Năstase A. se reîntoarce „acase”

Dacă ieri nu aş fi avut acces  la televizor, aş fi fost chiar întristat de rearestarea lui Năstase.

Ştiu că unii or să sară şi o să-mi aducă aminte de diverse istorii ale lui Bombo, de pe vremea când România era o Bombolie molfăită între primele gingii ale ţării şi obrăjorul său absolut, roz şi bombat, de parcă un foetus şi-ar fi scos popoul afară, prin piele.

Uitasem toate astea şi mă gândeam doar cât de lamentabil a sfârşit un asemenea individ: detestat pe faţă şi de cei pe care i-a umilit prin opulenţă şi aroganţă, dar, mai ales, detestat jubilativ, pe ascuns, şi de membrii partidului său pe care i-a „castrat” la putere şi bani.

Trebuie să fie îngrozitor să știi foarte bine că toată pletora de pesedişti, în frunte cu Ponta, care se vântură pe la emisiuni şi urlă că a fost o condamnare pe nedrept, o condamnare politică, o răzbunare sunt, de fapt, niște ipocriți lamentabili și că te apără fiindcă tu nu mai ești de mult viu. Ci doar moaștele vii, în captivitate, ale unei zeități ce părea inexpugnabilă în osânza  unui sistem mafiot unicefal, dar cu inombrabile ouă.

La fel, mi se pare umilitor să îți simți persoana vidată de orice conținut pentru a fi înfiptă, asemenea capului de lup din stindardul vechilor daci și fluturat  doar fiindcă PSD-ul, USL-ul nu mai are nimic de fluturat.

Drept pentru care, dincolo de explozia de reacții ale unora sau altora, mie mi se pare că PSD-ul este extrem de calculat în mișcări și că știe să profite la maximum de rearestarea lui Năstase.

Este evident că agresivitatea cu care Ponta și ai săi au reacționat le folosește din mai multe motive.

Mai întâi, agenda media se modifică și vidul de guvernare al USL trece în plan secund.

În al doilea rând, o „justiție băsistă” înseamnă o „dictatură băsistă”, deci un perfect alibi pentru nereușitele a guvernului de până acum.

În al treilea rând, PSD-ul transmite un mesaj extrem de puternic baronilor locali pesediști care au nevoie de o reacție de acest fel. Dar și votanților pesediști care au votat și vor vota mereu PSD-ul fiindcă știu că acest partid a fost și va fi umbrela tuturor lucrurilor din afara legii. De la micile găinării până la marile tunuri care ne-au „dăruit” miliardarii de azi.

În al patrulea rând, un Năstase în libertate e un Năstase inutil, spre deosebire de un Năstase în închisoare, un fel de semimartir ce coagulează în jurul său toată frica și determinarea din teritoriu.

În fine, mi se pare evident că exemplul lui Năstase va fi din plin folosit de USL în clipa în care va promova amnistierea sau modificările din Codul Penal.

Toate acestea mă fac să privesc încarcerarea lui „El Însuși” cu un scepticism mult mai accentuat decât ni s-ar fi cuvenit!

P.S.: În atenţia bocitorilor lui Adrian Năstase:

A doua zi după catastrofa Titanicului, în ziarul „New Yorker” apărea un avertisment adresat cititorilor care trimiteau până și poeme pentru a-și manifesta solidaritatea cu teribila suferință umană:
„Ca să scrieți un poem despre Titanic demn de a apărea în ziarul nostru, trebuie să aveți ceva mai mult decât hârtie, creion și puternica senzație că dezastrul a fost unul de proporții”.
Dacă, atunci, „altceva” însemna „talent”, în cazul deplângerii lui Năstase de către lătrăi este vorba de ceva mult mai rar: de cinste, onestitate.

