Să recitim, așadar, debutul unui roman nebun, semnat de Ilf și Petrov, Vițelul de aur:

„Pietonii reprezintă cea mai mare parte a omenirii. Mai mult chiar, constituie lamura ei. Pietonii au creat lumea. Ei au construit oraşele, au ridicat clădirile cu etaje peste etaje, au făcut instalaţiile de canalizare şi de alimentare cu apă, au pavat străzile şi le‑au luminat cu becuri electrice. Ei au răspândit cultura în lumea întreagă, au inventat tiparul şi praful de puşcă, au făcut poduri peste râuri, au descifrat hieroglifele egiptene, au pus în circulaţie lama de ras, au desfiinţat comerţul cu sclavi şi au sta­bilit că din boabele de soia se pot prepara o sută paisprezece feluri de mâncare gustoasă şi hrănitoare.

Şi când totul a fost gata, când planeta noastră a căpătat un aspect oarecum civilizat, au apărut automobiliştii.

Trebuie să precizăm, de altfel, că şi automobilul a fost inven­tat de pietoni. Dar automobiliştii au uitat asta numaidecât şi au început să‑i strivească pe sărmanii pietoni blânzi şi inteligenţi. Străzile, create de pietoni, au trecut sub stăpânirea automobiliştilor. Partea carosabilă a devenit de două ori mai lată, iar tro­tuarele, de două ori mai înguste, ajungând până la dimensiunile banderolelor de pe pachetele de tutun. Pietonii au început să se lipească, temători, de zidurile caselor.

În oraşele mari, pietonii duc o viaţă de martiri. S‑a introdus, pentru ei, un fel de restricţie de ghetou în ce priveşte circulaţia. Nu li se îngăduie să traverseze decât la intersecţii, adică tocmai acolo unde circulaţia este mai intensă, unde firul de păr de care atârnă de obicei viaţa pietonului se poate rupe mai uşor decât ori­unde.

În întinsa noastră patrie, maşina — destinată, în concepţia pietonilor care au inventat‑o, să servească transportului paşnic al oamenilor şi lucrurilor — a căpătat caracterul primejdios de proiectil fratricid. Ea scoate din arenă coloane întregi de mem­bri ai sindicatelor şi ai familiilor lor. Iar dacă, uneori, pietonul izbuteşte să scape de sub botul argintiu al maşinii, vine atunci miliţia şi îl amendează pentru nerespectarea catehismului circulaţiei.

În general, prestigiul pietonilor s‑a şubrezit mult. Ei, care au dat lumii oameni iluştri ca Horaţiu, Boyle‑Mariotte, Lobacevski, Gutenberg şi Anatole France, sunt nevoiţi acum să se strâmbe cum nu se poate mai caraghios ca să atragă atenţia asupra existenţei lor. Doamne Dumnezeule, care de fapt nu exişti, nu puteai să‑ţi dovedeşti mai bine inexistenţa decât lăsându-l pe pieton să ajungă unde a ajuns.

Iată-l mergând de la Vladivostok la Moscova, pe şoseaua siberiana, într‑o mână cu un steag purtând inscripţia “Să reorga­nizăm viaţa textiliştilor”, iar pe umăr cu un băţ la capătul căruia atârnă nişte sandale de schimb tip “nenea Vanea” şi un ceainic de tablă fără capac. Este pietonul‑sportiv sovietic, plecat de tânăr din Vladivostok şi care, ajuns sub porţile Moscovei, în pragul bătrâneţii va fi strivit de un autocar greu, al cărui număr nimeni n‑o să apuce să-l reţină.

Sau iată un altul, mohican european al mersului pe jos. El face înconjurul lumii, rostogolind în faţa sa un butoi. Ar fi mers el bucuros şi fără butoi; dar atunci nimeni n‑ar fi băgat de seamă că e într‑adevăr un pieton de cursă lungă şi ziarele n‑ar fi scris despre el. Aşa încât e nevoit să împingă în faţa sa, toată viaţa, butoiul blestemat, pe care — colac peste pupăză (ruşine, ruşine!) — este desenată cu galben o mare inscripţie ce laudă neîntrecutele calităţi ale uleiului de automobil: “Visul şoferului”.

În aşa hal a decăzut pietonul!

”