoriei naționale.

E ușor de înțeles că, dacă, sub dictatură, aproape totul putea cauționa lașitatea, nefirescul, răutatea, minciuna, după abolirea dictaturii nimic nu ne mai obliga să fim  altceva decât ceea era firesc să fim. Numai că noi, cu firescul cel mai senin, nu am putut scăpa prea ușo de 5 decenii de schizoidie și am eșuat, pe neobservate, într-o epocă, într-o cacofonie a sufletului caracterizată prin simulacru, automistificare și in-co-men-su-ra-bi-lă impostură.

În România de azi nimic nu e  ceea ce ar trebui să fie!

Totul e, în România ultimelor două decenii, o impostură, o excrescență cancerigenă încălecată igrasios pe un firicel subțire de adevăr: politica, Justiția, Biserica, Presa, milionari/miliardarii, diplomele,   doctoratele, afacerile, Poliția, relațiile sociale, valorile, hoții. Da, nici măcar hoții nu sunt genuini, originali, ci publice altoiuri, la lumină, între manglitori, procurori, polițiști, judecători și baroni locali.

La modul superficial, impostura e o miniciună, un triș, o șmecherie, o escrocherie. Asta însă că fenomen doar în sine.

Ca fenomen social, impostura e una dintre cele mai subtile și periculoase forme ale complicității sociale.

Un impostor e, în același timp, mai puțin decât ceea ce este el cu adevărat și mult mai mult decât știu ceilalți.

Un impostor își permite să fie mult mai mult decât ceea ce e, chiar contrariul său, fiindcă ceilalți, adică noi, nu spunem nimic. Nu reacționăm. Tăcem complici! Acceptăm.

Un impostor este, de pildă, doctorul Ponta! Impostori sunt toți plagiatorii cu patalama, analfabeții cu facultăți și împodobiți cu doctorate.

Impostori sunt cei ce cred că au câștigat alegerile grației șarmului personal, de la uslași la Elenea Băsescu!

Impostori sunt absolvenții de liceu care nu știu scrie, profesorii care nu au citit o carte de ani, universitarii care au scris 100 de cărți fără ca nimeni să îi citeze, social-democrații cu limuzine din filme sau politicienii de drepta cu afaceri la stat.

Impostori suntem toți, absolut toți!

Nu fiindcă toți participăm benevol la acest cor fratern al imposturii sau doar fiindcă ea, Impostura, a devenit liantul atotputernic ce leagă partide, oameni, destine.

Suntem toți impostori câtă vreme tăcem și câtă vreme, în lumea aceasta fără nicio răsplată pentru valori, tainul nostru de răsplată simbolică are mereu ceva peste ceea ce, de fapt, merităm!