Condamnarea lui Adrian Năstase e o nesperată mână de ajutor dată USL-ului

Timișoara, 16-17 decembrie 1989. Zile trăite

16 decembrie

E o sâmbătă de lucru obișnuită, până la 12.
Lucrez la Editura Facla, în curtea Școlii Județene de Partid, într-un fost dormitor.
Ieri am primit prin poștă Visul lui Cărtărescu.
E o zi importantă pentru mine. La 12 și jumătate, merg cu Mircea Mihăieș în audiență la primul-secretar să primim buletin de Timișoara. Nu avem nicio speranță, dar momentul e bun.
Mircea m-a convins să semnez protestul adresat lui D.R. Popescu față de ceea ce i se întâmplă lui Dan Petrescu. Buduca a fost la Timișoara la finele lui noiembrie. Dacă noi nu semnăm, îmi spune Mircea, atunci cine dintre tinerii scriitori? Bazil Popovici și Daniel Vighi, care semnează și ei, sunt profesori la o școală de cartier.
Are dreptate. Dacă Secu ar ști că m-am hotărât fix în minutele în care Anghel Dumbrăveanu ne povestea ce minunat a fost la Congres!!!!
Pe drum, amândurora ne e cam frică. Nici eu, nici el nu avem buletin de Timișoara și e clar că ne vor da de-a berbeleacul.
„Sunt atât de speriați încât am putea să le cerem nu numai buletin de Timișoara, ci și o repartiție de butelie”, îi spun lui Mircea. Râdem amândoi în play-back.
(O butelie costă, la negru, 8 mii de lei, adică 3 salarii de-ale noastre, ca să înțelegeți.)

Ajungem la „Județ”, dar tov. prim e plecat. Sigur se ocupă cu ceea ce se petrece la Tokes unde enoriașii s-au strâns de câteva zile și își păzesc preotul să nu fie mutat undeva la Oradea.

Plecăm cam plouați.

Seara, pe la 8, merg în Piața Maria. Las mașina pe Splaiul T.V., dar mi-e frică să trec liniile de tramvai. Recunosc, printre civili, doi tipi pe care îi vedeam mereu la meciuri pe la tribuna oficială. Ajung acasă.

 

 

„Dimineața erau circa 100-150 persoane, iar în firidele cladirii ardeau lumânări. Pe la amiază a apărut primarul Moț care a vorbit manifestantilor promițând orice. Degeaba, lumea a ramas la fel de neliniștita, pastorul trebuind să apară, aproape din oră în oră la fereastră. La orele serii se auzea clar tot mai tare: Libertate. Apoi s-a format coloana care a plecat spre caminele studențesti. Mulțimea a ajuns între timp la peste 5000 de oameni. S-a îndreptat spre Județeana de Partid. A fost întâmpinată cu jeturi de apă, s-au spart geamuri ale instituției, s-au spart parbrize, s-a rupt o parte din stemă. Apar trupele de intervenție care atacă și împing înapoi pe manifestanti. În jurul orei 22.00 a fost atacat și grupul ce rămăsese în zona parohiei. O coloană de manifestanti s-a ciocnit, în aceeași perioadă, cu o mașina a pompierilor în zona intreprinderii Banatul. La miezul nopții, între sâmbătă și duminică, coloanele de manifestani ajung în fața aliniamentelor din fața fostului Consiliu Municipal. Se dansează Hora a Unirii, se scandează lozinci contra dictatorului și a clicii sale și, pentru că la Catedrală usile erau inchise, se decide plecarea către cartierul Circumvalațiunii pentru ridicarea populației. Se distrug pe drum lozincile de preamărire ale dictatorului. La Fabrica de Lapte asteapta o subunitate de militari, care nu se opune. Din pacate la Dacia service, după trecerea prin P-ța Dacia, manifestanții sunt respinși de militari, cu patul armei și cu baioneta.” („TIMISOARA” nr. 34/7. 04.1990,   O săptămânâ cât o istorie)

17 decembrie

Duminică dimineața, pe la 9, plec cu mașina spre Piața Maria, pe la Ortopedie. Nu se poate ajunge, fac un ocol și văd semafoarele de la Spitalul CFR distruse. E Miliție multă acolo. Nu se poate trece. Merg la Comitetul Județean, unde sunt urme și mai tari. Geamurile librăriei de lângă redacția ”Drapelului roșu” sunt sparte și se văd urme de cărți arse. Ale lui Ceaușescu. Plec de acolo și opresc pe Victoriei nr. 4, la Domnul Eugen  Todoran. Intru în casă urlând din toți bojocii: ”Gata, s-a terminat!” Dom Profesor e emoționat și îi povestesc ce și cum. Nu a auzit nimic din tumultul nopții. Doamna Mura spune ceva ca în O noapte furntunoasă. Trec rapid pe la Moni Drăgan. Dom Profesor Petru Drăgan și Viorel se pregătesc să meargă la spital. Prin fața casei lor de pe Victoriei trec militari ce cântă „Nouă nu ne e frică de moarte”.

Nu mai știu cum mă întâlnesc cu Mircea Pora și cu Domnul Remus Georgescu. Știu doar că mergem împreună să aruncăm cu pietre în soldații din fața Comitetului județean PCR. Mulțime puhoi, copii, fmeie isterice ce ne îndeamnă să nu ne fie frică. Cu coada ochiului, văd, dincolo de cordonul de soldați care a încercuit patrulaterul din centrul orașului, o tanchetă sau un TAB. Suntem fotografiați la greu de la geamurile ziarului ”Szabad Szo”. Mircea, care își depusese actele să plece definitiv în Franța, mă tot întreabă dacă mai primește ”formularele mari”. Careva dă cu lacrimogene și fugim de mâncăm pământul. Prilej cu care Maestrul Georgescu își pierde căciula de nutrie.  Așa că ne întoarcem toți trei să o recuperăm. Din nou se aruncă cu ceva înecăcios și, refugiat lângă ganrdul unei școli, mă trezesc la un metru de Radu Bălan, prim-secretarul județului. Fața lui e plină de bube și îngaimă ceva de genul: „nu eu am odonat să vă stropească cu apă”. Pe gard, un tânăr slab, longilin, îl întreabă amenințărtor: „Până când vă mai bateți joc de noi? Până când mai muncim duminicile?” ”De ce nu ne dați mâncare și căldură?”. Bălan bâiguiește ceva uitându-se în pământ, dar tânărul îl oprește autoritar: „Uită-te, mă, la mine când vorbesc cu tine!”

Oamenilor nu le mai este frică.

Soldații înaintează în bloc, la pas mic, să ne prindă în menghină. Reușesc să scap din încercuire și ajung acasă. E cam 1, 1 și jumătate. Pe la 5, Gabi ajunge la mine. Are sânge pe pantofi. Pentru a ajunge în partea asta a orașului a ocolit vreo 3 km. În oraș deja se trage.

Ies la stația Cluj, lângă blocul meu, și văd mașini care vin spre Spitalul Județean. Unele au răniți în portbagaj, cu picioarele atârnând pe asfalt și lasă o linie de sânge. Deja, pe la 5 și jumătate s-au format echipe de guerillă. Un domn înalt oprește mașini și le cere imperativ șoferilor să le dea un litru de benzină. Intervin și le explic că poate unii nu au. Rația de benzină pentru decembrie era de 10 litri. Omul pricepe și îi roagă. Majoritatea șoferilor opresc și vreo 3 tineri trag cu furtunul benzina din rezervor. Facem primele cocteiluri Molotov și, de la Stația Cluj, mergem la Casa Tineretului, lângă Restaurantul Stadion. Pe la 6 erau deja acolo câteva taburi.  La un moment dat, cine trage o rafală spre noi. Sunt gloanțe de manevră, fiindcă, alrfel, am fi fost terminați. Dinspre Giroc se aud rafale și huiduieli. Eu am sărit gărdulețul de la restaurant și stau pitit acolo. Armata trage în popor!

Din presa acelei zile:

„Drapelul roşu”, duminică, 17 decembrie 1989, anul XLVI, nr. 13.950. „Puternic imbold la muncă spornică, de calitate, pentru continua înflorire a patriei noastre socialiste“, articol nesemnat. Cu o zi înainte a început revoluţia şi totuşi ziarul nu spune nici un cuvânt despre asta. Din ziar aflăm că exportul are prioritate absolută, că în perioada 10-18 ianuarie 1990 se va desfăşura recensământul animalelor, că pomul de iarnă şi revelionul sunt sărbători ale bucuriei pentru marile împliniri, că secretul izbânzii sunt munca, ordinea şi disciplina.

Pe ultima pagină, programul Tv pentru o zi de duminică: 11.30 Lumea copiilor, 12.25 Sub tricolor, la datorie, 12.40 Viaţa satului, 13.00 Telex, 13.05 Album duminical, 19.00 Telejurnal, 19.20 Cântarea României, 20.25 Film artistic „Racolarea“, 21.50 Telejurnal.

Abia așteptam să vedem și minunățiile de luni, când programul începea la ora 19.00: Telejurnalul. 19.30 Ctitorii ale Epocii de Aur, 19.45 Direcţii ale dezvoltării ştiinţifice în lumina hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului. 20.00 Tezaur folcloric în concert, 20.40 Puternică mobilizare pentru îndeplinirea exemplară a planului pe luna decembrie şi întregul an. 21.00 Din lumea capitalului, 21.50 Telejurnal.

 

Nichita Stănescu, la 30 de ani de la trecerea în Necuvinte

În iarna lui 1982, pe 11 decembrie, Nichita   publica în “Luceafărul” un fel de testament, Scrisoarea, din care ar trebui să ne reamintim:

“De ce autorul sublimului poem Anabel Lee, Edgar Allan Poe, acel poem care este cea mai apropiată respirare dintre doi îndrăgostiţi, de ce tocmai el a murit mort de beat într-un şanţ cu prilejul unor alegeri electorale din nu ştiu ce oraş pierdut din vasta Americă?

Dacă ştim prea bine că muncitorul are bolile profesionale ale muncitorului, că minerul bunăoară după ani şi ani de zile se îmbolnăveşte de silicoză, dacă ştim foarte bine că medicul chirurg cel care taie carnea omului ca s-o vindece şi o coase cu aţă de maţ de peşte şi care este rece şi netulburat când îşi face profesiunea lui, căci dacă ar fi cald şi tulburat nu şi-ar mai face-o, are harnicul obicei ca să moară brusc de infarct când îi este lumea mai dragă, de ce nu ne-am pune întrebarea legitimă care sunt bolile profesionale ale poetului.

Care sunt bolile profesionale ale celui care face ca sufletul să semene a suflet?

Care sunt bolile profesionale ale celui care face firescul să semene cu firescu şi realul cu visul?”

De mai multă vreme ciroza îi măcina ficatul şi era bolnav, grav bolnav. Dacă nu mă înşală memoria, îşi mai şi fracturase  grav piciorul, iar medicii îl pregăteau pentru o intervenţie dificilă.

În seara de Ajun de Crăciun l-am sunat să îi spun că tocmai vorbeşte, că tocmai se vede cum vorbeşte pe Novisad, într-o reluare de la Struga unde i se decernase marele premiu. Şi am vrut imediat să pun receptorul cât mai aproape, să se auză. Atunci el a spus “Stai puţin” şi m-a rugat “las-o pe Dora să asculte toate astea”, fiindcă, nu-i aşa, el le mai văzuse şi auzise pe toate astea în chiar această viaţă, dar le povestea ca şi cum ar fi aparţinut unei alteia, poate anterioare.

Şi Doamna Dora a luat receptorul şi a auzit că:

“Alexandru Macedon, atunci când a simţit că îi vine vremea să moară le-a spus soldaţilor să îl îngroape (aici Nichita a ridicat mâna dreaptă cu palma făcută pumn, uitându-se cu atenţie la ea) cu o mână afară pentru ca ei să vadă că nu a luat cu el nimic în mormânt.

Aşa şi poetul, după moarte, nu ia cu el nimic în mormânt”.

Apoi am închis. Apoi a trecut aproape un an şi tot în decembrie, în 12 decembrie 1983, într-un demisol de pe strada Victoriei, la numărul 24, Şerban Foarţă a povestit, noaptea, aproape un ceas, siguramente fără absolutamente nici un motiv, aşa din senin, cum Nichita avea o curtoazie ciudată, cum zărindu-l prin Bucureşti i-a spus tresărind: “Dacă aş fi ştiut că veniţi în Bucureşti, aş fi venit, desigur, să vă întâmpin la Gară!”

Din manualul de Limba şi literatura română pentru clasa a XII-a, care s-a tipărit fix zece ani mai târziu, aflăm că “Moare la 13 decembrie 1983” (Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică R.A., p.205)

Doamnelor și domnilor colegi universitari, nu tăceți! Alăturați-vă protestului studențesc pentru 6 % din PIB Educației!

Studenții   — câți au fost  — s-au aflat astăzi în stradă pentru a cere 6 la sută din PIB pentru Educație. Ei sunt nemulțumiți, pe bună dreptate, că universitățile au luat o serie de măsuri fără precedent în istoria postdecembristă a educației: mărirea taxelor, comasarea grupelor și a facultăților., menținerea busrselor sociale la un nivel de două-trei ori mai mic decât prevede legea.

Potrivit comunicatului Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România, pe lângă alocarea a 6% din PIB pentru educație, studenții mai solicită creșterea finanțării de bază a universităților până la valoarea ei din 2008, mărirea cu 30 la sută etc.

Precizarea e foarte importantă fiindcă, în acest moment, criza fără precedent a sistemului de educație universitar se datorează unei subfinanțări cronice, iar grevele studenților, spre deosebire de alți ani, se referă la reformarea sistemului, nu doar la nemulțumiri punctuale.

Iată de ce cred că, în momentul de față, cadrele universitare trebuie să se alăture public protestului studențesc și să aibă curajul, asemenea medicilor, să amenințe cu demisia în masă dacă vor fi batjocorite în continuare!

Nu e nevoie decât să semnați o petiție :

http://www.petitieonline.com/solidaritate_cu_protestele_studenilor_6__din_pib_educaiei#form

Antonio Banderas, candidatul ideal PSD la alegerile prezidențiale

Reuniunea de astăzi a PSD-ului  a semănat tulburător cu liturghiile de exorcizare băsesciană de dinaintea alegerilor.

Nu spun o noutate atunci când observ că Ponta se comportă ca și cum ar fi opoziție și nu la putere. Ceea ce astăzi mi s-a părut încă mai grav este faptul că prim-ministrul are o severă deficiență de natură cognitivă: suferă de ceea ce s-ar putea numi sofism cronic ciuntit.

Să mă explic: sofismul este un raționament corect formal, de obicei în trei pași, dar fals în aparență. Exemplu: Toți peștii trăiesc în apă. Delfinii trăiesc în apă. Așadar, delfinii sunt pești.

La Victor Ponta, sofismele reluate și azi sună așa: Cei mai mulți arestați din rândul politicienilor sunt de la USL. USL este dușmanul lui Băsescu. Așadar, justiția este băsistă.

O afirmație de o gravitate fără seamăn ce îl așază pe dumnealui într-o și mai gravă ipostază năstasiană: cea de sinucigaș în serie. (Așa cum există ucigași în serie, de ce nu am avea și sinucigași în serie?) Fiindcă imixtiunile sale în justiție recidivează, se pare, în serie!

Revenind la sofism, iată un alt ciripit, tot de astăzi: Băsescu știe de conturile lui Sorin Roșca Stănescu. Aceasta e o metodă securistică. Așadar, Băsescu este securist.

Să vedem unde sofismele sale sunt ciuntite sau, mai bine spus, necompletate cu fapte, chiar ale lui Victor Ponta.

Dacă justiția e băsistă, înseamnă că guvernul pe care îl conduce are o mare problemă, iar ministrul Cazanciuc ar trebui, de îndată, demis!

Dacă legăturile cu Securitatea ale lui Băsescu (despre care justiția s-a pronunțat deja după acuzele lui Ciuvică) sunt atât de pernicioase, de ce Ponta nu denunță imediat alianța cu Voiculescu, de ce nu se scutură a scârbă atunci când vine vorba despre ipochimenul Sorin Roșca Stănescu?

Sigur că cea mai mare mizerie a acestei reuniuni pesediste a fost prezența la tribună a lui Năstase Adrian.

Episodul îmi evocă un cunoscut spot publicitar pe care i-l recomand lui Ponta ca pe o parabolă biblică, dacă Năstase tot s-a folosit de o asemenea captatio:

Antonio Banderas, la finele unei mese copioase, se desparte, fără sentimentalisme inutile, de resturile de mâncare dintre dinți cu ajutorul unei gume de mestecat.

Dacă Victor Ponta și PSD-ul nu ar avea grave carențe de Orbit în sânge, Banderas ar putea fi candidatul lor ideal la prezidențiale!

Aur și cianuri în școala românească de azi

Am scris de nenumărate ori, pe blogul meu, despre școala românească.

Aproape niciodată nu am considerat oportun să asezonez considerațiile mele cu vagi urme de optimism, de amabilitate călâie sau cu mici stropi de afecțiune. Acum, când resimt să fac asta,  cred că o fac dintr-o igienă sufletească. Sau poate fiindcă sunt tot mai resemnat în fața unei realități hermetice admirabil formulate de un personaj mitologic, Hermes Trismegistos: ceea ce este sus este și jos, iar ceea ce este jos este și sus.

Tradus – asemenea tuturor celorlalte microsisteme, școala nu poate fi altfel decât se află macrosistemul numit România.

Așadar, cred că școala este o instituție ce seamănă leit cu societatea românească: fără structuri performante sau sprijin real, fără buget adecvat, mereu într-o rână, subnutrită, disprețuită de toate regimurile politice, prăpădita noastră școală produce nu doar inepți, analfabeți și cretini, ci și — culmea! — mulți, foate mulți absolvenți minunați, inteligenți, critici, competenți.

Nu știu dacă îi produce pentru societatea românească, dar asta e o altă prostie mereu repetată. În fond, dacă societatea românească nu știe să își țină acasă vârfurile, doar nu o să se întoarcă toți ăștia înapoi în găoacea maternă în speranța unei minuni ulterioare…

Fiindcă,din păcate, România nu este și nici nu a fost vreodată grijulie cu valorile ei: de la Caragiale, Moses Gaster, Lazăr Șăineanu, Brâncuși, Enescu sau Coandă  până la ilustra generație a lui Eliade și Cioran, prea multe capete luminate ale României și-au luat tălpășița. Fie din lehamite, fie pentru a nu dispărea fizic.

Societatea românească nu a frisonat în fața savanților sau a marilor ei talente, nu a pus pe soclu știința de carte, ci a instituționalizat șmecheria, insul descurcăreț, „viclenia procedurală” (Eugen Lovinescu, despre Ion al lui Liviu Rebreanu)

De peste un secol și jumătate, românii primesc, conștient sau nu, modele de reușită în viață nu din partea celor inteligenți, harnici, educați și onești, ci din partea șireților, pramatiilor,   rudimentarilor, gângavilor ideatici cu tupeu și avere. Avem nenumărate topuri ale miliardarilor și milionarilor români ale căror averi sunt sub datoriile către stat, dar nu avem nicio carte despre românii de succes din diasporă care au plecat acolo și s-au realizat datorită școlii, datorită a ceea ce știu!

Fiecare minut de televiziune cu un Mitică Dragomir, cu un Țânțăreanu, cu un Becali, Vanghelie sau cine mai știe ce repetent bogătoc face mai mult rău școlii românești decât toate computerele și atracțiile care, chipurile, distrag atenția copiilor de la carte. Fiecare milimetru pătrat de ten pe ecran al Biancelor Drăgușanu, al Monicăi Columbeanu sau al cine știe cărei purtătoare de țâțe cu sau fără crucioc este încă o cisternă zdravănă de lături peste școală.

Știu, sunt unii care cred că rolul presei nu constă în a educa, acest lucru revenindu-le familiei și școlii. O fi așa în cazul televiziunilor comerciale, dartrivializarea programelor, dacă tot e la celălalt capăt al educației, cu responsabilitatea socială cum rămâne?

În opinia mea, familia a devenit unul dintre cei mai înverșunați dușmani ai școlii.

Părinții — așa cum s-a văzut și în acest an la bacalureat — sunt interesați nu de corectitudinea examenului, ci de fraudarea lui, Or, fraudarea școlii începe încă din clasa întâi. Sunt presiuni inimaginabile asupra profesorilor pentru ca educația să nu fie o competiție corectă. Majoritatea elevilor fac meditații la matematică, română, fizică sau chimie fiindcă materia este multă, stufoasă și cu mult peste vârsta înscrisă pe coperțile manualelor. Parțial, asta se explică prin faptul că salariile profesorilor sunt atât de penibile încât, practic, fără meditații, nu se descurcă. Iar programa e în așa fel alcătuită încât să ceară meditații! (Apropo, ghiozdanul unui copil de clasa a V-a are peste 5 kilograme!)

Nu în ultimul rând, programul e infernal. Se fac ore după-amiaza, se cer teme, „proiecte” interminabile (o imbecilitate de temă făcută prin metoda copy-paste de către părinți!), evaluările vor să afle ce nu știi, în loc să pună în evidență ce știi, mamele se isterizează la sunetul cuvântului „olimpiadă”, astfel că, la finele clasei a XII-a îi mulțumești lui Dumnezeu dacă copilul nu e client al psihiatriei.

Cum se vede, niciuna dintre părți nu este fericită de ceea ce se întâmplă. Și totuși, sistemul merge înainte ca uns fiindcă se câștigă bani, se fentează evaluări oneste, se modifică, la dorință, ierarhii, note, criterii.

Și, ca să nu fiu atât de pesimist cum aș vrea, vă comunic o observație empirică a celor 24 de ani de catedră universitară: numerul studenților foarte buni e constant, doar că ei se pierd mult mai ușor în cohortele noilor năvăliri universitare.

Și că cei foarte buni sunt tot mai buni, iar cei mai proști sunt tot mai proști!

Exact asemenea raportului dintre bogații și săracii români! Bogații, tot mai bogați, săracii — tot mai săraci.

 

 

 

Mic dicționar de cuvinte recunoscute

Îmi place să mă joc cu cuvintele. (Scuzați cacofonia!) Îmi amintesc și acum o carte a lui Cornel Udrea, Obiceiuri de nuntă la cangurii șchiopi, la finalul căreia se găsea un Dicționar inventat de autor, plin de umor. Pe acest model, vă propun să ne jucăm împreună:     Coleg: Un bărbat legat de cineva cu care lucrează. Cioban: Ciob dintr-un ban, încă nedesprins. Pară: Soția unui măr care vrea să pară altceva. Meteorolog : Meteor care, din cauza orbirii pe orbită, zboară cam greu. Țigan: Armă de foc ținută de un negru. Boltă: Minge care, după moarte, ajunge în cer. Deal: O înțelegere care, în Anglia, o ia la vale. Leuștean: Ciorbiță din carne de leu. Boicot: Turmă de masculi indiferenti până la nesimțire. Bonfaier: Ferestrău francez, bun la suflet. Avid: Carență de vitamina A. Corali: Formațiuni marine din corul Madrigal al dirijorului Ion Marin. Celulită: Celulă minionă. Lunetiști: Pușcași care trag în fiecare luni. Grizzly: Mici, mai înalți, din carne de urs, la grătar.

Sunt dobândar și vreau să spună CSAȚ-ul dacă mai achit dobânda lunară!

De câțiva ani, am rată la bancă.

Fiindcă Președintele Băsescu a spus că băncile trebuie supravegheate mai atent la dobânzi, am hotărât să nu mai plătesc rata până ce nu va avea loc o ședință CSAȚ cu acest subiect.

Să ne zică toți csațiștii, clar, su subiect, predicat și numeral, că putem plăti

Dacă printre prietenii mei de pe FB se află și alte persoane, propun să îi trimitem sesizarea noastră în acest sens Dlui Ponta.

Fiindcă, dacă Gruia de la GFR nu mai vrea să dea banii, de ce am fi noi mai fraieri?

 

Mă alătur îndemnului dlui Ponta: Nu mai traumatizați Șpăgarii!

Nesimțirea cu care polițiștii și procurorii au îndrăznit să îi deranjeze pe șpăgarii cinstiți și sensibili din curtea liceului Bolintineanu este mai de nesuportat decât camerele din sălile de Bacalaureat.

Drept pentru care și Realitatea TV, și Antenele, și România TV au început să se indigneze prin răcnit, spume la gură și play black epileptico-bocitor.

Nu vă speriați, nu este vorba despre un protest față de nerespectarea procedurilor de către procurori, ci de huiduiala pe care cele trei televiziuni o fac de fiecare dată când vine vorba despre procurori.

Mă aștept ca, în minutele care vin, câțiva dintre avocații care i-au apărat pe toți jegoșii din țara asta să își ofere serviciile pentru a mai spori emotivitatea.

Și pentru a discredita instituția procurorului.

În rest, aștept în continuare arestarea părinților.